Les illuminations
Pentru tiparIluminările
I
După potop
I
De îndată ce s-a învechit ideea potopului, un iepure se opri în dulcişor şi-n preajma clopoţeilor în freamăt, îşi spuse rugăciunea către curcubeu, prin pânza de păianjen.
O, nestematele care se ascundeau – florile care prinseră să privească!
Pe marea uliţă murdară, măcelăriile se deschiseră şi bărcile fură trase înspre marea-n scară tot mai sus atârnată, aşa ca-într-o gravură.
Sângele curse, acasă la Barbă-Albastră – la abatoare – în circuri; aci peceţile lui Dumnezeu înălbiră ferestrele. Curse sânge şi lapte.
Castorii clădiră. Mazagranuri fumegau în cafenele.
În casa cea mare, pe ale cărei geamuri şiroia încă apa, copiii îndoliaţi priviră minunatele imagini.
O uşă se trânti şi, în piaţa târgului, copilul îşi roti braţele, moriştele pe acoperişuri îl înţeleseră, la fel şi cocoşii din clopotniţele de pretutindeni, sub strălucitoare vârteje de lapoviţă.
Doamna îşi aşeză pianul în Alpi. Liturghia, ca şi cele dintâi împărtăşanii, au fost împlinite în cele o sută de mii de altare ale catedralei.
Caravanele porniră. Şi Splendid-Hotel fu durat într-un haos de gheţuri polare.
De atunci aude luna şacalii scheunând în deşerturi de cimbru – şi eglogele în saboţi mârâiră prin livezi. Apoi, în crângul violet. Eucharis mi-a spus că-i primăvară.
Izvorăşte, eleşteu; – spumă, rostogoleşte-te peste punte deasupra codrilor, – orgi şi negre cearşafuri – fulgere şi tunete – bălţaţi-vă, bubuind; – ape şi mâhniri, nălţaţi-vă şi vestiţi potopurile.
Deoarece, de când s-au risipit, – o, nestemate adânc ascunse, şi florile deschizându-se! – ce plictiseală! şi Crăiasa, Vrăjitoarea care-şi vântură părul aprins într-o oală de pământ, nicicând nu va voi să ne povestească ceeace dânsa ştie şi ceea ce noi nu vom afla.
II
Copilărie
I
Idolul acesta, cu ochi negri şi coamă galbenă, fără de părinţi, fără alai de curte, mai nobil decât legendele mexicane ori flamande: tărâmul său, doar azur şi neobrăzată verdeaţă, aleargă pe ţărmuri poreclite, de către valuri fără corăbii, cu nişte nume cumplit de greceşti ori slave, ori celtice.
La marginea pădurii – florile visului împrăştie clinchet, scapără lumini, strălucesc – fata cu buza portocalie, cu genunchi încrucişaţi sub potopul limpede ce şuvoieşte din ţarini: goliciune adumbrită pe care-o străbat, o-nveşmântă curcubeele, flora şi marea.
Doamna roind jur împrejur pe terase vecine cu marea; copile şi uriaşe făpturi, falnice fiinţe negre pe muşchiul verde coclit, giuvaere drept înălţate pe pământul gras cu tufişuri din măruntele grădini cuprinse-n dezgheţ – mume tinere şi vârstnice surori, cu priviri grele de călătorii, sultane, prinţese cu portul şi veşmântul tiraniei, venetice cât o şchioapă şi personaje gingaş nefericite.
Ce plictiseală! E ceasul „trupului drag” şi „sufletului drag”.
II
Iat-o, e moarta cea micuţă îndărătul tufelor de trandafiri, – Tânăra mamă, răposata, coboară treptele. – Caleaşca vărului ei scârţâie pe nisip. – Fratele cel mic (aflat în India!) e acolo, în faţa asfinţitului, pe câmpul cu garoafe. – Bătrânii, vertical îngropaţi, zac înţepeniţi lângă zidul cu mixandre.
Roiul de frunze aurii împresoară casa generalului. Familia se află-n sud. – O ţii de-a lungul drumului roşu şi ajungi la un han pustiu. Castelul e de vânzare; obloanele sunt desfăcute. – Preotul va fi luat cu dânsul cheia bisericii. – În jurul parcului, căsuţele paznicilor sunt nelocuite. Gardul ce împrejmuie e-atât de înalt, încât nu zăreşti decât culmile verzi foşnind. De altminteri înăuntru nu-i nimic de văzut.
Câmpiile urcă spre târguri fără cocoşi, fără nicovale. Stăvilarul stă deschis. O, calvarul şi morile pustietăţii, insule şi stoguri!
Florile vrăjitoreşti zumzăie. Povârnişul colinelor îl leagănă. Vietăţi de-o legendară eleganţă îi dau târcoale. Nori se îngrămădesc pe volbura mării înfiripată din veşnicia lacrimilor fierbinţi.
III
În crâng zăreşti o pasăre, cântecul ei te opreşte pe loc; te face să roşeşti.
