Un minut, o minută
Pentru tipar...nu lăsaţi fără atenţie acest subiect, dragi cititori. În pofida impresiei că e unul arhisimplu, el se dovedeşte foarte complicat.
Activează bine mersi la postul de radio Chişinău un redactor prezentator al emisiunii Radio matinal, care nu se poate dezbăra de forma „o minută” cu sensul de „unitate de măsură a timpului, egală cu a şaizecea parte dintr-o oră”. Luni, 16 august, de exemplu, domnia sa ne-a „fericit” cu precizările: „este ora şase şi douăzeci şi una de minute”, apoi „este ora şase şi treizeci şi una de minute”... Şi „una”? Altfel zis, substantivul minută are şi sensul de perioadă de timp, de vreme ce e „una”?
V-am atenţionat din start, stimaţi iubitori ai limbii române, că subiectul în cauză este unul foarte complicat. Inclusiv Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţia a II-a, 1998) indică forma minut, -ă şi două forme la plural: minute şi minuturi (p. 637), fără să propună şi vreun exemplu de întrebuinţare a formei minută. Exemplele date de autorii lui sunt la minut, într-un minut şi din minut în minut, astfel încât suntem îndreptăţiţi să întrebăm: dar în ce context este corect să folosim cuvântul minută?
O atare întrebare nu-şi pune redactorul prezentator de la radio şi nici cei care utilizează greşit forma minută (douăzeci şi una de minute).
Substantivul minută este trecut sub tăcere de Valentin Guţu în Dicţionar al greşelilor de limbă (1998); şi mai „ingenios” este Alexei Palii, care în Dicţionar explicativ pentru toţi (2001) nu vorbeşte nici despre minut, luându-şi în felul acesta dreptul de a nu vorbi nici despre minută.
Vorba e că există ambele substantive – minut şi minută –, dar ele nu exprimă acelaşi conţinut.
Acest conţinut este exprimat prin cuvântul minut, la plural minute. Încă în 1999 autorii Dicţionarului explicativ uzual al limbii române (Editura Litera, Chişinău) făceau deosebirea dintre minut, substantiv neutru care nu înseamnă numai interval de timp, egal cu a şaizecea parte dintr-o oră, dar şi „răstimp de durată foarte mică; clipă, moment; clipită; secundă” şi „unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu a şaizecea parte dintr-un grad” (p. 340), şi minută, substantiv feminin care denumeşte o „notă scrisă care cuprinde pe scurt problemele luate în discuţie într-o şedinţă” (Ibidem).
În 2000 Andrei Crijanovschi proceda la fel, propunând – în două articole separate – substantivele minut (unitate de măsură) s.n., nu s.f. minută; art. minutul; minutului; pl. minute)şi minută (document) s.f., minutei; pl. minute (Dicţionar de dificultăţi ale limbii române, Chişinău, Editurile Arc şi Museum, p. 245).
Până aici ni se pare limpede că există substantivul neutru minut, minute cu sensul de perioadă de timp şi substantivul feminin minută, minute cu sensul de document. Dar ce e cu pluralul minuturi, pomenit de autorii Dicţionarului explicativ al limbii române?
O rezolvare justă şi clară a întregului ghem de probleme referitoare la substantivele scoase în titlul tabletei a dat Vasile Breban în prestigiosul său Dicţionar general al limbii române (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987), care într-un singur articol minut, -ă, minute explică pe îndelete: „1. s.n. Interval de timp, egal cu a şaizecea parte dintr-o oră şi cuprinzând şaizeci de secunde; răstimp foarte scurt; clipă, moment (cu pl. minuturi). Mâncare frugală, pregătită pe loc, la comandă; 2. s.n. (mat.) Unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu a şaizecea parte dintr-un grad; 3. s.f. Notă scrisă, în care sunt consemnate, pe scurt, problemele discutate într-o şedinţă // pl. şi minuturi ” (p. 630).
Zece ani mai târziu, acelaşi autor se exprimă mai succint şi, pare-se, mai clar în privinţa substantivului neutru minut: „1. Interval de timp, egal cu a şaizecea parte dintr-o oră şi cuprinzând şaizeci de secunde; răstimp foarte scurt, clipă, moment; 2. Mâncare frugală, pregătită pe loc, la comandă; 3. mat. Unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu a şaizecea parte dintr-un grad. pl. 1, 3. minute, 2. minuturi ” (Vasile Breban, Mic dicţionar al limbii române, Editura Enciclopedică, 1997, p. 396), renunţând – de data aceasta – la substantivul feminin minută, -e, pe care îl explicase anterior.
Vasile Breban a omis, credem, din neatenţie, substantivul feminin minută, -e, dar îl iau în seamă Elena Ciobanu, Magdalena Popescu Marin, Maria Păun şi Zizi Ştefănescu-Goangă în Dicţionar practic al limbii române (Editura Floarea darurilor, Bucureşti, f.a., p. 217-218): „Minut, -ă. 1. s.n. A şaizecea parte dintr-o oră; timp foarte scurt. 2. s.f. Rezumat al unei dezbateri etc., pe baza căruia se poate întocmi procesul-verbal, se pot încheia convenţii, da dispoziţii etc. pentru executarea unei lucrări”.
