Târgul Roman (sec. XIV-XVIII)
Pentru tiparÎn secolul al XIV-lea, pe malul stâng al Siretului, au început să se aşeze cu traiul familii de români care îmbinau muncile agrare cu ocupaţiile meşteşugăreşti. Localitatea a apărut la un vad de la confluenţa râului Moldova cu Siretul, pe unde treceau mai multe drumuri comerciale: spre Suceava, Liov, spre Transilvania, spre Constantinopol ori Ţara Românească, spre Iaşi şi Cetatea Albă etc. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea localitatea dintre Moldova şi Siret capătă înfăţişarea unui târg. În ultimele decenii ale secolului al XIV-lea, aici se aşază cu traiul un mic grup de germani şi unguri. Potrivit opiniei lui V. Spinei, anume în ultimele decenii ale secolului al XIV-lea s-ar fi format oraşul dintre Moldova şi Siret1.
Opinia cercetătorului ieşean e confirmată şi de izvoarele scrise ale epocii. La începutul domniei sale, în apropierea localităţii menţionate, Roman I (1392-1394) a construit o cetate care îi va purta numele. La 30 martie 1392 domnitorul emite un act „la cetatea noastră, la Roman voievod”2. Iar în lista oraşelor valahe (româneşti) din cronica Voskresenskaia, datată cu anii 1387-1392, este menţionat „Târgul lui Roman pe Moldova”3.
Cetatea de la Roman se afla pe malul stâng al Moldovei, pe o înălţime de 10 m deasupra nivelului râului. Ea reprezenta o palisadă de lemn cu construcţii interioare din acelaşi material. Palisada avea o lungime de 15 m şi o lăţime, împreună cu bordeiele, de 5-7 m, fiind sprijinită de un val de pământ. În partea de sud, cetatea era apărată de cursul Moldovei, iar la vest – de un şanţ care proteja intrarea în cetate, unde se mai aflau două turnuri de lemn4.
Conform opiniei lui M. D. Matei, a fost imposibil ca voievodul Roman să fi putut să construiască în timp scurt o cetate puternică. Fortăreaţa ar fi fost construită pe un teritoriu recent alipit la Moldova, în care Roman I era un reprezentant al puterii centrale de stat, poate chiar un asociat la domnie. În atare postură, Roman I şi-ar fi pus scopul să-şi construiască o cetate de scaun pentru sine. Pe de altă parte, luând în consideraţie faptul că cetatea a fost totuşi construită într-un teritoriu alipit recent la Moldova, disputat şi de alte ţări (Ungaria, Ţara Românească), cetatea a fost ridicată din lemn şi pământ, dar nu din piatră, ca la Suceava şi Neamţ5.
La rândul său, P. Parasca a lansat ideea că voievodul Roman I a emis primul act din localitatea cu acelaşi nume, în care s-a declarat domn stăpânitor, de la munte şi până la mare, din cauză că o bună parte a Ţării Moldovei era guvernată de alt pretendent6. Abia mai târziu el devine domnitorul întregii ţări.
Oraşul Roman avea o poziţie geografică mai favorabilă decât cea a Sucevei, deoarece se afla la o distanţă considerabilă de frontiera poloneză. Nu-i exclus că şi aceasta i-a permis domnitorului Roman să negocieze condiţii mai prielnice în calitatea sa de vasal al lui Vladislav Iagello. În atare situaţie se întăresc poziţiile Ţării Moldovei în relaţiile internaţionale7.
Pe timpul domnitorului Roman, garnizoana cetăţii era formată din lefegii străini, veniţi în Moldova cu susţinerea regelui polonez Vladislav Iagello. Numărul lefegiilor străini de origine germană nu era prea mare. Ei foloseau obiecte ceramice şi arme aduse din patria lor. Spre finele deceniului întâi al secolului al XV-lea ostaşii garnizoanei nu mai utilizau ceramica străină. Treptat ei se acomodau la condiţiile de viaţă din ţară, acceptând utilizarea obiectelor de producţie locală, folosite de băştinaşi8.
Către începutul secolului al XV-lea, în oraşul Roman se constituie trei comunităţi etnoreligioase: ortodoxă, catolică şi armeano-gregoriană. Comunitatea ortodoxă a românilor avea biserica Sf. Vineri, unde a fost înhumată Anastasia, soţia lui Roman I şi mama lui Alexandru cel Bun. La 18 septembrie 1408, Alexandru cel Bun dăruieşte bisericii Sf. Vineri „care e în târgul Roman unde zace sfântă răposata mama noastră cniaghinea Anastasia” două sate, vadul de la Moldova, din jos de târg, şi o parte a ocolului târgului9. Această biserică devine reşedinţă a Episcopiei de Roman, înfiinţată între anii 1408-1413. La ridicarea Episcopiei s-a folosit materialul cetăţii care a fost demolată. Episcopia a continuat să utilizeze pentru păstrarea produselor alimentare beciul cetăţii demolate. Beciul avea o suprafaţă de aproape 50 m2. În el au fost depistate monede de la Alexandru cel Bun, Iliaş şi fratele său Ştefan10. Episcopiei îi aparţineau câteva mori, menţionate într-un act emis de Ştefan cel Mare în 145811.
Lăcaşuri sfinte aveau şi alte comunităţi etnoreligioase. Conform tradiţiei armeneşti, o biserică catolică de lemn a saşilor a fost cumpărată de către comunitatea armeano-gregoriană, prefăcând-o într-un lăcaş sfânt din piatră12.
Aflat mai la sud de Siret, Suceava şi Baia, Romanul a mai fost numit „Târgul de Jos”. Cu acest nume e menţionat în documentele emise în 1415, 1418, 1443, 1445 etc.13. La 27 iulie 1448 Petru vodă întărea o casă boierului său Ioan Purcel din Târgul de Jos14.
Aşezat pe o cale comercială favorabilă, Romanul devine un important centru comercial. În privilegiul pe care la 6 octombrie 1408 Alexandru cel Bun l-a acordat negustorilor din oraşul Liov se menţionează: „Iar cine va cumpăra vite sau berbeci, în Bacău sau în Roman, în târg... acela nu va da vamă nicăieri, decât acolo unde va cumpăra şi îşi va lua pecete de la vameş”15. În continuare se precizează câtă vamă şi pentru ce se percepea. În Roman, producătorul local putea să vândă negustorilor din Liov bovine, ovine, porcine, piei crude şi prelucrate, pielicele de miel etc. Vama se percepea doar în capitală, unde era achiziţionată marfa. Aceleaşi produse sunt menţionate şi în privilegiile acordate liovenilor pe timpul unor succesori ai lui Alexandru cel Bun. Doar în privilegiul lui Ştefan cel Mare (1460) sunt omise porcinele16. Acest fapt sugerează ideea că timp de jumătate de secol numărul populaţiei urbane din Moldova a sporit considerabil şi era în stare să consume surplusul de carne de porc, realizat de producători locali.