Mai vezi un orologiu oprit.
Se mai află acolo o hârtoapă nămoloasă adăpostind un cuib de vietăţi albe; pe urmă, o catedrală care coboară alături de un eleşteu care urcă. Mai vezi şi o mică trăsură părăsită-n hăţiş; ori coboară pe cărare grăbind, împodobită cu panglici.
Vezi şi o trupă de mici comedianţi purtând costume; îi zăreşti pe cărarea ce şerpuie la marginea crângului.
Şi iată în sfârşit, când eşti înfometat şi însetat, un ins care te-alungă.
IV
Sunt sfântul cufundat în rugăciuni pe terasă – precum dobitoacele paşnice care pasc până către marea Palestiniană.
Sunt cărturarul din jilţul întunecat. Crengile şi ploaia lovesc în ferestruica bibliotecii.
Sunt un drumeţ pe drumul cel mare printre dumbrăvile pitice; vuietul stăvilarelor mi-acoperă paşii. Privesc îndelung melancolica leşie de aur, asfinţitul.
Aş închipui prea bine un copil părăsit pe cheiul ce-a pornit în largul mării; slujitor mărunt înaintând pe-alee; fruntea-i atinge cerul.
Potecile sunt aspre. Colnicele se-acoperă cu brădet. Văzduhul a încremenit. Cât de departe-s păsările şi izvoarele! Dacă înaintezi, nu poate urma decât sfârşitul lumii.
V
Să mi se închirieze în sfârşit acest mormânt, dat cu var, cu linii de ciment în relief – foarte departe sub pământ.
Mă reazem cu coatele de masă; lampa luminează foarte viu aceste ziare pe care le recitesc ca un idiot, aceste cărţi lipsite de interes.
La o depărtare uriaşă deasupra salonului meu subpământean, casele prind să se împlânte, negurile se îngrămădesc. Noroiul e roşu ori negru. Oraş monstruos, noapte fără capăt!
Ceva mai jos, canale de scurgere. De-o parte şi de alta, doar grosimea globului. Poate abisuri de-azur ori pururi de văpaie. Poate că pe-asemenea podişuri luna întâlneşte comete, oceane şi basme.
În ceasurile de amărăciune mi-nchipui globuri de safir ori de metal. Sunt stăpânul tăcerii. De ce părelnica înfăţişare a răsuflătorii ar păli într-un ungher al bolţii?
VIII
Plecare
Am văzut destule. Vedere întâlnită în orice văzduh.
Am stăpânit destul. Zvon al oraşelor în amurg, în plin soare, şi de-a pururi.
Am cunoscut destule. Întreruperi ale vieţii – o, zvonuri şi vedenii!
Plec să pătrund în simţire şi în zgomot, în ce este nou!
XI
Dimineaţă de beţie
O, Binele meu! O, Frumuseţea mea! Fanfară cumplită! Nu mă poticnesc într-însa! Şevalet feeric! Ura! Nemaipomenită-nfăptuire, slavă trupului minunat pentru întâia oară! A început în mijlocul râsetelor de copii, şi va sfârşi tot prin ei.
Va stărui otrava aceasta în toate vinele noastre chiar atunci când, o dată ce-a cotit fanfara, ne vom întoarce la vechea lipsă de armonie. O, noi atât de vrednici, acum, de caznele acestea! Să adunăm cu fervoare această făgăduinţă supraomenească făcută trupului nostru şi sufletului nostru, zămislirii lor! Această făgăduinţă, această sminteală! Eleganţa, ştiinţa, cruda nestăpânire! Am căpătat făgăduinţa că va fi îngropat copacul binelui şi-al răului în umbră, să fie surghiunite cumsecădeniile silnice, pentru ca noi să putem dărui fără prihană iubirea noastră. La început am simţit oarecare scârbă, iar la sfârşit – neputând înhăţa dintr-o dată veşnicia – totul s-a încheiat în mijlocul unor miresme-nvălmăşite.
Râsete de copii, guri tăcute de robi, nepângărita cuminţenie a fecioarelor, groaza faţă de chipuri şi lucruri de aci; proslăvită fie amintirea acestei veghi, şi voi. La început, bădărănie întru totul şi iată că s-a terminat cu nişte îngeri de flacără şi gheaţă!
Măruntă veghe de îmbătare, sfântă! fie chiar numai pentru masca prin care ne-ai răsplătit. Te afirmăm, metodă! Nu uităm că tu ai preaslăvit ieri pe fiecare dintre vârstele noastre. Credem în otravă. Ştim să dăruim viaţa noastră întreagă, în fiecare zi.
Iată, e vremea Asasinilor.
