Omul cu flori în suflet sau un destin în serviciul muzeografiei naţionale
Pentru tipar;)
;)
;)
;)
;)
Ai mai văzut, ai mai auzit vreodată, iubite cetitoriu, ca un şef de instituţie, de întreprindere să-şi transforme o parte din lotul de la vilă într-o florărie cu zeci de specii şi, când acestea prind a-şi desface petalele şi a emana arome, să le aducă la serviciu şi să le înmâneze doamnelor şi domnişoarelor subalterne? Eu unul, bunăoară, pentru prima dată întâlnesc un asemenea om. Însă despre aceasta, adică despre florile directorului şi directorul florilor, mai încolo. Acum să ne oprim – succint – la însuşi domnul director Nicolae Răileanu, singurul diriguitor al Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei de la inaugurare (1983) şi până în prezent. Există şi un prilej cât se poate de potrivit: zilele acestea îşi sărbătoreşte ziua de naştere.
Îl cunosc de multă vreme. Dacă e să-l caracterizez în câteva cuvinte, trebuie să spun că e o fire ageră, harnică, exigentă cu subalternii, dar şi cu sine, sinceră, modestă, ambiţioasă în realizarea scopurilor. S-ar cuveni, probabil, să adaug şi ceva despre cărţile la care a trudit – mai mult în zilele de odihnă, în concedii – de unul singur sau în colaborare cu unii colegi; despre lucrările ştiinţifice în domeniul muzeistic publicate în presa din republică şi de peste hotare; despre misiunile care i se încredinţează şi pe care le îndeplineşte întotdeauna cu aceeaşi conştiinciozitate şi cu acelaşi elan.
Şi asta ar fi, poate, de ajuns, dacă ar fi vorba, să zicem, de o simplă anchetă. Dar pentru că iată-l ajuns la o vârstă a împlinirilor, aş fi vrut să însăilez o schiţă de portret. În acest scop i-am şi cerut o scurtă audienţă. Ajuns în biroul dumnealui, îi comunic scopul. Dânsul surâde nostalgic: da, se fac şase decenii… Oare când au trecut? Lasă, îl iau eu cu vorba, alţii au şi mai mult şi tot aceeaşi întrebare şi-o pun, şi tot cu mirare...
Dialogul se leagă uşor. Ca între vechi prieteni. Dar când l-am rugat să-mi vorbească despre unele cazuri care i-au produs neplăceri, despre anumite conflicte (mă rog, timp de douăzeci şi unu de ani de când a fost fondat muzeul şi de când dumnealui e director multe de toate o fi fost: şi invidii, şi intrigi, dar şi colaboratori cu caractere şi capacităţi diferite), mi-a răspuns:
– Sunt balanţă şi caut să rezolv problemele prin împăcare şi nu prin acutizarea lor. Şi la rău totdeauna mă străduiesc să răspund cu bine.
Cunosc această calitate de conducător de instituţie încă de pe când eram colegi la Ministerul Culturii. Ştiam şi atunci pe câte unul, ştiu şi acum, dintre acei care nu se sfiesc să dea în obraz omului, inclusiv, ba poate în mod special, şefului, socotind această lipsă de cultură elementară drept îndrăzneală şi curaj civic. Rostesc un nume. Mă priveşte oarecum surprins – de unde ştiu? – apoi se grăbeşte să-i ia insului apărarea: da, e cam iute de felul său, dar e un specialist calificat.
Nu bănuieşte, desigur, că şi pe aceasta o ştiu: persoana în cauză a devenit un bun specialist, vorba dumnealui, datorită străduinţei şi grijii dânsului, a domnului director. Îmi place atitudinea, deşi nu-s sigur că eu aş putea proceda la fel. Auzindu-i vorba am avut impresia că am în faţă un tată grijuliu care, chiar de-i şi dojeneşte uneori pe copii pentru anumite ştrengării, o face nu pentru a-i îndepărta de sine, ci, dimpotrivă, pentru a-i apropia, a-i şti alături şi de treabă. Desigur, mai depinde şi de cât de înţelegători sunt copiii…
La optsprezece ani, absolvise zece clase la Cotiujenii Mari, apoi se făcuse învăţător. Când îşi aminteşte de acele vremi îndepărtate, îi vine să zâmbească. Atunci, însă, numai a zâmbi nu-i era.
Dorinţa de a le cunoaşte „pe toate” nu-i dădea pace. Şi începu un zbucium în viaţa sa care nici azi nu şi-a potolit talazurile. Vroia să devină şi el student. Dar cum? Cine să-l ajute? Părinţii, colhoznici de rând, abia de erau în stare să sclipuiască de-ale gurii pentru ceilalţi doi copii rămaşi acasă.
