Biserica din Basarabia în secolul al XIX-lea
Pentru tiparSecolul al XIX-lea reprezintă o perioadă plină de frământări pentru „ţara românească înstrăinată: Basarabia”1, „ţara unde pretutindeni arde lumina în icoane, unde statul sprijină Biserica sprijinindu-se pe dânsa, în care toţi se pleacă înaintea clerului”, după cum afirmă marele istoric Nicolae Iorga2.
În afacerile bisericeşti aproape toată Basarabia intra în jurisdicţia Mitropoliei Moldovei care se afla, la rândul ei, sub jurisdicţia patriarhatului de Constantinopol şi cuprindea trei eparhii: Rădăuţi (cu reşedinţa din 1787 la Cernăuţi), Roman şi Huşi. Deseori nordul Basarabiei intra în componenţa episcopiei Hotinului, alteori, căzând sub stăpânirea turcilor, era administrat de mitropolitul Proilaviei. Aproape tot centrul provinciei aparţinea eparhiei Huşilor. În ceea ce priveşte bisericile din raialele turceşti, ce se aflau în jurul cetăţilor, precum şi acelea din Basarabia propriu-zisă, toate acestea făceau parte din întinsa mitropolie a Brăilei sau Proilaviei, înfiinţată de către patriarhul Constantinopolului Chiril al II-lea în secolul al XVII-lea. În cursul secolului al XVIII-lea, graniţele acestor eparhii erau nu o dată schimbate, sate şi ţinuturi întregi trecând de la o eparhie la alta3.
În 1806 izbucneşte războiul dintre ruşi şi turci. Principatele Române sunt din nou sub ocupaţie rusească, iar după pacea de la Slobozia (1807), generalul Mihail Kutuzov, comandantul trupelor ruseşti, a fost numit guvernator general al celor două Principate Române, el proclamând chiar alipirea lor la Rusia4. „Eliberatorii pravoslavnici” introduc un regim despotic, mai ales împotriva ţăranilor, despre care Kutuzov declara că „le va mai lăsa numai ochii să plângă”5.
În martie 1808, deci chiar în timpul războiului ruso-turc, printr-un „ucaz” al ţarului Alexandru I (1801-1825), se înfiinţează un „Exarhat” care cuprindea mitropoliile din Moldova şi Ţara Românească, subordonat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, se urmărea întreruperea legăturilor cu Patriarhia ecumenică, aflată în cadrul Imperiului otoman6. În această perioadă, împăratul Napoleon ducea cunoscutele sale campanii împotriva Austriei şi a principatelor germane. Fiind în această situaţie, Kutuzov rupe armistiţiul, iar trupele ruseşti trec Dunărea pe la Giurgiu în octombrie 1811. Marele vizir Ahmed a fost nevoit să ceară reluarea negocierilor de pace. Ele au început la Giurgiu în noiembrie 1811, continuând, din decembrie, la Bucureşti. Ruşii au pretins să li se cedeze ambele Principate, însă sultanul a acceptat doar Bugeacul şi Benderul (deci se exceptau Chilia, Ismailul şi gurile Dunării)7.
În anul 1812 războiul dintre ruşi şi turci a luat sfârşit şi la 16 mai, la Bucureşti, a fost semnat tratatul de pace. Conform acestui tratat, ca hotar între Imperiul otoman şi cel rus a fost recunoscut râul Prut, de la intrarea lui în Moldova până la vărsarea în Dunăre şi, de la acest punct – malul stâng al Dunării până la gurile Dunării, de la Chilia şi până la mare8. Acum Rusia reuşea să anexeze jumătatea estică a Principatului Moldovei. De atunci şi până la primul război mondial, cu excepţia unor modificări survenite de-a lungul Dunării după războiul Crimeei, teritoriul cunoscut sub numele de Basarabia a rămas sub controlul Rusiei până în 19189.
În momentul anexării sale de către Rusia, partea dintre Prut şi Nistru a Moldovei nu avea un nume distinct de restul Principatelor. În multe privinţe, zona centrală a acestei regiuni devenise inima Moldovei. Regiunea a fost numită Basarabia10, întrucât dinastia Basarabilor din Ţara Românească domnise un timp şi peste sudul acestui teritoriu11. Era în interesul lor să extindă numele acesta pentru întreaga zonă cuprinsă între Prut şi Nistru. Alipirea Basarabiei la Rusia, în 1812, a fost calificată drept alipire forţată, adică o anexare a unui teritoriu străin12. Fiind în componenţa Rusiei, Basarabia şi-a pierdut drepturile ei naţionale. Politica rusă de colonizare accelera degradarea naţională a Basarabiei13, fapt desprins şi dintr-o plângere de la 1812 parvenită din Hotin pe adresa stăpânirii ruseşti: „De ar da Maica Precistă năstav să ni se ridice greutăţile acestea şi să ni se lase în obiceiurile noastre cele moldoveneşti cari am apucat de la bătrânii noştri şi să venim în floare precum am fost şi să petrecem totdeauna supt dregătorii Moldoveni, pământeni de ai noştri, precum suntem deprinşi şi ne înţelegem în vorbă. Că alte rânduieli nu pricepe şi numai cât ni se adaog năcazurile şi greutăţile noastre”14. Rusia şi-a însuşit la 1812 jumătate din pământul Moldovei, dar oamenii au continuat să fie români chiar când li s-a negat identitatea15.
