Să apelăm mai des la dicţionarul explicativ
Pentru tiparMediu – mediocru?
Când avem de a face cu două cuvinte uşor confundabile, apelăm la dicţionarul explicativ. Le descifrăm semantic şi potrivirea lor contextuală nu mai prezintă o problemă. Acest lucru însă nu se întâmplă şi în cazul cuvintelor mediu-mediocru. Şi iată de ce: deşi într-un anumit punct sunt sinonime (ambele înseamnă „care se află la mijloc, mijlociu”), ele nu se pot substitui reciproc în orice context. Putem spune, de exemplu, elev mediu sau mediocru în sens de „care nu iese din comun, ordinar”. Dar substituirea nu-i posibilă în alte sintagme: învăţămînt mediu, şcoală medie, nu mediocru (mediocră). Sau: un poet mediocru nu înseamnă de mijloc (mediu), ci unul „lipsit de valoare, banal”. Un om mediocru nu este unul obişnuit, adică „nici prea-prea, nici foarte, foarte”, ci ne sugerează o apreciere negativă: „persoană lipsită de inteligenţă, fără spirit, fără cultură”.
Drept dovadă că aceste cuvinte nu se substituie reciproc e şi faptul că Dicţionarul de sinonime nu le atestă ca echivalente semantice. De unde şi concluzia: adjectivele mediu-mediocru trebuie folosite cu multă prudenţă, dacă nu dorim să ne pomenim într-o situaţie ridicolă.
Drept sau corect?
Foarte mulţi vorbitori de la noi, chiar şi unii intelectuali, obişnuiesc să spună drept acolo unde se cuvine să spunem corect.
Greşeala, trebuie să recunoaştem, vine din şcoală. Când elevii răspund bine la o întrebare sau rezolvă o problemă, profesorii, de cele mai multe ori, spun „drept”. Termenul adecvat este, de fapt, corect, şi nu drept. Prin urmare, contextul ne obligă să spunem: ai răspuns corect; rezolvarea problemei e cea corectă.
Am certitudinea că şcolii îi revine datoria să dezrădăcineze această greşeală atât de frecventă în limbajul elevilor, studenţilor şi chiar al unor profesori.
La o adică fiecare vorbitor ar putea, la dorinţă, să-şi dea seama că una e să spui „ceasul nu-i drept” (şi n-ai spus nimic!) şi cu totul alta e situaţia când zici „ceasul e corect!” La care eu aş adăuga: „Şi exprimarea e corectă!”.
Anişori sau ani?
Celor maturi le place să se adreseze micuţilor cu diminutive: Îţi plac bombonelele? Ce ghetuţe frumoase ai! Da câţi anişori ai tu? Copilul arată bucuros câteva degeţele. Cu scurgerea anilor miracolul copilăriei ne părăseşte şi ne pomenim că un copil de 8-10-12 ani nu mai e băieţel, ci băiat, nu mai poartă costumaş, ci costum, şi nu-l cheamă Dănuţ, ci Dan.
E o legitate a vieţii şi de ea trebuie să ţinem cont. În caz contrar, nimerim în situaţii ridicole.
Eram la o zi de naştere a băiatului prietenilor noştri care împlinise 10 ani şi cineva dintre musafiri a avut imprudenţa să-l întrebe pe cel sărbătorit câţi anişori are. Reacţia a fost neaşteptată: în loc de răspuns, băiatul a ieşit din cameră.
Oaspetele s-a simţit vinovat: Nu cumva l-am supărat cu ceva?
Tăcerea celor prezenţi i-a dat de înţeles că la mijloc, într-adevăr, e ceva.
Ca să înviorez atmosfera, am intervenit cu o precizare: Băiatul e mare de acum, iar noi îl întrebăm câţi anişori are, în loc să-i zicem haiduc.
Toţi au zâmbit.