XV
Oraş
Sunt cetăţeanul efemer şi nu prea nemulţumit al unei metropole socotite moderne; orice gust ştiut a fost ocolit în mobilarea şi înfăţişarea caselor; de asemeni, în planul oraşului. Aici n-aţi putea semnala urmele vreunui monument al superstiţiei. Morala şi limbajul sunt reduse la cea mai simplă expresie, în sfârşit! Aceste milioane de oameni care n-au nevoie să se cunoască îşi mână în chip atât de asemănător educaţia, meşteşugul şi bătrâneţea, încât durata unei astfel de vieţi trebuie să fie de câteva ori mai scurtă decât ceea ce o statistică nebunească găseşte la popoarele de pe continent. Întocmai cum, de la fereastra mea, zăresc vedenii noi rostogolindu-se prin fumul des şi nesfârşit de cărbune – umbra pădurilor noastre, noaptea noastră de vară! – noi Erinii în faţa micii mele vile care-mi închipuie patria şi inima întreagă, deoarece aici totul seamănă cu aceasta, – Moartea fără vaiet, harnica noastră fată şi slugă – o iubire fără nădejde şi o Crimă frumoasă schelălăind în noroiul străzii.
XVIII
Haimanale
Frate vrednic de milă! Câte nopţi cumplite de veghe i-am datorat! „Nu pornisem cu destulă-însufleţire pentru asemenea treabă. Nesocotisem în chip viclean neputinţa lui. Din vina mea ne-am întoarce din nou în surghiun, în robie.” Bănuia că-nchipui nenoroc şi chiar o nevinovăţie la fel de stranie; ba mai adăuga şi alte pricini neliniştitoare.
Răspundeam rânjind acestui cărturar satanic, şi-în cele din urmă mă îndreptam către fereastră. Închipuiam, dincolo de câmpia străbătută de fâşii, de muzică neobişnuită, vedeniile unui viitor lux nocturn.
După această distracţie, pare-se igienică, mă întindeam pe-o rogojină. Şi, aproape-în fiecare noapte, îndată ce-adormeam, sărmanul frate se trezea cu gura putredă, cu ochii smulşi – aşa cum se vedea el în vis! – şi mă târa în mijlocul sălii; prins de urletul visului sau de mâhnirea idioată.
Într-adevăr, cu toată sinceritatea cugetului meu, îmi luasem sarcina să-l readuc la starea cea dintâi de fiu al Soarelui – şi rătăceam amândoi, hrănindu-ne cu vinul peşterilor şi cu pesmeţii drumului, căci eu eram grăbit să descopăr şi locul, şi formula.
XXXIV
Bottom
Realitatea fiind prea spinoasă pentru marele meu caracter, mă aflam totuşi la doamna mea, în chipul unei trupeşe păsări albastre cenuşii ce se avântă spre ornamentele plafonului, târându-şi aripa în umbrele serii.
Am fost, la picioarele baldachinului ce purta giuvaerele sale preaslăvite şi capodoperele sale fizice, un urs mare cu gingii vinete şi cu părul încărunţit de mâhnire, cu ochii prinşi în cristalele şi argintăria măsuţelor.
Totul se prefăcu într-o umbră, într-un acvariu arzător. Spre dimineaţă – în zorii unui iunie bătăios – am alergat peste câmpuri: măgar, trâmbiţând, vânturându-mi amarul, până când Sabinele suburbiei prinseră să se arunce de grumazul meu.
XLII
Sold
De vânzare ceea ce jidovii n-au vândut, ceea ce nobleţea şi fărădelegea n-au preţuit, ceea ce dragostea blestemată şi cinstea infernală a maselor încă nu cunosc; ceea ce nici timpul, nici ştiinţa nu-s nevoite să recunoască:
Glasurile reconstituite; trezirea frăţească a tuturor energiilor corale şi orchestrale şi aplicaţiile lor instantanee; prilejul unic de a dezghioca simţurile!
De vânzare trupurile fără preţ, în afara oricărei rase, oricărei lumi, oricărui sex, oricărei stirpe! Bogăţiile izvorând la fiecare pas! Sold al nestematetor fără vreun control!
De vânzare anarhie pentru mase; nestăvilită satisfacere pentru amatori superiori; moarte năprasnică pentru credincioşi şi îndrăgostiţi!
De vânzare locuinţele şi migraţiunile, sporturi, feerii şi conforturi desăvârşite, şi zgomotul, mişcarea şi viitorul ce-l pregătesc!
De vânzare aplicaţiile de calcul şi salturile de armonii nemaiauzite. Descoperirile şi termenii nebănuiţi şi posesiune imediată.
Avânt fără noimă, nesfârşit către splendorile nevăzute, către desfătări de nesimţit şi către taine înnebunitoare, faţă de orice soi de viciu – şi bucuria lui înfricoşătoare în faţa gloatei.
De vânzare trupurile, glasurile, nesfârşitul belşug ce nu rabdă socoteală, ce nu se va vinde niciodată. Vânătorii nu-s la capătul soldului! Călătorii nu trebuie să plătească nici un comision prea curând!...
Traducere de
N. Argintescu-Amza