În schimb, privilegiul lui Ştefan cel Mare prevedea că în afară de Bacău şi Trotuş vama pentru tranzitul postavului în Braşov urma să fie percepută şi în Roman: „Iar cine va duce postavuri la Braşov (va plăti) în vama principală, în Suceava, câte trei groşi de grivnă, iar la târgul Romanului, în Bacău şi în Trotuş câte 2 zloţi de car...”17. În continuare negustorii locali îşi consolidează situaţia economică şi concurează cu mult succes cu negustorii străini, atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă. Unii negustori din Roman aveau legături comerciale cu Liovul. În 1469, în oraşul Liov, „Martinus Wasserbrath... de Romanofor”, adică un german din Târgul Roman, se judeca cu un armean din statul polonez18.
Pe timpul lui Ştefan cel Mare, la Roman apare o fortificaţie, numită în documentele de la 15 septembrie 1466 şi 10 ianuarie 1467 „Cetatea Nouă”19. Fortificaţia a fost construită în ajunul unei mari campanii întreprinse de regele Ungariei Matei Corvin. Conform relatărilor lui Grigore Ureche, „văzându Matiaşu craiul volnicia lui Ştefan că nu o poate supune, strângându multă oaste... au purces în anu 6975 şi au tras spre Moldova şi trecându muntele, au sosit la Roman, noiembrie 29 şi acolo s-au odihnitu până a şaptea zi, prădând şi jefuind. Iar a opta zi, decembrie 7, au arsu târgul Romanul şi deci au luat drumul spre Suceava”20.
Cetatea Nouă se afla pe malul stâng al Siretului, la 5 km sud-est de Roman. Ea era una dintre cele mai puternice cetăţi ale Moldovei medievale. Cetatea Nouă era formată dintr-un fort iniţial căruia ulterior i s-a adăugat pe latura de est o curtină exterioară. Întreaga cetate avea 7 turnuri, era înconjurată de un şanţ, lat de 9-13 m şi adânc de 4 m. Cetatea Nouă a fost construită pentru a împiedica înaintarea trupelor străine pe drumul ce ducea din sudul ţării spre capitala ei21. Ultimele cercetări arată că fortul a fost construit în 1466, fiind prima cetate de piatră ridicată de Ştefan. Într-un document emis la 13 martie 1466 se spune că locuitorii unui sat supus mitropoliei Romanului ar fi participat la construirea cetăţii. Iar la 15 septembrie 1466 este menţionat panul Oanţă, primul pârcălab al Cetăţii Noi. După această dată, până în secolul al XVII-lea, se vorbeşte aproape fără întrerupere despre Cetatea Nouă şi pârcălabii ei. Cetatea Nouă a rezistat campaniei lui Matei Corvin în Moldova. Însă în timpul invaziei lui Mehmed al II-lea din vara anului 1476, aşa cum demonstrează cercetările arheologice, ea a fost distrusă. Drept dovadă serveşte şi faptul că de la 22 mai 1476 până la 11 februarie 1478 pârcălabul de la Cetatea Nouă nu mai este menţionat în documentele timpului. Fortul a fost restabilit până la 11 februarie 1478, când e menţionat următorul pârcălab de la Cetatea Nouă. Deoarece fortificaţia era plasată pe un drum important, Ştefan cel Mare a făcut mult pentru consolidarea acestui punct strategic. În 1483 marele domnitor întăreşte substanţial Cetatea Nouă22. Grigore Ureche scrie că în 1483 „au început Ştefan vodă a zidi cetatea de la Târgul Romanului”23.
Noua fortificaţie avea ziduri cu o grosime de 4-4,5 m. Bastioanele aveau o grosime de peste 4 m. În jurul complexului a fost săpat un şanţ de apărare, lat de peste 30 m, în care a fost abătută apa Siretului. Grosimea zidurilor noii incinte, bastioanele prevăzute cu piese de artilerie şi impunătorul şanţ de apă fac din Cetatea Nouă o construcţie de neînvins24. Ea mai avea un bastion rectangular, prin interiorul căruia se făcea accesul peste o „capcană”, întâlnită şi la alte fortificaţii de acest gen. La construcţia cetăţii s-a aplicat tehnica bizantină, acomodată la condiţiile din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Ca rezultat imediat al introducerii artileriei în arsenalul militar, au apărut ziduri mai groase, iar turnurile se făceau mari, dar nu înalte. Fortificaţia a fost construită după un plan elaborat în prealabil. Ceea ce demonstrează că moldovenii cunoşteau bine tehnica fortificaţiilor25.
Oraşul Roman a devenit un loc de concentrare a oştilor lui Ştefan cel Mare în timpul campaniei lui Ioan Albert în Moldova (1497). Aflând că polonezii „au trecut Nistrul cu 80.000 oaste...”, Ştefan cel Mare „de sârgu au trimis în toate părţile în ţară să se strângă în târgul Romanului...”26. După ce a întărit Suceava, în acelaşi loc s-a îndreptat şi domnitorul: „Ştefan vodă în 27 de zile a lui august, duminică, au ieşitu din Suceava spre târgul Romanului şi cu toată oastea sa”. Iară polonezii „au venitu cu toată puterea sa la cetatea Sucevei, duminică, septembrie 24 de zile. Iară în 26 marţi... au început a bate cetatea şi au bătut... trei săptămâni şi... nimica n-au folositu”27. Regele spera că Moldova îşi va părăsi domnitorul şi se va închina. Însă din cauza atrocităţilor comise de polonezi pe teritoriul ţării, locuitorii ei au început să-l susţină pe domnitor şi mai mult: „Văzându atâta pradă şi risipă ci făcea oastea leşească... silea cu toţii să se strângă la târgu la Roman”28.