Aşa se face că subiectul eseului de faţă este în adevăr complicat. Pentru a vă înlesni, dragi cititori, înţelegerea lui, notăm cu titlu de concluzie că există substantivul neutru (un minut, două minute) care denumeşte răstimpul foarte scurt şi, totodată, unitatea de măsură pentru unghiuri, un alt substantiv neutru (un minut, două minuturi) prin care denumim mâncarea frugală, pregătită pe loc, la comandă şi substantivul feminin (o minută, două minute) care semnifică rezumatul unei dezbateri, hotărâri etc. Ora nu poate fi, prin urmare, decât şase şi douăzeci şi unu de minute, treizeci şi unu de minute, şapte şi un minut etc.
Deservirea şi prestarea serviciilor
Nenumăraţi conaţionali ne-au adresat întrebarea-nedumerire privind substantivul deservire, prin care denumim, cel puţin majoritatea dintre noi, şi acţiunea de „a face cuiva un rău serviciu, a acţiona în dauna cuiva, a nu servi cum trebuie”, dar şi aceea de „1. A presta un serviciu în folos public, a servi o colectivitate; 2. A avea în grijă supravegherea şi dirijarea funcţionării unei maşini” (Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, p. 286).
E bine sau e rău să deservim pe cineva? pare să se întrebe mucaliţii concetăţeni care îşi dau seama de complexitatea situaţiei în cazul substantivului în discuţie.
Vasile Breban nu include în Mic dicţionar al limbii române substantivul deservire, folosind însă pentru ambele acţiuni – a face cuiva un deserviciu şi a servi o colectivitate, a presta un serviciu în folos obştesc – unul şi acelaşi verb a deservi (p. 175).
Alţi autori de dicţionare meritorii, între care şi Andrei Crijanovschi, evită să comenteze şi verbul a deservi, şi substantivul deservire, ceea ce nu e cu nimic mai bine decât a accepta cuvântul deservire în ambele sensuri menţionate aici.
Credem că, după cum există substantivul serviciu cu sensul de „ajutor dat cuiva” (Elena Ciobanu etc.), de binefacere şi un altul, deserviciu, cu semnificaţia „serviciu neconvenabil persoanei în folosul căreia a fost făcut” (Alexei Palii), tot aşa este absolut normal să avem două substantive diferite pentru noţiunile de a face cuiva un bine şi de a face cuiva un rău. Chiar dacă cele ce urmează nu vor reuşi să rezolve problema care există în legătură cu deservirea populaţiei în sensul bun al cuvântului, cu nenumăratele case de deservire, găsim legitim şi necesar să vorbim despre deservire şi... servire.
Deservirea este ceea ce indică majoritatea dicţionarelor, adică facerea unui rău serviciu, altfel zis – a unui deserviciu, acţiunea în dauna cuiva ori chiar oferirea unui serviciu într-un mod neconvenabil persoanei care ni l-a solicitat. Şi, dimpotrivă, facerea unui bine, acordarea unui ajutor eficient, deci binevenit, este servire. Ne întemeiem opţiunea şi pe încercarea lui Valentin Guţu, făcută încă în 1998, în Dicţionar al greşelilor de limbă, de a corecta expresiile „(a) deservi / deservire” prin a vizita; a servi; sfera serviciilor şi, respectiv, de a propune în locul inscripţiei incorecte „Suntem bucuroşi să vă deservim...” o alta, corectă, „Vă aşteptăm să vizitaţi (magazinul nostru etc.)...”, în locul întrebării „Dvs. deserviţi aici?” întrebarea corectă „Dvs. serviţi aici?”, iar în locul enunţului „Lucrez în sfera deservirii” – enunţul „Lucrez în sfera serviciilor” (p. 57).
Operarea unei distincţii tranşante între a servi şi a deservi şi, în funcţie de aceasta, între servire şi deservire ar exclude confuzia care se strecoară în vorbirea şi în scrierea noastră în cazurile, net categorice, în care avem de a face cu un serviciu şi, pe de altă parte, cu un deserviciu. În urma unei atare operaţii n-am fi puşi în situaţia de a numi cu acelaşi substantiv – deservire – şi acţiunea de a face cuiva un bine, şi aceea de a face cuiva un rău. Şoferii de troleibuze n-ar mai anunţa călătorii că vehiculele lor „deservesc” rutele respective, ci servesc / oferă servicii, circulă pe rutele indicate în programele Regiei etc., cumpărătorii n-ar ieşi din magazin exprimându-şi opinia incalificabilă că „am fost deserviţi bine”, ci constatând cu bucurie că „am fost serviţi bine” ori – se întâmplă – „aici n-am fost serviţi, ci de-a dreptul deserviţi”. Atelierele, casele, întreprinderile care înfăptuiesc lucruri utile ar înceta să se numească „de deservire”, ci de servicii publice, eventual – cu descifrarea domeniilor concrete în care ele prestează aceste servicii.
