Grigore Vieru sau limba română
Pentru tipar
1. Când rosteşti numele lui Grigore Vieru înţelegi Limba Română. Poetul de la Pererita – Hotin este chiar limba română, a lui Eminescu, a lui Blaga, a lui Vasile Voiculescu, a lui Ion Pillat, Aron Cotruş, Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu..., mari eroi şi martiri ai scrisului. Este limba vechilor cazanii, „Care-o plâng şi care-o cântă / Pe la vatra lor, ţăranii”. Iubitorii de poezie şi de adevăr, vreau să spun criticii literari autentici, au surprins cu interes intonaţii blagiene la autorul volumului Acum şi în veac, cuvinte cumpănite ca „pe Argeş în jos”, vorbe piezişe în chip de sudalmă argheziană, litanii de schit monahicesc, mirozne de câmp şi de grădină; într-un cuvânt, imaginarul şi tezaurul sufletesc, aşa cum s-au plăsmuit, cu voia Domnului, din vechi timpuri şi s-au aşezat gospodăreşte pe întinderile ondulate ale ţării, deal – vale.
Nu era nevoie ca poetul s-o facă pe rândaşul la stâna lui Blaga, a lui Mateevici, Crainic, Pillat. El a fost ales cu predestinare de stăpâna noastră a tuturor, Limba Română, ca şi ceilalţi luceferi, curteni şi slujitori, uniţi deopotrivă şi înălţaţi prin „Ce-ţi doresc eu ţie...”. Ea i-a dat şi le-a dat de toate: şi cerul cu stelele, şi câmpul cu florile, şi dorul cu jalea, ca să capete înţeles treimic logosul mamă – limbă – ţară, esenţial şi director în fiinţa poetului Grigore Vieru.
2. Las mai bine istoria să vorbească aici, să ne spună nouă, martori ai timpurilor nefericite, dar mai ales tinerei generaţii, în mare parte neştiutoare, cum am fost sfârtecaţi în trup şi în suflet, cum ne-a fost ruptă ţara în două, cu sălbăticie, ne-au înstrăinat şi ne-au păgânizat limba, ne-au deportat părinţii şi fraţii ca să nu mai ştim unii de alţii. Grigore Vieru, adânc afectat şi înlăcrimat, cu amintirea amară care neştearsă rămâne, Acum şi în veac, a plâns adesea pe aceste ruine. Nu şi-a pierdut speranţa şi nici nu trebuia. E bine să receptăm această încredere ca pe un testament întăritor.
Aici mă limitez să evoc doar două experienţe proprii. „Arderea malurilor” a însemnat pentru noi toţi o adevărată redeşteptare. Cred că aşa se produc fenomenele sufleteşti ale revelaţiei divine despre care ne învaţă sfinţii părinţi: cutremurător şi radical. Viaţa noastră întreagă se mutase în Basarabia şi în Bucovina. Eram „acolo” şi ei „aici”. Limba română redevenise „stăpână la ea acasă”. Când l-am văzut prima dată şi în acest context de înviere pe Grigore Vieru, mi s-a părut un mesager ales care venea de „departe”, ca în vechile şi marile religii. Auzisem multe despre el, intrase în legendă şi ne vorbea într-o limbă sfântă. Îl simţeam ca pe un frate. Era mâna mea dreaptă. Căci cu mâna mea dreaptă, şi fără s-o ştiu, parcă, făcuse sfânta cruce până atunci, în aşteptare şi cu speranţă, cu mâna mea dreaptă, parcă, scrisese minunatele lui versuri despre suferinţele noastre ale tuturor.
Şi pot să mai spun că, după decembrie 1989, de îndată ce am primit conducere de doctorate (la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”), una dintre primele teze a fost consacrată poetului Grigore Vieru, mai precis: Cuvântul ca instrument al magicului în poezia lui Lucian Blaga şi Grigore Vieru. Cercetarea a întreprins-o profesoara de la Liceul „Mircea Eliade” din Chişinău Veronica Postolache.
3. Poate fi explicată „reticenţa”, altfel spus, campania unor aşa-zişi condeieri împotriva operei şi activităţii civice desfăşurate de Grigore Vieru în decursul întregii sale existenţe; dar nu şi „înţeleasă”, cu atât mai puţin „justificată”. Înainte de „arderea malurilor” comanda bolşeo-comunistă, venită prin ţeavă de tun direct de la Moscova, era ca Basarabia şi Bucovina să fie pustiite de orice semn de existenţă românească. Astăzi, împotriva aşteptărilor, răul încă mai apasă destul de puternic. Avem nevoie de stimulul benefic al unei raze de colindă ca să ne învrednicim de necesara şi vitala înseninare până la capăt. Din păcate, unele rafale satanice se simt şi prin părţile dâmboviţene, unde şi-a găsit sălaş o anume sămânţă de ideologie dementă, spre paguba întregii românităţi „De la Nistru pân’ la Tisa”.
4. Grigore Vieru este cel mai mare poet al Basarabiei din toate timpurile. Asta pentru că aparţine, în totalitate, ca şi marii înaintaşi citaţi, Limbii Române. El nu şi-a câştigat un loc privilegiat în tezaurul cultural doar pentru că a pus în circulaţie termeni lingvistici, ca să dea relief şi pitoresc unei zone geografice. Este şi aceasta o posibilă cale. Dar Vieru a ales alta, mai grea, care aparţine numai artei majore: a reuşit să resensibilizeze cuvintele de bază ale românei, acelea care vin de la Dumnezeu şi de la neam. Aşa înţeleg adevărata creaţie. Inventarul de termeni, de circulaţie incertă, nu are nicio şansă, de durată, în planul valorilor estetice destinate să înfrunte rigorile timpului.
5. Grigore Vieru a fost un luptător desăvârşit, până la sacrificiul de sine. S-a remarcat în mai multe rânduri această trăsătură a lui, caracterologică şi eroică. Într-adevăr, puţini dintre marii noştri iubitori şi creatori de spiritualitate îi stau alături. Dumnezeul lui a fost cuvântul, pe care l-a slujit (apărat) şi ca ostaş, şi ca voievod. Dar mai ales, fără orgoliu, cu modestie şi cu har: „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile, şi neamul”. Punctum. Cine îşi alege drept călăuză un asemenea vers năzdrăvan sfârşeşte îmbogăţit. Sigur ne-a îmbogăţit pe noi, cei care-l urmăm!