Şi iarăşi i se furişează pe chip o părere de zâmbet amar. Se văzu, probabil, umblând pe străzile Chişinăului, absolut străine pentru el, în căutarea unui loc de muncă.
Trebuia să umble repede, să caute mai cu îndrăzneală acea slujbă care ar fi putut să-i asigure întreţinerea, ca să-şi poată continua studiile. Norocul i-a zâmbit totuşi: la căminele trustului de construcţii se eliberase un loc de educator. Salariu mizer, bineînţeles. Dar, în schimb, i se oferea un pat în cămin. Şi studenţia îi fu asigurată. La fără frecvenţă, desigur. Facultatea de istorie. Era disciplina îndrăgită încă de prin clasa a cincea. O, când se văzu în biblioteca Universităţii! Apoi şi în bibliotecile orăşeneşti!
Viaţa îl prinsese ca într-un vârtej furtunos, de parcă i-ar fi zis: ia să te vedem cine eşti, ce tărie de caracter ai. De fapt, era însuşi destinul.
Ca să vedeţi cum se întâmplă în viaţă – fără să ştii, fără să-ţi dai seama, la făurirea acelui destin munceşti nu numai tu. Mai contribuie şi cei din preajmă. Fără a-şi da seama. De rând cu domnia sa erau puşi la încercare, fără îndoială, şi alţi tineri. Nimerise, cu bună seamă, într-un adevărat zbucium. Un scurt fişier. În 1968-1970 e educator la căminele constructorilor; în vara lui ’70 absolveşte Universitatea şi se angajează colaborator ştiinţific la Muzeul de Istorie şi Studiere a Ţinutului (actualul Muzeu Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală); din decembrie 1970 până în decembrie 1971 îşi face serviciul militar; se reîntoarce din armată la aceeaşi instituţie, însă în calitate de şef de secţie; în aprilie 1972 e angajat la Ministerul Culturii, responsabil de activitatea muzeelor din republică; în decembrie 1976 e numit director al noului Muzeu al Prieteniei Popoarelor; în toamna anului 1981 se reîntoarce la instituţia de unde şi-a început calea în ale muzeisticii – Muzeul de Istorie şi Studiere a Ţinutului – încredinţându-i-se, de această dată, postul de director. Edificiul instituţiei suferise foarte mult de pe urma cutremurului din 1977, mulţi ani nu funcţionase, trebuiau efectuate serioase lucrări de restaurare şi această grea sarcină şefii hotărâseră să o încredinţeze energicului Nicolae Răileanu. Să-l mai pună o dată la încercare. Să vadă cum se va descurca şi în această ipostază. Căci pe toate celelalte le trecuse cu brio. A învins şi de această dată. Deşi munca şi, mai ales, emoţiile au fost mari. În 1983, când a fost luată decizia de fondare a actualului Muzeu Naţional de Istorie a Moldovei, se cerea în fruntea lui o persoană nu numai energică, cu studii, deprinderi practice în domeniu, ci şi cu experienţă în efectuarea lucrărilor de construcţie şi restaurare a edificiilor muzeale. Problema devenea cu atât mai serioasă, cu cât era vorba de cel mai mare şi mai important muzeu naţional. Cei cu decizia n-au stat nici o clipă la cumpene pe cine să numească în această funcţie. Ştiau: o candidatură mai potrivită decât cea a lui Nicolae Răileanu nu vor putea găsi. Şi dumnealui, care abia ieşise din grijile şi zbuciumul lucrărilor de construcţie, restaurare şi amenajare, îşi suflecă iarăşi mânecile şi porni la muncă. Numai că de astă dată ea, munca, s-a dovedit a fi mult mai complicată: i se propusese să formeze şi colectivul noii instituţii. La fostul Muzeu al Gloriei Militare lucrau militari în rezervă şi încă din acei care deţinuseră posturi înalte, cum ar fi, bunăoară, comandantul vestitului regiment care fusese în centrul evenimentelor de pe insula Damansk; fostul comandant de brigadă Rachete Nucleare; fostul comandant al trupelor de grăniceri... Toţi cu grade militare înalte, şi dânsul, un rezervist în grad de căpitan, urma să le fie şef. Colectivul „Gloriei Militare” fusese încadrat in corpore în noile state de personal.