În urma rezistenţei opuse de moldoveni prin mijlocirea ungurilor, între Ştefan cel Mare şi Ioan Albert au fost stabilite condiţiile de retragere a polonezilor de pe teritoriul ţării. Însă după ce polonezii au încălcat prevederile înţelegerii, moldovenii, atacându-i în Codrul Cosminului, au obţinut o biruinţă strălucită.
La Cetatea Nouă era numit un pârcălab care făcea parte din sfatul domnesc. În documentele lui Ştefan cel Mare şi ale altor domnitori de mai târziu pârcălabii de la Cetatea Nouă erau menţionaţi după cei de la Hotin, Neamţ şi Orhei. În anii 1487-1492 pârcălab la Cetatea Nouă a fost Ion Secară, iar în documentele din 1492-1503 e menţionat Şandru29.
Ştefan cel Mare a obţinut biruinţele sale strălucite bucurându-se de sprijinul boierilor mici şi mijlocii, care constituiau, în viziunea cronicarului, adevărata „ţară”. După ce marele domnitor a trecut în lumea celor drepţi (1504), boierii au încercat să-şi recupereze unele privilegii vechi. Aceasta le-a reuşit la începutul domniei junelui Ştefăniţă (1517-1527). Însă atingând vârsta majoratului, Ştefăniţă a întreprins măsuri considerabile pentru a restabili autoritatea puterii centrale. Sprijinindu-se pe boierii mici şi mijlocii, care constituiau forţele armate ale ţării, el a reuşit să preîntâmpine un complot al marilor boieri împotriva domniei: „şi văzându că lui Ştefan vodă i-au venit ţara întru ajiutoriu (marii boieri – n.n.) sau risipitu prin alte ţări, lăsându-şi ocinele şi moşiile. Iară pre Costea pârcălabul şi pre Ivanco logofătul şi pre Sima vistiernicul şi pre alţii pre mulţi, i-au prinsu vii şi le-au tăiat capetele în târgu în Roman”30.
După bătălia de la Mohacs (1526) balanţa de forţe stabilită pe linia Dunării în secolul premergător s-a înclinat în folosul otomanilor. În 1538 Suleyman I a reuşit cu ajutorul boierilor conduşi de Mihail hatmanul şi Trotuşan logofătul să-l înlocuiască pe domnitorul Petru Rareş cu Ştefan Lăcustă. În 1540 boierii l-au înlocuit pe Ştefan Lăcustă cu Alexandru Cornea. Aflând că din ordinul sultanului la tronul ţării a fost numit iarăşi Petru Rareş, Alexandru Cornea şi-a concentrat forţele la Roman. Însă boierii „cu toţii au părăsit pre Alexandru vodă şi l-au lăsat în Cetatea Nouă, dimpreună cu Mihail hatmanul şi Trotuşanul logofătul, şi cu Pătraşco şi Crasneşu şi Cozma şi ei cu toţii s-au dus la Brăila, de s-au închinatu la domnul său, Pătru vodă”31. La Galaţi Petru Rareş, învingându-l pe Alexandru Cornea, i-a tăiat capul.
Urcând a doua oară pe tron, Petru Rareş a reconstruit multe lăcaşuri sfinte, inclusiv pe cel al episcopiei Romanului32. La 12 mai 1546, nu cu mult înainte de moarte, Petru Rareş dăruieşte „Mitropoliei de Jos”, adică episcopiei Romanului, jumătate de sat la Olteni, pe Bârlad, numită Ţăpeştii, „cu gârlele şi cu a patra parte din iezerul Lozova; un loc pentru oi, anume Lozoviţa, lângă hotarul Ţăpeştilor – o prisacă la obârşia Bohotinului, o familie de ţigani”33.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, din cauza cerinţelor excesive ale otomanilor faţă de Moldova şi a sporirii presiunii fiscale în ţară, unii proprietari încep să-şi piardă pământurile. La 15 martie 1570 Bogdan Lăpuşneanu aprobă vânzarea viilor pe care le deţineau unii orăşeni la Cotnari. Printre aceştia este şi Donc armeanul, fiul lui Basarab din Roman, care a vândut mitropolitului „Theofan de Suceava, pentru o mie de zloţi tătăreşti, moşia proprie de 3,5 fălci de vie...”34. În acelaşi document sunt menţionaţi, după pârcălabii de Hotin şi Neamţ, cei de Roman – Coste şi Poroseaci.
Pe timpul lui Petru Şchiopul tot mai multe pământuri ale domniei nimeresc în proprietatea mănăstirilor. La 22 februarie 1578 acesta dăruieşte mănăstirii Galata satele Plopi, Cârsteşti, Sagna şi Tămăşeni, precizând că ele „au fost ale noastre drepte domneşti, ascultătoare de cetatea Romanului”35. La ele se adaugă satul Beteşti. În acest document el menţionează că cele cinci sate „au fost domneşti, ascultătoare de ocolul Romanului”36, demonstrând faptul că domnia nu mai făcea deosebire între localităţile aflate în ascultarea administraţiei orăşeneşti şi cea a pârcălabului.
Unele sate din ocolul Romanului nimeresc în stăpânirea marilor boieri. La 15 iunie 1586 Stănilă Şoimarul achiziţionează cu 12 cai seliştea Popeşti „ce au fost de ocolul Romanului”37. În 1587 Petru Şchiopul dăruieşte lui Brut postelnicul satul Childeşti, „drept domnesc ascultător de ocolul Romanului”38, care ajunge peste doi ani în proprietatea mănăstirii Agapia39. La 23 august 1589 acelaşi domnitor a dat lui Benedict, fost ceaşnic, seliştea Ecuşani, „dreaptă domnească şi ascultătoare de ocolul târgului Romanului”, în schimbul a 20.000 de asură”40.
Pe timpul următorilor domnitori, satele din ocolul Romanului trec în proprietatea marilor boieri. La 20 martie 1592, Aron Tiranul dăruieşte marelui logofăt Ureche satul Lăţcani, numit mai întâi Fundeori, care „a fost ascultător de Cetatea Nouă a Romanului”41.