Ideea că românii au constituit un obstacol în dorinţa de expansiune a ruşilor spre Balcani a fost susţinută şi de diplomaţi ruşi. Astfel, E. P. Fondon, cel care alături de Italinski a perfectat actul din 1812, îşi exprima nemulţumirea: „Acest popor – românii – au trăsături distincte şi nu pot să-mi ascund părerea de rău, atunci când privesc harta, că aceşti opt milioane de oameni străini de naţia slavă sunt aşezaţi aici, pe fermecătoarele povârnişuri ale munţilor Carpaţi, formând parcă o săgeată înfiptă între naţiunile slave, împiedicându-le unirea lor16. În momentul cotropirii provinciei de către Imperiu mulţi dintre locuitori au plecat în Moldova din dreapta Prutului, temându-se de robia rusească. L. Casso aseamănă fenomenul cu „la grande peur” („marea frică”)17.
Prin acest tratat, exarhatul sinodal se desfiinţa în mod mecanic, iar teritoriul dintre Prut şi Nistru urma să capete o nouă organizare bisericească. După încheierea păcii, situaţia bisericii din Basarabia a rămas incertă mai mult de un an. Desfiinţându-se exarhatul, mitropolitul Gavriil, cu toţi slujbaşii săi, a trecut în Basarabia şi s-a aşezat la Chişinău. După cum s-a exprimat un cercetător rus, mitropolitul Gavriil se afla „în afara legii”, ocârmuia clerul basarabean ca făcând parte din Mitropolia Moldovei, iar hârtiile oficiale le semna „Gavriil mitropolit şi exarh”, fără să arate denumirea eparhiei19.
La 4 noiembrie 1812 mitropolitul Gavriil a înaintat Sinodului din Petersburg un proiect de organizare a vieţii bisericeşti din Basarabia. Sfinţia sa propunea ca în teritoriul anexat la Rusia să se înfiinţeze o eparhie nouă, în care să fie incluse şi teritoriile dintre Nistru şi Bug (oblastia Oceacov), cu oraşele Tiraspol, Dubăsari, Ovidiopol, Odesa, Herson, Oceacov ş.a. Noua unitate administrativ-bisericească urma să se numească „Eparhia Chişinăului şi Hotinului”. El cerea pentru preoţi „aceleaşi drepturi de care se bucura clerul rosienesc, iar autorităţile civile să nu aibă nici un drept de amestec în problemele bisericeşti, cum se întâmplă în Rusia”20.
Proiectul mitropolitului a fost aprobat de ţar la 21 august 1813, zi care poate fi considerată data înfiinţării eparhiei Chişinăului şi Hotinului. În fruntea eparhiei a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni care a introdus o serie de organe administrative specifice bisericii ruseşti.
După moartea lui Gavriil, pe toată durata ocupaţiei ruseşti (1812-1918), Biserica din Basarabia n-a mai fost condusă de mitropoliţi. Eparhia a trecut în regimul obişnuit al diecezelor ruseşti. La început, Basarabia avea statut de regiune autonomă, dar din 1829 a devenit o simplă gubernie rusească21. Către sfârşitul misiunii lor în Basarabia chiriarhii ruşi care s-au succedat acolo erau „avansaţi” arhiepiscopi, avansare care ţinea de meritele personale ale chiriarhilor eparhioţi, nu de statutul mai „special” al eparhiei. Au fost cazuri când unii dintre ei au venit şi au plecat tot cu rang de episcop. În Rusia ţaristă, arhiereii eparhioţi nu erau aleşi, ci numiţi de Sinod, respectiv de patriarh, putând fi transferaţi sau scoşi din scaun oricând22.
Începând cu mitropolitul român Gavriil Bănulescu-Bodoni, toţi arhiereii Basarabiei erau agenţi fideli ai guvernului ţarist care îndeplineau cu stricteţe indicaţiile Sinodului rus. Biserica din Basarabia a urmat întru totul cursul evoluţiei celei din Rusia.
