Grigore Vieru place tuturor celor care-l iubesc pe Eminescu
Pentru tipar
1. Prima calitate a poetului Grigore Vieru era talentul manifestat nu doar în scrisu-i, ci şi în toate faptele sale. Dumnezeu l-a înzestrat cu un excepţional har poetic, cu bunătate, cu lumină, cu duioşie, cu compasiune, cu o inimă de copil. De altfel, Vieru se mira copilăreşte de anii care se adunau în paşaportul său. Mereu se plângea de răutatea unor oameni apropiaţi şi mai puţin apropiaţi, care îi produceau dureri sufleteşti şi fizice, dar niciodată nu l-am auzit plângându-se din cauza vârstei. Cei care au lovit în el, doborându-l până la urmă, au săvârşit marele păcat de a fi ucis, de fapt, un copil.
2. Nu a existat şi, cu siguranţă, nu vor exista oameni, în deosebi scriitori, care să placă tuturor. Numai dictatorii „plac” tuturor, fiindcă nu plac nimănui.
Nici chiar Eminescu, cel care, în opinia mea, nu are egal în toată literatura universală, nu place la toţi.
Vieru nu place, de regulă, acelora cărora nu le place Eminescu. Şi place tuturor celor care îl iubesc pe Eminescu. Vieru place tuturor copiilor din lume. Place tuturor cititorilor de sex feminin. Duioşia cu care era înzestrat, prezenţa lui Dumnezeu, a zilei de Duminică, a bisericii, a mamei, a iubitei, a albinei, a florilor în cele mai multe din poeziile sale cuceresc sufletul femeiesc.
3. Poate, cu siguranţă. Azi, în veacul postmodernismului, normal e să fii anormal în literatură. E „normal” să faci uz de cuvinte obscene, despre subiecte obscene, despre veceuri, să înjuri patria, să scrii într-un mod nepermis despre mama, să scrii despre sexul muştelor, sexul metalelor etc.
Lev Tolstoi râdea de asemenea literatori, spunând că adevăraţii scriitori sunt tradiţionaliştii – dar profunzi şi cu moralitate.
Grigore Vieru corespunde în totalitate concepţiilor lui Tolstoi. Avea ce spune lumii şi ştia cum s-o facă, fără a adera la trăsnitele curente moderniste, pentru a deveni cât mai popular.
Reticenţa faţă de el vine, mai cu seamă, din partea unor filologi obosiţi de căutările zadarnice ale inspiraţiei „în călimara cu cerneală”, vorba lui A. P. Cehov. Condeiul lui Vieru era însăşi viaţa pe care o iubea, o vedea, o auzea cu inima ca nimeni altul. Cei care manifestă reticenţă faţă de creaţia lui au o inimă lipsită de auz. Cum poate să le placă surzilor muzica?
4. Această întrebare ar putea fi obiectul unui amplu studiu, în general. A răspunde: „Contribuţia lui Grigore Vieru a fost enormă” înseamnă a te eschiva de la un răspuns amplu şi profund.
Eu nu cunosc altă persoană în literatura română de azi care să fi suferit mai sincer, mai mult pentru adevărul privind identitatea şi unitatea noastră etnolingvistică. Asta, poate, şi pentru faptul că era reprezentantul românilor din „Basarabia orfană”. Scuzaţi că mă citez. În problema pe care o puneţi mai sus, Vieru din nou se apropie de Eminescu ca nici un alt poet român din toate timpurile.
5. Din nou o întrebare, de fapt, o temă pentru un studiu aparte. Răspunsul corect, pe scurt, ar fi următorul: Grigore Vieru, toată viaţa lui, a fost un ostaş din linia întâi, care trăgea în duşmani cu excepţionalele sale poezii pentru copii, poezii închinate mamei, femeii iubite, cu cântece patriotice, cu maxime etc.
Poetul Grigore Vieru a murit la datorie, cu cartea lui Eminescu în mână, aşa cum jurase încă în tinereţe: „Stinge mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii sale...”.
Odată cu moartea lui dispare dintre noi un mare poet, un mare român.