În noiembrie 1594 Aron Tiranul aderă la coaliţia antiotomană. Apoi respinge tentativa lui Ştefan Răzvan de a-şi recăpăta domnia. Ulterior, Ieremia Movilă îi răsplăteşte pe susţinători cu moşii domneşti, inclusiv din ocolul Romanului. La 5 mai 1598 Ieremia Movilă dă satul Brăteşti, „fost mai înainte drept domnesc, ascultător de ocolul nostru al Romanului, lui Cosma Ciocârlie, staroste de Trotuş, pentru slujba lui credincioasă, când a fost venit acel tâlhar Răzvan asupra domniei mele”42. La 15 martie 1599, Ieremia Movilă dăruieşte satul Chindeşti (care revenise pentru un timp scurt în domeniul domnesc) lui Manole, pârcălab de Roman, pentru slujba sa la Poartă şi alte „treburi”. Domnitorul precizează că satul „a fost al nostru drept domnesc, ascultător de Cetatea Nouă, de târgul Romanului”43, confirmând faptul că între ocolul cetăţii şi al oraşului nu se mai făcea nici o deosebire.
În toamna anului 1600 Ioan Zolkiewski a intrat în Moldova pentru a-l reînscăuna pe Ieremia Movilă în tronul ocupat de Mihai Viteazul. El a trecut şi prin Roman, stabilindu-şi, la 25 septembrie, tabăra la sud de oraş44.
Revenind la domnie, Ieremia Movilă întăreşte poziţiile economice ale susţinătorilor săi. La 13 iunie 1602 el dăruieşte lui Cărăman, vel ceaşnic, satul Vulpăşeşti „drept domnesc şi ascultător de târgul nostru Roman”45, împreună cu alte două sate. La 12 octombrie 1602 Ieremia Movilă dăruieşte aceluiaşi boier seliştea Simioneşti, fostă „dreaptă... domnească şi dintr-un ocol cu târgul Romanului...”46. Iar la 12 mai 1606, adică nu cu mult înainte de moartea sa, Ieremia Movilă jertfeşte mănăstirii Secul „două sate ungureşti, anume Săbăoani şi Berendeşti, care... au fost domneşti şi ascultătoare de ocolul Romanului”47.
Ocolul Romanului era întins pe o suprafaţă considerabilă. Satul Chindeşti se află la circa 12 km spre nord-vest de târg, iar Vulpăşeştii – la aceeaşi distanţă spre nord-est48.
Din cauza dominaţiei străine, populaţia oraşului creştea foarte încet. La finele secolului al XVI-lea, oraşul Roman avea câteva sute de case. Franciscanul Bernardino Quiruni, episcop de Argeş (Ţara Românească), care a vizitat în 1599 Moldova, menţiona: „Am vizitat oraşul Roman, de aproape 400 de familii, dintre care sânt 25 de familii de romano-catolici cu 188 de suflete, de neam unguri şi saşi”49. Bineînţeles, numărul ungurilor şi germanilor din oraş era ceva mai mare. Însă o parte din ei trecuse la biserica reformată. Din timpurile când numărul catolicilor era cu mult mai mare, în oraş au rămas două biserici. „În acest oraş, zice B. Quiruni, sunt două biserici făcute din lemn, încântătoare”50. Însă în acele două biserici cu greu se putea ţine un preot: „Iar înainte de sosirea mea în oraş, relatează acelaşi autor, murise preotul paroh... Şi eu l-am pus pe preotul Ştefan polonul ca paroh al lor, neavând alt preot mai bun”51. În continuare, episcopul catolic de Argeş mărturiseşte că în satele megieşe mai erau încă 300 de familii de unguri catolici, care, neavând preot, frecventau biserica din Roman.
În 1602, Simion Movilă, care ocupase tronul Ţării Româneşti cu susţinerea Poloniei, s-a retras în Moldova. În ajutorul lui Simion Movilă soseşte o nouă trupă poloneză în frunte cu M. Sobieski, bunicul viitorului rege polonez. Conform relatărilor lui M. Sobieski, locuitorii ţării s-au refugiat, de frica tătarilor şi a polonezilor, în păduri şi munţi. Starostele Cameniţei, Ioan Potocki, „cu oamenii aceia pe care i-a adus acum pentru domnul voievod al Ţării Româneşti şi împreună cu cei pe care îi aduse el acolo acum un an şi care au rămas cu domnul Ţării Româneşti, s-a retras la târgul Roman, aşteptând trecerea hanului tătăresc”52.
Din relatările lui Ştefan Baltazar (1604) aflăm că Ieremia Movilă a dăruit bisericilor catolice din Roman şi din alte oraşe vii, la Cotnari. Domnitorul a făcut acest gest la cererea polonezilor, îngrijoraţi de reducerea numărului enoriaşilor de aceeaşi credinţă din această ţară53.
Enoriaşii catolici rămâneau deseori fără preot. Potrivit relatărilor unui anonim italian, în 1606, la Roman, exista o biserică catolică fără preot54. Din cauza numărului redus de enoriaşi, preoţii nu doreau să ocupe o parohie cu venituri mici.
În 1616 Elisabeta, văduva lui Ieremia Movilă, a iniţiat în Moldova o campanie întru aducerea la tronul ţării pe fiul ei Alexandru, un adolescent de 15-16 ani. Oastea era compusă din detaşamentele militare ale ginerilor ei, M. Visznewecki şi S. Korecki. După ce l-a alungat pe fostul domnitor Ştefan Tomşa din ţară, oastea poloneză s-a aşezat la cantonamentele de iarnă. Potrivit relatărilor lui Charles de Joppecurt, francez în serviciul Poloniei, „Chiar în ziua victoriei (în faţa lui Ştefan Tomşa – n.n.), care era 12 noiembrie, principele Korecki s-a întors cu cea mai mare parte a armatei la Tecuci, unde... a lăsat oamenii săi să se odihnească două-trei zile; apoi, cum începuse să se facă foarte frig, şi-a aşezat ostaşii să ierneze în oraşele Tecuci, Bârlad, Târgul Roman şi Vaslui...”55. Timp de câteva luni locuitorii târgului Roman au fost nevoiţi să suporte prezenţa oastei străine.
În 1621, sultanul Osman al II-lea a întreprins o nouă campanie împotriva Poloniei. Însă până a trece turcii Dunărea, hatmanul polonez Hotkevici şi alţi pani cu trupe militare au intrat pe teritoriul Moldovei, jefuind populaţia locală. „Intrându Liubomirski în ţară, relatează Miron Costin, până a să apropia oştile turceşti, au prădatu ţara până la Iaşi, ieşindu şi lăsându şi Alexandru vodă Iaşii cu fuga la Romanu”56. Astfel Romanul a devenit un sediu al domnitorului Alexandru Iliaş. După ce sultanul a înaintat spre nordul Moldovei, Alexandru Iliaş a părăsit târgul Roman, însoţind pe otomanii care se îndreptau împotriva armatei poloneze, concentrată în apropierea Hotinului. Luptele care au avut loc la începutul secolului al XVII-lea pe teritoriul Moldovei au afectat mult populaţia locală.