Cu titlu de divertisment cităm din Dicţionarul explicativ al limbii române amănuntul că în procesul descifrării verbului a servi autorii numesc şi sensul „a asigura prestare de serviciu; a deservi”, însă exemplul imediat următor nu este „Ascensorul deserveşte etajele de sus”, ci – neîndoielnic corect – „Ascensorul serveşte etajele de sus” (p. 979).
Cine serveşte şi cine se serveşte?
Ideea tabletei de faţă ne-a venit în timpul unei emisiuni de cultivare a limbii la postul de radio Antena C. Chiar se înfiripase o mică discuţie: cine serveşte masa? Omul care a intrat în cantină sau chelnerul / chelneriţa?
Confuzia e alimentată de faptul că verbul în discuţie este explicat de cele mai multe ori neîndemânatic, fără să fie scoase în evidenţă nuanţele, de sens şi, respectiv, de întrebuinţare în vorbire / scriere. De exemplu: „1. A îndeplini anumite funcţii, îndatoriri, a sluji; a acţiona pentru cineva sau în interesul cuiva; 2. A pune, a da mâncarea la masă; a da să mănânce; 3. A lua din mâncarea sau băutura puse pe masă...” – întrerupem în mod conştient citarea din foarte utilul Dicţionar practic al limbii române, semnat de Elena Ciobanu, Magdalena Popescu Marin, Maria Păun şi Zizi Ştefănescu-Goangă (Editura Floarea darurilor, Bucureşti, f.a., p. 338), pentru că am surprins confuzia: a servi înseamnă, conform autoarelor, şi „a pune masa”, şi „a lua din masă”. Or, se cere imperios să facem distincţia cuvenită între o acţiune şi cealaltă, dacă suntem conştienţi de faptul că nu e cazul să confundăm chelnerul / chelneriţa cu... consumatorul de bucate sau de băuturi.
O încercare binevenită a făcut în acest sens Valentin Guţu, care, însă, trece indiferent pe lângă sensul de „a pune masa, a da mâncare şi băuturi la masă” şi citează numai sensurile a mânca / a bea / a se servi. Astfel, în locul întrebării greşite „Dumneavoastră nu serviţi nimic?” domnia sa recomandă „Dumneavoastră nu doriţi / nu luaţi nimic (mâncare / băutură...)?”, în locul îndemnului „Mai serviţi... De ce nu serviţi (piftie / sarmale / vin / coniac etc.)?” propune „Mai gustaţi / luaţi... De ce nu gustaţi... / nu luaţi...?”, iar în locul expresiei „Mulţumesc, nu mai servesc...” susţine – corect – că trebuie să spunem „Mulţumesc, nu mai mănânc / nu mai iau / nu mai beau...” (Dicţionar al greşelilor de limbă, p. 155-156).
La mijloc e lipsa de atenţie – a autorilor de surse ştiinţifice, dar mai cu seamă a vorbitorilor de limbă româna – faţă de sensul (tranzitiv, intranzitiv) şi de forma (reflexivă) a verbului a servi. Soluţia o găsim în Dicţionarul explicativ al limbii române, în care în dreptul fiecărei definiţii a verbului în discuţie este indicat sensul şi forma lui. De exemplu. „1. Tranz. A îndeplini anumite funcţii, însărcinări, datorii faţă de cineva; a sluji. Intranz. A face serviciu, a funcţiona ca...”, dar „Refl. (Despre oameni) A se folosi, a face uz de...” şi – atenţie, vă rugăm! – „A lua să mănânce sau să bea. Se servi cu câteva bomboane” (p. 979).
Revenim la discuţia de la emisiunea radiofonică amintită şi răspundem, de data aceasta în temeiul exemplelor din literatura ştiinţifică de calitate, că numai chelnerul / chelneriţa ori stăpâna / stăpânul casei, altfel zis – gazda, serveşte masa, adică pune masa, dă la masă; consumatorii nu „servesc”, ci mănâncă, beau, iau din masă („Luai puţin din masă, / Să văd ce-i zice tu”, scrie Grigore Vieru), adică ei se servesc din ceea ce pun pe masă / dau la masă lucrătorii din instituţiile publice ori gazdele ospitaliere. Şi ne face plăcere să mai cităm din Valentin Guţu, lingvist atent la nuanţele de sens ale cuvintelor şi la forma concretă, aici: reflexivă, a verbului de care ne ocupăm în rândurile de faţă, o expresie eronată, deosebit de răspândită printre românii est-pruteni („Serviţi, vă rog (bomboane / prăjituri / vin etc.)...”), şi forma corectă a aceluiaşi îndemn: Serviţi-vă / luaţi, vă rog (cu) bomboane / prăjituri / vin etc.