Avem nevoie de o „agresivitate” mai pronunţată a ştiinţei filologice
Pentru tipar1. Dacă e să ne amintim în ce condiţii au fost adoptate legile cu privire la statutul limbii de stat, revenirea ei la grafia latină şi cu privire la funcţionarea limbilor – consider şi astăzi că mişcarea de renaştere naţională a obţinut o victorie considerabilă în acel august fierbinte al anului 1989.
După cum ţineţi bine minte, în marea confruntare de la sesiunea a XIII-a a Sovietului Suprem, chiar dacă eram îndemnaţi de către unii să facem cedări în favoarea limbii ruse (şi să menţinem astfel neschimbată situaţia sociolingvistică), noi am promovat ceea ce ne-am propus. Nefiind specialist în materie, nu aş dori să mă aventurez în analiza părţilor pozitive şi negative ale proiectelor adoptate. Permiteţi-mi deci să rămîn cu trăirile sufleteşti de atunci, la care revin de cîte ori admir generaţia tînără de azi care vorbeşte o limbă română perfectă.
2. De menţionat faptul că legile despre limbă nu au fost lăsate în voia sorţii. Vă puteţi convinge de aceasta, urmărind firul activităţilor concrete ale conducerii, cel puţin pînă în anul 1997. Pentru realizarea lor, după cum ştiţi, a fost creat un Departament al limbilor. În acea perioadă au fost obţinute şi rezultate consistente.
Cei care doresc să activeze în condiţiile legii profită în continuare de situaţiile create şi instruiesc copiii în spiritul dragostei faţă de limba română, iar maturii o însuşesc. În această ordine de idei, neglijenţa faţă de legislaţie trebuie să o căutăm şi în noi.
Pe de altă parte, sîntem conştienţi şi de faptul că societatea noastră este preocupată astăzi mai mult de soluţionarea problemelor de supravieţuire. O bună parte din dascălii lingvişti muncesc la negru peste hotare. Cei care au mai rămas se străduiesc să facă faţă cerinţelor, dar susţinere nu prea au.
Vizavi de marginalizarea limbii de stat (a noastră!) în instituţiile publice, în magazine, în transport, în stradă etc., adresăm această întrebare actualei guvernări, care neagă absolut tot ce le-a reuşit forţelor democratice, deşi este obligată să monitorizeze transpunerea în viaţă a Programului complex de funcţionare a limbilor.
3. În primul rînd, este necesar să se respecte legea.Ar fi extraordinar de util (şi bine) dacă s-ar reveni la sentimentul de patriotism de la sfîrşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90.
Şi, în genere, trebuie să fim mai insistenţi în depăşirea impedimentelor artificiale, create de către oponenţii limbii române. Avem nevoie în acest context şi de o „agresivitate” mai pronunţată a ştiinţei filologice academice, a Ministerului Educaţiei şi a departamentului de specialitate.
Sînt convins că prin eforturi comune situaţia poate fi redresată.