În 1828, statutul organizării oblastiei, art. 62, a interzis folosirea limbii române în actele publice, impunându-se întrebuinţarea limbii ruse. De-a lungul secolului al XIX-lea unitatea limbii române s-a manifestat de nenumărate ori, de la titlul lucrării lui Ştefan Margela „Gramatica russască şi rumânească” din 1827, la „Manualul cu litere latine” a lui Ivan Doncev din 1865. Toate formele de rezistenţă la rusificare au fost refolosite de generaţiile succesive de basarabeni ameninţaţi cu deznaţionalizarea23. În 1835 Basarabia a fost reîmpărţită în judeţe: Hotin, Soroca, Orhei, Chişinău, Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă) şi Cahul. Ca urmare a acestor schimbări administrativ-teritoriale, la 9 mai 1837 cele 77 de biserici de dincolo de Nistru au fost scoase de sub jurisdicţia eparhiei Chişinăului şi Hotinului şi anexate la noua eparhie a Hersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odesa24. Astfel, se restrâng cadrele acestei eparhii care nu mai poartă titlul de mitropolie, ci numai de arhiepiscopie.
Puţini ierarhi au reuşit să şi-i apropie pe românii basarabeni, cei mai mulţi nu au ştiut sau nu au vrut să o facă. Sub Irinarh, eparhia Chişinăului capătă o organizare mai precisă şi definitivă prin reducerea atribuţiilor protopopeşti, prin concentrarea puterii cârmuitoare în mâinile chiriarhului, prin îndepărtarea totală a păstoriţilor de la participarea la treburile bisericeşti. Sub Antonie s-au iniţiat primele reforme bisericeşti. Ele au fost continuate de Pavel Lebedev, considerat cel mai de seamă ierarh rus din Basarabia, reprezentant tipic al naţionalismului rus25. În timpul său se înfiinţează primele biblioteci parohiale şi protopopeşti.
În urma tratatului de pace de la Paris din martie 1856, încheiat în urma războiului Crimeei, s-a impus retrocedarea către Moldova a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei. La 17 noiembrie 1864, printr-un decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, se înfiinţează o Episcopie a Dunării de Jos, cu sediul la Ismail, cu jurisdicţie peste judeţele Covurlui (luat de la eparhia Huşilor), Ismail, Bolgrad şi Brăila (luat de la eparhia Buzăului). Judeţul Cahul a fost anexat la episcopia Huşilor26. După 1863, când a avut loc secularizarea averilor mănăstireşti în România, din ordinul guvernului ţarist averile mănăstirilor neînchinate din Basarabia au fost arendate prin licitaţie publică, ceea ce a contribuit la o creştere simţitoare a veniturilor lor27.
Anul 1868 a produs schimbări favorabile în viaţa bisericii basarabene. Pe lângă Arhiepiscopia Chişinăului s-a creat un post de arhiereu-vicar cu titlul „de Akkerman”, având sediul în Chişinău, care s-a păstrat până în 1918 (cu excepţia perioadei octombrie 1873 – octombrie 1882, când Pavel Lebedev nu şi-a luat vicar). În acelaşi an au fost iniţiate Congresele eparhiale anuale care au fiinţat până în 1916. O apreciabilă acţiune de asistenţă socială s-a desfăşurat prin aşa-numitele „frăţii” sau „frăţimi”, asociaţii care veneau în sprijinul celor săraci. Prima frăţime a fost cea din Chişinău, cu numele „Alexandru Nevski” (1868), cu un azil pentru săraci şi bolnavi, continuând cu altele în Chişinău, Tighina, Tamur (Cetatea Albă) ş.a.
În 1878 Congresul de pace de la Berlin, deschis în urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, a hotărât, la stăruinţele Rusiei, ca judeţele din sudul Basarabiei să fie reanexate la Rusia28.