Salutar – salutabil
Avem de-a face cu două cuvinte-paronime pe care unii vorbitori le cred sinonime şi le folosesc în mod arbitrar, substituindu-le reciproc. E o eroare. Haideţi să vedem ce semnifică fiecare cuvânt în parte. Cităm după DEX: salutar – „folositor sănătăţii, vieţii; salvator; care este potrivit, adecvat într-o anumită situaţie; binevenit”. Am putea spune, de exemplu, că plantele medicinale sunt salutare; ploaie salutară (= binevenită); salutabil nu este atestat în dicţionarele noastre. Nici chiar în cel de neologisme. Asta nu înseamnă că nu există acest cuvânt. Ba din contra, e foarte frecvent în limbajul livresc. Dar e un cuvânt potenţial, adică e un neologism la nivel de vorbire, pe care limba încă nu l-a „încetăţenit”. Cuvinte de acest fel avem multe. Prin salutabil trebuie să înţelegem „ceea ce poate fi salutat; acceptat cu entuziasm”. De exemplu, o iniţiativă salutabilă = acceptată.
Concluzia e cea pe care v-aţi şi făcut-o: una e salutar, şi alta – salutabil, ambele cu drept deplin de existenţă şi utilizare adecvată.
Cărticica nu-i fişă medicală!
Oricine se adresează medicului de la policlinică e trimis la registratură să-şi ia cărticica medicală.
Am întrebat medicul dacă e vorba de fişa medicală şi mi-a răspuns oarecum jenat: Desigur. Toată lumea zice aşa şi ne-am obişnuit şi noi cu termenul acesta. Ca să nu-i mai produc disconfort medicului, m-am întrebat în sinea mea: Care toată lumea, vorbitorii de rând, cei cărora le e totuna cum se exprimă sau şi lumea cultă, instruită? Fireşte, tocmai pe aceştia i-a avut în vedere medicul – pacienţii puţin instruiţi.
Pe ei, cred, nu face să ne supărăm. Ei nu poartă vina că şcoala nu i-a învăţat să vorbească corect.
Dar mai e o întrebare: de ce specialiştii în materie, adică medicii, nu posedă terminologia adecvată?
Sunt sigur că medicii care au grijă de exprimare utilizează termenul adecvat: fişă medicală, şi nu cărticică medicală. Cărticica e o carte minusculă, cărţulie. Doar atât!
Fişă vom spune în mai multe situaţii: Fişă de sănătate, fişă de evidenţă, fişă personală, fişă tehnologică.
De ce părere sunteţi?
De foarte multe ori suntem puşi la grea încercare când trebuie să alegem corect prepoziţia cerută de context. Aceasta pentru că şi prepoziţiile pot fi uneori în relaţie de sinonimie. Spunem, de exemplu, la 20 februarie, dar şi pe 20 februarie; brigadierul e în câmp, dar şi la câmp; vin spre tine, dar şi către tine; am fost la (pe la) ai mei. Dar substituirea nu e general-valabilă. Cine spune la părerea mea (dar spun unii), în loc de după părerea mea, greşeşte. Când este vorba de o expresie consacrată cum e cea în discuţie (după părerea mea), substituirea prin alte expresii nu este admisibilă. În atare situaţii conlocutorii sunt, pur şi simplu, derutaţi. Ei reacţionează negativ la noutatea expresiei. Cu atât mai mult cu cât cea din urmă nu se potriveşte pentru situaţia dată. În general, putem folosi expresia la părerea mea, dar în alt context: la părerea mea au aderat mai mulţi colegi.
În concluzie vă atenţionăm: sintagma după părerea mea poate fi înlocuită cu expresia sinonimică după mine.
Adăugător sau suplimentar?
Eram la o oră de limba română la o şcoală dintr-un sat de la noi şi mi-a fost dat să aud o frază care m-a şocat: „Lenuţa, trebuie să lucrezi adăugător la limbă, căci ai fost bolnavă şi-ai rămas în urmă cu materialul”.
La pauză am întrebat-o pe dna profesoară ce înseamnă adăugător? Cum adică „să lucreze adăugător”?
– Suplimentar, în plus, s-a dezvinovăţit, parcă, conlocutoarea mea.
– Bine, dar limba literară nu atestă acest cuvânt. N-o să-l găsiţi în dicţionarele noastre.
– Dar toţi zic aşa. La noi e folosit.
Am consultat mai multe dicţionare de ultimă oră şi nu l-am găsit. E o dovadă că termenul nu e acceptat de normele literare. E un regionalism. Iar aceasta înseamnă că nu trebuie să-şi facă apariţia în vorbirea literară.