Unele date despre componenţa etnoreligioasă a populaţiei târgului Roman conţin însemnările misionarului catolic Andrei Boguslavici, care a vizitat Moldova în 1623. El susţine că lângă râul Moldova „este un oraş frumos ce se cheamă Roman; aici sânt 72 de case de unguri catolici şi are o biserică închinată sfântului Apostol Petru; au şi preot şi vorbesc mai mult româneşte decât altă limbă”57. Cum era de aşteptat, locuind de secole în Moldova, ungurii se integrau în mediul lingvistic şi cultural al românilor băştinaşi care erau mai numeroşi. „Alte 200, relatează în continuare A. Boguslavici, sânt case de schismatici (ortodocşi – n.n.), având preoţii şi călugării lor, cu trei biserici”58. Relatând despre catolicii satelor din apropiere, A. Boguslavici precizează: „În apropiere sânt patru sate, unele din ele au biserici, care mai sunt în parte devastate de incursiunile necontenite ale tătarilor... În aceste (sate) să fie vreo 60 de case de catolici”59.
Informaţiile lui A. Boguslavici sunt completate substanţial de alţi călători străini. Călugărul minorit Paolo Bonici menţiona în 1630 că „în Roman, împreună cu alte sate (vecine), sânt vreo 60 de case (de catolici – n.n.) cu o biserică fără preot din cauza sărăciei”60. Potrivit opiniei lui P. Bonici (1632), „acest oraş Roman poate să aibă 600 de case”61. Iar călugărul italian Nicolo Barsi, care a vizitat Moldova în anii 1633-1639, precizează că în Roman „locuitorii sânt toţi moldoveni şi armeni schizmatici, afară de şapte case de catolici de-ai noştri. La cinci mile depărtare de acest oraş am vizitat 5 sate, toate de unguri catolici şi în acestea se găsesc două biserici, în care slujeşte un călugăr dominican”62. Şi armenii se integrează treptat în mediul lingvistic şi cultural al românilor băştinaşi. În actul lui Miron Barnovschi din 20 aprilie 1628 este menţionat Ivaşco, armeanul botezat de la Roman63.
Treptat, rolul oraşului ca centru al catolicilor din ţinutul Roman se diminuează. Odăjdiile bisericii catolice din oraş sunt folosite la serviciul divin din Săbăoani. Potrivit relatărilor minoritului Romendi (1636), în acest „sat mare, numit Săbăoani, este o biserică de a noastră clădită din piatră care însă n-are odăjdii... Aici, socotind împreună cu alţi unguri catolici care locuiesc într-un sat vecin, am găsit vreo 80 de case de unguri de rit roman; ei ţin acum un preot care foloseşte odăjdiile bisericii noastre din Roman”64.
La Roman sunt numiţi în continuare pârcălabi cei care se aflau în fruntea ţinutului. În hrisovul lui Miron Barnovschi din 1 martie 1627 sunt menţionaţi „Savin şi Ştefan Blendea, pârcălabi de Roman”65. În actul aceluiaşi domnitor, emis la 9 decembrie 1627, Blendea e menţionat ca pârcălab de Roman, iar Savin – spătar. Blendea e menţionat după pârcălabii de Hotin şi Neamţ. Pârcălabii altor ţinuturi din Moldova nu mai sunt incluşi în actele domneşti66.
Oraşul îşi avea autonomia sa administrativă. În fruntea lui se afla şoltuzul cu cei 12 pârgari. În actul lui Miron Barnovschi din 5 mai 1626 sunt menţionaţi pârcălabul, şoltuzul şi pârgarii din Roman, cărora li se cerea să elibereze contribuabilii satului Tămăşeni „de podvoade (căruţe – n.n.) şi de cai de olac şi de toate angariile şi de gloale ce se vor face, ca să aibă a giudeca rugătorii noştri, călugării de la svânta mănăstire”67 Galata, căreia îi aparţinea localitatea menţionată. În continuare domnitorul precizează: „Cu târgul sau cu ţinutul nemic să nu-i trageţi, numai să-şi plătească ei cisla lor cât vor hi scris în visteri(e)...”68. Cu alte cuvinte, şoltuzul organiza cu pârgarii perceperea anumitor dări de la orăşeni.
Au apărut unele neînţelegeri între conducerea târgului şi episcopul de Roman. La 11 iunie 1626 Miron Barnovschi scria „pârcălabilor de Roman şi şoltuzului şi pârgarilor din târgul Roman... (că) a venit... Athanasie episcop de Roman şi alţi părinţi... monahi de la sfânta episcopie şi... ne-au arătat că acel loc până la uliţa Borşului este danie şi miluire a sfintei episcopii de la alţi domni dinainte, dar ei nu sânt oameni de târg ci sânt veniţi de aiurea şi sânt cu un sat al sfintei mănăstiri”69. În continuare se poruncea ca autorităţile orăşeneşti şi ţinutale să nu pericliteze interesele episcopiei.
Se consolidează şi comunitatea armeană, în fruntea căreia se afla o persoană administrativă recunoscută de organele puterii de stat ale ţării, fiind numită uneori şoltuz armenesc. La 15 august 1636 Vasile Lupu menţiona pe „Drăgan şoltuz armenescu din Roman”70.
Despre componenţa etnoreligioasă a populaţiei Romanului relatează însemnările minoritului Petru Baksici, care a vizitat Moldova în octombrie 1641. Precizând că localitatea nu-i înconjurată cu zid, călătorul consemnează că „în acest oraş sânt foarte puţini catolici, 25 pentru împărtăşanie şi 6 copii, de neam sânt unguri. Au o biserică de lemn, lungă de 17 paşi şi lată de 7 paşi, dar aproape ruinată. Când plouă nu se poate face slujbă. Au un potir de argint făcut în 1513, cum este scris pe piciorul lui..., şi o clopotniţă de lemn în care erau 3 clopote foarte frumoase. În jurul bisericii este un cimitir împrejmuit... şi în cimitir se află casa în care locuieşte parohul, dar n-au preot acum, ei fiind puţini, iar când au nevoie, vine preotul de la Săbăoani, fiind aproape cam la 5 sau 6 mile”71.