Pe parcursul dominaţiei ţariste evoluţia culturii române din Basarabia a fost determinată de un şir de condiţii nefavorabile sau dezastruoase. Ea era considerată o cultură secundară care, treptat, trebuia să se contopească cu cea rusească şi să dispară. Sfera de utilizare a limbii române a fost restrânsă tot mai mult, până s-a ajuns la interzicerea ei totală în administraţie, învăţământ şi biserică. În 1871 limba română a fost suprimată oficial în cele câteva şcoli în care se mai preda29. Limba rusă era impusă încet, dar sigur, ocupând treptat întreg spaţiul vital al limbii române. Într-un raport oficial al autorităţilor ruse din Basarabia, elaborat la 16 septembrie 1887, adresat Ministerului de Interne, se afirma: „Se înfiinţează şcoale ruse, preoţii moldoveni sunt pretutindeni înlocuiţi cu preoţi ruşi, Liturghia nu se oficiază decât ruseşte şi s-a dispus ca Spovedania să fie asemenea făcută negreşit în limba rusă, ca în tribunale, până chiar pe la judecătoriile de pace s-au desfiinţat dragomanii şi părţile care se judecă sunt datori a vorbi ruseşte. Toate acestea n-au adus încă roadele dorite până acum; precum am zis, sătenii n-au învăţat limba rusă”30. Cu ajutorul şcolii, Rusia a izbutit să rusifice aproape desăvârşit pătura cultă din Basarabia, iar cu ajutorul bisericii nădăjduia să rusifice şi populaţia rurală31. Referitor la starea de lucruri din Basarabia, Zamfir Arbure afirma: „Rusia pravoslavnică, care prin excelenţă îşi însuşeşte rolul de protectoare a Bisericii de Răsărit în afară de Imperiu, nu s-a ocupat niciodată serios de îmbunătăţirea stării economice a bisericilor din Basarabia. Biserica, pentru guvernul rus, a fost şi este o armă de rusificare a popoarelor subjugate, aşa că, punând mâna pe Basarabia, prima grijă a Imperiului rus a fost deznaţionalizarea clerului şi rusificarea poporului român cu ajutorul bisericii. Încet, încet s-au scos din bibliotecile bisericeşti şi şcolare cărţile bisericeşti româneşti, înlocuindu-se cu altele ruseşti. Limba română, care la început era tolerată, acum este interzisă în şcoli, iar sub oblăduirea duhovnicească a arhiepiscopului Pavel, călugării septuagenari de prin mănăstiri fură obligaţi, ca nişte copii, să înveţe limba rusă”32.
Note
1 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (Trinitas), Iaşi, 1993, p. 45.
2 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 43.
3 Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi. Din negura trecutului: crâmpeie de amintiri, Editura Museum, Chişinău, 2000, p. 25.
4 Stephen Ficher-Galaţi, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, O istorie a românilor, Fundaţia Culturală Română. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p. 191.
5 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 45.
6 Ibidem, p. 53.
7 Ibidem, p. 45.
8 Nicolae Popovschi, op. cit., p. 36.
9 Nicolas Dima, Basarabia şi Bucovina în jocul geopolitic al Rusiei, Editura Prometeu, Chişinău, 1998, p. 13.
10 Ibidem, p. 25.
11 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 46.
12 Mihail Bruhis, Rusia, România şi Basarabia (1812, 1918, 1924, 1940), Editura Universitas, Chişinău, 1992, p. 133.
13 Alexandru V. Boldur, Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992, p. 276.
14 Direcţia regională a Arhivelor Statului, Chişinău, Cancelaria gubernatorului. Dosar nr. 517, apud L. T. Boga, Populaţia Basarabiei (etnografie şi statistică), extras din Monografia Basarabiei. Imprimeria statului, Chişinău, 1926, p. 5-6.
15 Paul Mihail, Zamfira Mihail, Acte în limba română tipărite în Basarabia (1812-1830), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. XLV.
16 L. Casso, Rusia şi basinul dunărean, trad. Şt. Berechet, Iaşi, 1940, p. 337-338, apud Paul Mihail, op. cit., p. XII.
17 Paul Mihail, Zamfira Mihail, op. cit., p. XII.
18 Nicolae Popovschi, op. cit., p. 36.
19 Протоиерей В. Жмакин, Труды Бессарабского Историко-Археологического Общества, V, p. 25-26, apud Nicolae Popovschi, op. cit., p. 41.
20 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 54-55.
21 George F. Jewsbury, The Russian Annexation of Bessarabia (A Study of Imperial Expansion), East European Quartely (Boulder), Monograph XV (New York: Columbia University Press, 1976), apud Nicolas Dima, op. cit., p. 26.
22 Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918: 1918-1944), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, Chişinău, 1996, p. 33.
23 Paul Mihail, Zamfira Mihail, op. cit., p. XVI.
24 Iustin Frăţiman, Administraţia bisericească la românii transnistreni între Bug şi Nistru, apud Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti, vol. XII, Chişinău, 1920, p. 43.
25 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 73.
26 Ibidem, p. 74.
27 Ibidem, p. 86.
28 Ibidem, p. 75.
29 Ibidem, p. 74.
30 Basarab, Scrisori din Basarabia (1880-1883), vol. I, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1996, p. XXII.
31 Zamfir C. Arbure, Basarabia în secolul XIX, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1898, p. 73.
32 Ibidem, p. 509.