– Vă imaginaţi starea mea psihologică la acel început, mi se destăinui domnul director. Toţi foştii militari aveau o bogată experienţă de lucru cu personalul, fiecare dintre ei condusese colective de mii de oameni, în condiţii şi cu un specific diferite şi mai importante decât cele prin care trecusem eu. Şi acum urma anume eu, mult mai tânăr, mult mai fără merite, mult mai fără experienţă de viaţă şi de activitate, să le fiu şef, să le impun puncte de vedere ş.a.m.d. Nu mai zic că majoritatea dintre ei nu ne cunoşteau nici limba, nici cultura, nici istoria. Cum trebuia să mă comport cu dânşii? Pe cine să mai angajez şi cum vor fi relaţiile dintre cei noi şi aceşti „vechi” colaboratori?
– Şi cum v-aţi descurcat? nu rabd să-l întreb. Zâmbeşte mulţumit fără să-şi camufleze sentimentul.
– Iată, m-am descurcat... Aveam convingerea mea, încă din copilărie, de acasă, că vorba bună, nestrigată, îmbinată cu adevărul, oricât de neplăcut ar fi acesta, sunt baza înţelegerii, a relaţiilor normale. Într-un colectiv – mic sau mare – dacă nu-i înţelegere, nu-i armonie, nu aştepta rezultate bune…
Îl întreb dacă a dat şi peste oameni vicleni şi cum a procedat cu ei. Cade pe gânduri. Simt că n-ar dori să-mi vorbească despre acestea. Atunci o iau din altă parte şi-l rog pe domnul director să-şi amintească vreun caz când a pus la punct pe vreunul dintre aceştia. După expresia feţei văd că îl şi are gata, cazul. Mi-l şi povesteşte. Nu fără satisfacţie.
La vama din Ungheni timp de mai mulţi ani se adunaseră o mulţime de obiecte de preţ pentru un muzeu naţional, lucruri confiscate de la contrabandişti – icoane, alte obiecte de cult, literatură, lucrări de artă plastică, monede vechi… Şi iată, şeful vamei a propus Guvernului să se instituie o comisie, să legitimeze obiectele şi să le doneze muzeelor. Într-o zi a plecat încolo o delegaţie întreagă în frunte cu însuşi primul ministru.
– Venise şi Vladâca cu echipa sa şi cu un microbuz adaptat pentru o asemenea operaţie, gata să ia imediat toate icoanele. Poate că nu viclenie se cheamă gestul şi tendinţa preasfinţiei sale, dar când i-am văzut pornirea, m-am simţit jignit. Am găsit momentul potrivit şi i-am şoptit domnului prim-ministru că obiectele trebuie mai întâi examinate, selectate după anumite principii ştiinţifice şi, conform deciziei comisiei de specialişti în domeniu, repartizate muzeelor, bisericilor, altor instituţii…
– Şi de partea cui a fost şeful executivului? îl întreb.
– Ca să vedeţi, de partea adevărului!, rosti mulţumit domnul Răileanu.
Dar, în continuare, povesti şi întâmplarea care a urmat şi care a şocat pe mulţi, dar a rămas taină. La indicaţia primului ministru, toate obiectele au fost încărcate în microbuzul mitropoliei pentru a fi duse la Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei şi a fi puse la dispoziţia comisiei respective. Era o biruinţă pentru muzeu. Dl director, înţelegând ce valori urmează să ducă la Chişinău, ceru neapărat o pază bună. Însoţiţi de doi poliţişti şi de doi grăniceri bine înarmaţi, porniră la drum. Era noapte târzie. Primul mergea microbuzul, apoi automobilul muzeului, iar după ei paza. Totul bine până în dreptul lacului Ghidighici. Deodată cei din spatele microbuzului văzură cum o roată a vehiculului din faţă s-a desprins de corpul maşinii şi se cotilea pe şosea, la doar un pas de microbuzul care-şi continua mersul pe trei roţi. Militarii au reacţionat fulgerător. Ieşiră înainte şi, cu armele gata să fie puse în funcţie, au dat ordin să nu facă nimeni nici o mişcare. Se va trage fără avertizare. Nu, cei care pusese la cale accidentul nu erau de faţă. Probabil văzând paza înarmată, se lăsaseră „păgubaşi”, deşi recurseseră la subterfugiul care trebuia să producă accidentul: la roata din faţă fuseseră deşurubate piuliţele... Dacă viteza era mai mare, accidentul ar fi avut loc. Cine a fost interesat să se întâmple pacostea, aşa şi nu s-a mai aflat. Nimănui nu i-a mai păsat de cele întâmplate. Sau poate că cineva (cine oare?) o fi stăruit să nu se facă cercetări, ca să nu se afle adevărul... Oricum, principalul e că obiectele de preţ, care meritau să-şi găsească locul în colecţiile muzeului, au ajuns la destinaţie.