P. Baksici menţionează şi alte comunităţi etnoreligioase ale oraşului. Cea mai numeroasă este a românilor ortodocşi. „Aici sânt 260 de case de români, ceea ce face mai mult de 1500 de suflete. Este o mănăstire a Sf. Paraschiva sau Sf. Vineri, cu o biserică mare cu două turle şi această biserică este a episcopului sau vlădicăi, cum spun ei, şi episcopul locuieşte în mănăstire împreună cu călugării lui. Mai sânt aici la Roman încă 7 biserici ale românilor sau moldovenilor, unele de zid şi altele de lemn şi aceste 7 biserici sânt toate parohiale. La una din numitele biserici locuiesc câteva călugăriţe de ale lor”72.
Conform relatărilor lui P. Baksici, era destul de numeroasă şi comunitatea armeano-gregoriană. „Armenii au 80 de case cu 450 de suflete. Au o biserică de zid care nu este urâtă şi este zugrăvită şi au un preot paroh de neamul lor armean. Armenii care se află în ţările acestea au venit din Turcia şi locuiesc în această Ţară a Moldovei”73.
Din informaţia furnizată de P. Baksici se vede că în oraş locuiau circa 346 de familii, inclusiv 200 româneşti ortodoxe, 80 armeneşti şi 6 ungureşti catolice.
Biserica catolică urmărea cu îngrijorare procesul de slăbire a comunităţilor ei din Ţara Moldovei. În 1560 misionarul Bonaventura, vizitând Moldova, relatează că la „Roman... este o biserică nouă. Sânt vreo 4 familii de saşi. Posedă câte ceva (din veşminte – n.n.). Săbăoanii, sânt 6 sate, acolo se află vreo 15 familii de unguri cu două biserici: una este la Săbăoani, cealaltă în satul Sămăşeni. În toate aceste nu este un venit sigur. În toate aceste biserici se va duce misionarul cel mai apropiat spre a le păstra”74.
Prin Roman au trecut oştile implicate în luptele pentru tronul Ţării Moldovei din 1653. În oraş ajunsese avangarda oastei transilvănene, ori ungureşti, cum o numeşte Miron Costin, care-l susţinea pe Gheorghe Ştefan împotriva lui Vasile Lupu. „Amu, relatează cronicarul, ajungea fruntea oştilor ungureşti la Roman”, iar la Focşani – cele muntene75. Din porunca lui Gheorghe Ştefan şoltuzul oraşului Roman a cumpărat un butoi de vin pentru a fi băut întru susţinerea succesului pretendentului76. Cu ajutorul trupelor din Muntenia şi Ardeal Gheorghe Ştefan a ocupat tronul ţării.
După încercarea nereuşită a cazacilor lui Timuş Hmelniţki de a-i răsturna pe Gheorghe Ştefan şi pe Matei Basarab de pe tronurile celor două Ţări Româneşti din spaţiul extracarpatic, fiul hatmanului şi-a găsit moartea la Suceava... În mâinile lui Gheorghe Ştefan au căzut Ştefăniţă, feciorul lui Vasile Lupu, şi mama sa. Rudele lui Vasile Lupu au fost transferate de la Suceava la Roman, unde a sosit şi Gheorghe Ştefan. Despre acestea relatează Miron Costin: „Gheorghe Ştefan s-au aşezat la Roman, în episcopie, iară doamna lui Vasile Lupu şi cu feciorul lui o au trimis la un sat al său cu pază”77.
La Roman, Gheorghe Ştefan s-a aflat mai mult timp: „Iară Ştefan vodă, relatează Miron Costin, tot la Roman au şedzut până i-au venit şi steagul de domnie de la împărăţie”. Aflându-se la Roman, lefegii polonezi şi germani, pe care regele Kozimir îi trimisese în susţinerea lui Gheorghe Ştefan, au contribuit la fortificarea poziţiilor catolicilor locali pereclitate de Reforma religioasă. În raportul unei misiuni iezuite din Moldova (1653) se menţionează: „...S-a făcut un drum la Roman, la curtea domnului ce îşi avea atunci reşedinţa acolo pentru a se împlini îndatoririle faţă de oastea catolică germană sau polonă ce-i slugea domnitorului, şi acolo au fost ascultate spovedaniile multora şi câţiva s-au lepădat de erezie”78. Misionarii aveau grijă ca ungurii să nu treacă la ortodoxie. Într-un raport al misiunii din perioada respectivă se menţiona: „S-a mers în satele ungureşti din marginea oraşului Roman. Acolo, părintele căruia i s-a încredinţat această parohie s-a străduit să-i scoată din profunda lor neştiinţă despre lucrările divine pe oamenii care sânt creştini doar cu numele, iar după obiceiuri asemănători între totul schizmatici”79. „După ce au luat steag şi caftan de domnie Ştefan vodă în Roman, zice Miron Costin, şi cu acelaşi agă, carele i-au adus steag, au pornitu birul şi pocolanele împărăteşti, au trecut la Iaşi în scaun.”80
Gheorghe Ştefan a mai vizitat târgul Roman în vara anului 1655. Coloman Mikes, trimisul lui Gheorghe Rakoczi, principe ardelean, şi Gheorghe Ştefan cu armata urmau să treacă prin Roman spre Ţara Românească pentru a participa la reprimarea unei răscoale. O parte a armatei lui Gheorghe Ştefan (15 mii oameni) s-a aflat pe câmpia de lângă târgul Roman81.
În 1656 a trecut prin târgul Roman ambasadorul suedez G. Welling, care încerca să atragă Transilvania, Ucraina şi Imperiul Otoman într-o coaliţie antipoloneză. Pastorul C. Hiltebrandt, care-l însoţea pe ambasador, a menţionat că acest oraş avea „clădiri destul de bune”82.
Despre edificiile religioase din târgul Roman scrie vicarul catolic Vlas Kovacevici, care a vizitat Moldova în vara anului 1661: „Roman, trei biserici schizmatice (ortodoxe – n.n.), toate de piatră, una armenească, una catolică de lemn, dar împodobită cu frumoase podoabe de altar. Casa parohială nu e. Sânt 20 de suflete (de catolici – n.n.). Toţi aici au fost saşi, dar catolici. Se mai vede locul a două biserici catolice – trei vii din care se plăteşte preotul. Episcopie schismatică”83.