Faptul că e atestat în Dicţionarul ortografic din 1978 şi în cel explicativ din 1977 nu legiferează utilizarea lui. DEU, care, de fapt, e o reeditare a DELM în 2 volume, nu-l mai înregistrează. Pentru noţiunea dată vom folosi termenii adecvaţi: suplimentar, în plus.
Prin urmare, elevii care nu însuşesc materialul în timpul prevăzut de programă, trebuie să lucreze suplimentar.
Termeni de adresare
Am certitudinea că oricine dintre noi cunoaşte cu precizie semnificaţia termenilor de politeţe doamnă, domnişoară, domn şi le utilizează adecvat. Dar mai avem doi termeni de adresare, pe care, haideţi să recunoaştem, nu-i prea punem în circulaţie. E vorba de domniţă şi domnişor.
Ca să mă conving de faptul că puţini cunosc semnificaţia acestui termen, i-am întrebat pe mai mulţi studenţi în ce situaţie folosim termenul în cauză. Majoritatea au strâns din umeri. Şi doar foarte puţini au răspuns, nu prea încrezători: când ne adresăm unei fetiţe. Fireşte, nu este adevărat. Domniţă, ca termen de adresare, e potrivit pentru o femeie tânără, dar în special pentru una de curând căsătorită, căreia i se adresează un bărbat. Să nu uităm însă că dicţionarele ne atenţionează prin două remarce: poetic şi familiar.
Al doilea termen de adresare, aproape neglijat, este domnişor. Acesta se referă la un bărbat tînăr (necăsătorit) şi e preferabil în stilul popular. În mod curent unui bărbat tânăr, necăsătorit îi spunem tinere.
Profésor – profesór
În ultimul timp substantivul profesor cunoaşte o frecvenţă sporită. Aceasta pentru că am renunţat, în fond, la termenul preferat până mai odinioară – lector şi l-am substituit cu profesor universitar. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în şcoală: învăţător spunem doar cadrelor didactice de la clasele primare, iar din clasa a V-a – profesor.
Lumea, se pare, s-a obişnuit cu aceste schimbări de vocabular şi nu avem probleme. Dar una, totuşi, există: cum e corect să pronunţăm acest cuvânt – profésor sau profesór? Pentru a verifica, am consultat trei dicţionare: explicativ, ortografic şi de neologisme. Toate trei admit două variante de pronunţare: profésor şi profesór, indiferent în ce şcoală activează persoana dată (medie, liceu sau universitate). În prim-plan e dată varianta profésor, adică e cea mai recomandabilă.
Uzul însă îşi are legile sale şi ne orientează spre o specificare a lor: profésor e utilizat preponderent pentru persoanele cu grad didactic din învăţământul superior, iar profesór e numit orice cadru didactic de la universitate sau din şcoală (liceu). Uzul, de regulă, dictează norma.
„Deci”
În ultimul timp s-a legat de noi un cuvânt de care nu mai putem scăpa: deci. Pentru mulţi vorbitori, chiar bine instruiţi, el a devenit un tic – e folosit la orice pas, fiind utilizat incorect şi inutil. Unele persoane încep orice frază cu deci: Deci, la radio s-a anunţat că timpul se răceşte; Eu deci nu ştiu când pleacă trenul; Deci ai fost la şedinţă? ş.a.m.d.
Bănuim că vorbitorii în cauză nu cunosc semnificaţia cuvântului şi-l folosesc anapoda. Alţii, deşi îl folosesc corect, abuzează de frecvenţa lui. Şi într-un caz, şi în altul supărăm urechea conlocutorului. De aceea ar trebui să ştim că deci are sensul de „prin urmare, aşadar, cu alte cuvinte” şi e binevenit în contexte de tipul: Spui că ţi-ai procurat manuale, caiete, pixuri, dicţionare, creioane, penar, geantă, deci ai tot ce-ţi trebuie pentru şcoală. De ce nu înveţi bine? Eu, la rândul meu, vă zic: v-am explicat ce înseamnă deci, v-am adus exemple pozitive şi negative. Deci folosiţi-le la locul potrivit!