Când vine vorba despre problemele muzeului, domnului director nu-i ajung degete la mâini pentru a le număra. Dar cea mai arzătoare, care nu suferă tărăgănare, e cea a încăperilor, a spaţiilor care nu corespund cerinţelor actuale ale muzeologiei.
Mă interesez dacă există şi vreo problemă care-l frământă de mult timp, dar care, la ora actuală, nu prea vede cum ar putea fi rezolvată. Cum să nu existe?
– Dacă o trecem cu vederea pe cea a salariilor, intervine una mai stringentă. Cea a unei biblioteci-expoziţie. Muzeul deţine circa 16.000 exemplare de carte rară care ar putea fi nu numai privite, ci şi studiate de către specialişti. Edificiul există. Cel de pe strada Bănulescu-Bodoni. De altfel, acolo a fost prima bibliotecă orăşenească. E un locaş care respiră istorie. Dar restaurarea lui e foarte costisitoare. Cel puţin trei milioane de lei. Cine să ni le dea? Da, cu bună seamă, cine să ni le dea? Dacă la noi cei cu punga mai plinuţă continuă să se întreacă la înălţarea palatelor personale şi la procurarea celor mai luxoase limuzine, iar cei care ar vrea să facă donaţii abia de leagă tei de curmei.
Fireşte, într-un asemenea dialog nu puteam să nu-l întreb şi despre familie, baştină, despre casa părintească.
Dar, mai întâi – o amintire din copilărie. Zguduitoare. Într-o noapte s-au pomenit cu luminile unui tractor în fereşti, însoţit de vuietul sacadat al altui vehicul. Se auzeau şi voci de bărbaţi, comenzi milităreşti. Şi trosnet de gard risipit, de stâlpi daţi la pământ. Tatăl se repezi să iasă afară, să vadă ce se întâmplă în curtea lor, dar uşa era blocată şi un glas i-a strigat ameninţător: „Dacă nu ţi s-a urât viaţa, şezi cuminte lângă femeie şi copii!”. Dimineaţa au constatat ce li se întâmplase – răstignirea care era în curtea lor fusese dărâmată şi dusă de acolo. Au tânjit mult copiii, familia şi întregul sat după acea sfântă cruce. Ori de câte ori trecea Nicolae pe acasă, simţea în suflet acea lipsă din curtea părinţilor. A tot simţit-o până în ziua când li s-a permis să instaleze una nouă… Au pus mână de la mână şi au reînălţat-o…
Chipul prietenului meu se luminează. Durerea de familie pare să se retragă puţin în faţa sentimentului ce-i umple sufletul atunci când are posibilitate să facă un bine… Promisesem la început să revin neapărat la tema florilor. Iată că o fac. Şi nu atât pentru că întreaga curte a Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei e împodobită cu cele mai diferite flori, care bucură ochii din primăvară şi până toamna târziu, cât din cauza unui detaliu care m-a surprins. O colaboratoare mi-a povestit că domnul director are la vilă o adevărată florărie şi cum prind a se desface petalele primelor flori, le oferă colegelor câte un buchet.
S-a cam mirat domnul director că o ştiu şi pe asta. Transparenţa în colectivul pe care-l conduce de peste douăzeci de ani e un lucru firesc. Îl mai întreb ceea ce nici colegii lui nu cunosc: Când i-a înmânat doamnei Lucia flori prima şi când ultima dată? Îşi mai aminteşte?
– La prima întâlnire nu am făcut-o din simplul motiv că nu ştiam că am s-o întâlnesc, zâmbeşte larg şi sincer. Aşa că primul buchet de flori i l-am oferit la cea de-a doua întâlnire… Exact acum treizeci şi doi de ani, toamna. Iar ultimul – ieri.
Trebuie să vă spun că bunul meu interlocutor mai ştie să facă şi glume. Frumoase, numai frumoase. Căci de când se află pe lume i-a plăcut ceea ce-i frumos. Arta. Sinceritatea. Bogăţia spirituală. Omenia. Viaţa. Şi, desigur, familia şi florile. Sau viceversa – florile şi familia. Despre familie avea să-mi mai spună cu un anumit sentiment de vinovăţie, dar şi cu recunoştinţă pentru fiinţa îndrăgită:
– Acasă sunt mai mult oaspete: dis-de-dimineaţă plec şi vin seara târziu. Toată povara casei o duce soţia, Lucia, deie-i Domnul multă sănătate. Recunosc, azi chiar să am timp liber, n-aş fi în stare să-mi asum grija casei, precum reuşeşte dânsa. Eu – şi schiţează un zâmbet a glumă – îi aduc flori...
Spuneam că ştie să facă şi glume frumoase.
Să-i dorim deci şi noi, cu prilejul unei vârste atât de frumoase, mulţi ani şi sănătate.