Vizitând în 1668 târgul Roman, misionarul catolic Vito Piluzzi relatează: „La Roman sânt 15 suflete. Biserica are şase vii şi le ţin cotnărenii, şi când este preot la Săbăoani, acesta merge o dată pe lună să slugească la Roman şi credincioşii îi dau un vas de vin”84. Aceeaşi situaţie o consemnează peste doi ani misionarul Francesco-Maria Spera: deoarece în târgul Roman preot catolic nu este, „din când în când se duce acolo preotul de la Cotnari... Este aici un diacon”85.
Dacă în 1670, conform relatărilor misionarului Del Monte, în târgul Roman mai erau „două case de catolici”86, apoi în 1682 minoritul Antonio Angelini afirmă categoric că în oraş „nu e nici o casă de catolici. Clopotele au fost duse de aici de Don Giovani Batista Bârcuţi la locul său de baştină Cotnari”87.
În timpul războiului „Ligii sfinte” cu Imperiul Otoman (1683-1699), o bună parte a Moldovei a fost jefuită de ambele părţi beligerante. Situaţia a devenit deosebit de grea în timpul campaniei regelui Ioan Sobieski din 1686, când oastea poloneză a jefuit cea mai mare parte a ţării. Constantin Cantemir a început să formeze unităţi de mercenari pentru a lupta cu străinii care jefuiau ţara. În ele se înrolau chiar şi localnicii care erau certaţi cu legea. Ion Neculce relatează că atunci erau „vro 40 şi mai bine de codreni tâlhari, de ţineau drumurile cu Ţara de Jos. Ajuns-au la Cantemir vodă de i-au iertat. Şi le-au dat leafă câte patru lei pe lună. Şi au pus capete dintre dânşii... şi le-au dat... să strângă cât mai mulţi. Şi cum au sosit la Piatră, au găsit un poghiaz de leşi şi cazaci, vro 200. Şi aşa i-au lovit fără veste... i-au prinsu de vii... Deci dintr-aceea izbândă au început Cantemir vodă a face steaguri de lefegii în Roman...”88.
După terminarea războiului, Antioh Cantemir (1695-1700) a regrupat forţele militare ale Moldovei, concentrându-le la hotarele ţării. Conform relatărilor lui Ion Neculce, el a transferat „slujitori de pin Piatra şi din Roman şi de pin toate târgurile, ce era pin mişlocul ţării aşedzaţi, şi i-au mutat pe la marginile ţării, pe la vaduri, pe Nistru şi pe Prut”89. Ei urmau să apere Moldova de tătari şi de alte trupe străine care devastau uneori teritoriul ei.
Prin Moldova de altădată făcea ravagii şi natura. Din cauza secetei care bântuise în 1731-1732, în ţinuturile din dreapta Prutului s-a creat o penurie acută de alimente. În ajutorul năpăstuiţilor a venit domnitorul Grigore Ghica. Conform relatărilor lui Ion Neculce, el a trimis la Roman şi în alte localităţi pâine adunată la Huşi şi Chişinău90.
În 1739, în Moldova, au intrat armatele ruse în frunte cu Munich. O parte a oastei ruse a fost concentrată la Roman. După încheierea păcii de la Belgrad, armata rusă a părăsit teritoriul Moldovei91.
Din cauza dominaţiei străine, a confruntărilor militare şi a calamităţilor naturale, oraşele Moldovei, inclusiv Romanul, se aflau într-o stare de stagnare. A dispărut comunitatea ungurilor din Roman. Ungurul Andraş Patai, care a vizitat Moldova în 1743, a întocmit o listă a localităţilor ţării în care locuiau consângenii lui. În ea n-a fost inclus târgul Roman, în care anterior locuia un număr considerabil de unguri92. Prin urmare, către acea dată, la Roman nu se mai aflau unguri catolici, nici protestanţi.
Unele amănunte despre situaţia socială a târgului Roman conţin recensămintele din 1772-1773 şi 1774. În 1774, la Roman, au fost înregistrate 216 case, un număr cu mult mai mic decât în secolul al XVII-lea. În rândurile rufetaşilor sunt menţionate 8 feţe duhovniceşti, 10 mazili şi ruptaşi, 29 ciocli etc. Printre negustori sunt menţionaţi 9 bacali, 2 comercianţi din Iaşi şi un cârciumar, iar printre meşteşugari: ciubotari (10), blănari (7), croitori (6), lemnari (6), cărămidari (4), olari (3), butnari (2), bărbieri (2), săpunari (3) etc. Recensământul din 1772-1773 a înregistrat 61 familii la rubrica „armeni”, 31 „evrei şi sârbi”, 25 „greci”. În aceste rubrici sunt incluşi şi români veniţi din Balcani. În târg au fost înregistraţi 5 pârgari, un căpitan de poştă, panţâri etc.93.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în târg locuiesc şi oameni bogaţi, cu prioritate alogeni. Vizitând în 1788-1789 târgul, medicul austriac Baltazar Hacqut menţionează că localitatea „Roman este un orăşel constând din câteva sute de case de lemn... Locuitorii cei mai de seamă sunt greci şi armeni”94. În 1790, a sosit la Roman arhiepiscopul armean Iosif Argutian, care şi-a vizitat consângenii. El menţionează că şeful comunităţii armene „Hacic (Cristea) Misir şi rudele lui mi-au făcut o bună primire”95. La 3 martie 1790 arhiepiscopul a oficiat o liturghie pentru pomenirea împăratului austriac care decedase. „Slujba am făcut-o noi, deoarece acolo n-aveau cler”96.
Referindu-se la această perioadă a războiului austro-ruso-turc (1787-1791), medicul Anreaş Wolf menţionează că în 1788 comandantul oştilor imperiale Saxa-Coburg şi-a stabilit cartierul său general la reşedinţa episcopului de Roman. El precizează că la vest de oraş „se află episcopia (ortodoxă – n.n.) care este împrejmuită ca de obicei cu un zid de jur împrejur, iar la mijloc se află catedrala. Reşedinţa episcopului împreună cu camerele de locuit aşezate alături este atât de încăpătoare încât Saxa-Coburg a putut, în anul 1788, să-şi stabilească în ea cartierul de iarnă fără să îndepărteze pe episcopul Anton”. Tot Wolf consemnează că „Romanul este abia un târguşor, constând din ceva peste 300 de case, cea mai mare parte nu sânt de zid”97.
În anii 1774-1803 numărul populaţiei oraşului Roman a crescut de la 1080 la 2225 de oameni98, adică de două ori. Se profila, aşadar, o tendinţă de ieşire a oraşului din stagnarea multiseculară.
Apărut la intersecţia unor căi comerciale importante, ca cetate de reşedinţă a lui Roman I, localitatea a devenit unul dintre oraşele principale ale Ţării Moldovei. Aici se afla sediul unei episcopii şi al administraţiei ţinutale, iar Ştefan cel Mare a construit în preajmă Cetatea Nouă. Din cauza dominaţiei străine, oraşul s-a aflat o perioadă îndelungată în regres. Abia spre finele secolului al XVIII-lea se înregistrează o înviorare economică şi socială.
Note
1 V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Chişinău, 1994, p. 266.
2 M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I, Iaşi, 1931, p. 7-9.
3 Citat după: C. C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1997, p. 273.
4 L. Chiţescu, Novâe dannâe o muşatinskoi kreposti v Romane v svete arheologhiceskih isledovanii // Dacia. Nouvelle serie. IX (1965), p. 456.
5 M. D. Matei, Câteva probleme de cronologie ridicate de cercetările din cetatea de pământ de la Roman // Studii şi cercetări de istorie veche, tom 15 (1964), nr. 4, p. 205-213.
6 P. Parasca, La obârşia mitropoliei Ţării Moldovei, Chişinău, 2002, p. 59.
7 M. D. Matei, Câteva probleme de cronologie..., p. 205-213.
8 L. Chiţescu, Ceramica ştampilată de la Roman şi unele probleme în legătură cu purtătorii ei în Moldova // Studii şi cercetări de istorie veche, tom 15 (1964), nr. 3, p. 421-423.
9 M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I, p. 60-62.
10 L. Chiţescu, Novâe dannâe o muşatinskoi kreposti..., p. 458.
11 I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I, Bucureşti, 1913, p. 9-11.
12 Gr. Goliav, Armenii ca întemeietori de oraşe în partea de răsărit a Europei // Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, X (1909), p. 245.
13 M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I, Iaşi, 1931, p. 122, 139; M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II, Iaşi, 1932, p. 185, 212, 236.
14 Ibidem, p. 343.
15 Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului. 1388-1918, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 88.
16 Ibidem, p. 123.
17 Ibidem.
18 C.C. Giurescu, op. cit., p. 277.
19 I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I, p. 119, 141.
20 Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 41.
21 L. Chiţescu, Principalele rezultate istorice ale cercetărilor arheologice din cetatea medievală de la Gâdinţi (r. Roman) // Studii şi cercetări de istorie veche, t. 17 (1966), nr. 2, p. 405-406.
22 Ibidem, p. 410-412.
23 Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990.
4 L. Chiţescu, Principalele rezultate istorice…, p. 407, 412.
25 Idem, Cu privire la cetăţile Moldovei pe timpul lui Ştefan cel Mare // Revista de istorie, t. 28 (1975), nr. 10, p. 1534-1535.
26 Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 52.
27 Ibidem.
28 Ibidem.
29 Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti, 1980, p. 1, 219, 224, 529.
30 Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 72.
31 Ibidem, p. 81.
32 Ibidem, p. 84.
33 Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului, p. 165.
34 Ibidem, p. 187.
35 Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacul XVI, vol. III, Bucureşti, p. 92.
36 Ibidem, p. 104.
37 Ibidem, p. 326.
38 Ibidem, p. 309.
39 Ibidem, p. 442.
40 Ibidem, p. 441.
41 Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacul XVI, vol. IV, Bucureşti, 1952, p. 51 (în continuare DIRA).
42 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. II, Iaşi, 1907, p. 362-364.
43 DIRA, veacul XVI, vol. IV, p. 348.
44 Călători străini despre Ţările Române, vol. IV, Bucureşti, 1972, p. 231.
45 DIRA, veacul XVII, vol. I, Bucureşti, 1951, p. 50.
46 Ibidem, p. 60.
47 DIRA, veacul XVII, vol. II, Bucureşti, 1953, p. 40.
48 C. C. Giurescu, op. cit., p. 280.
49 Călători străini despre Ţările Române, vol. IV, p. 41.
50 Ibidem.
51 Ibidem.
52 Ibidem, p. 250.
53 Ibidem, p. 186.
54 Ibidem, p. 338.
55 Ibidem, p. 400.
56 Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 100.
57 Călători străini despre Ţările Române, vol. V, Bucureşti, 1973, p. 6.
58 Ibidem.
59 Ibidem.
60 Ibidem, p. 16.
61 Ibidem, p. 22.
62 Ibidem, p. 75.
63 Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XIX, Bucureşti, 1969, p. 487.
64 Călători străini despre Ţările Române, vol. V, p. 95.
65 Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XIX, p. 198.
66 Ibidem, p. 353.
67 Ibidem, p. 79.
68 Ibidem.
69 Ibidem, p. 119-120.
70 Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, Bucureşti, 1996, p. 540.
71 Călători străini despre Ţările Române, vol. V, p. 243.
72 Ibidem, p. 244.
73 Ibidem.
74 Ibidem, p. 416, 418.
75 Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 204.
76 Ibidem, p. 275.
77 Ibidem, p. 222.
78 Călători străini despre Ţările Române, vol. V, p. 501-502.
79 Ibidem, p. 524.
80 Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 225.
81 Călători străini despre Ţările Române, vol. V, p. 516-517, 519.
82 Ibidem, p. 596.
83 Călători străini despre Ţările Române, vol. VII, Bucureşti, 1980, p. 141.
84 Ibidem, p. 81.
85 Ibidem, p. 208.
86 Ibidem, p. 218.
87 Ibidem, p. 338.
88 Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 316.
89 Ibidem, p. 343.
90 Ibidem, p. 432.
91 Ibidem, p. 463-464.
92 Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, Bucureşti, 1997, p. 294-295.
93 Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, îngrijit de P. Dmitriev, partea I, Chişinău, 1975, p. 115; partea II, Chişinău, 1975, p. 281-284.
94 Călători străini despre Ţările Române, vol. X, partea II, Bucureşti, 2001, p. 841.
95 Ibidem, p. 962.
96 Ibidem.
97 Ibidem, p. 1262.
98 P. S. Cocârlă, Soţialino-economicescoe razvitie Moldavskogo goroda v konţe XVII – naciale XIX v., Chişinău, 1989, p. 104.