Dacă şansa moare prima
Pentru tipar;)
1-3. Sunt întrebări extrem de grele şi cu atât mai dificile din perspectiva celor 15 ani, care s-au scurs de la adoptarea legislaţiei lingvistice. Un deceniu şi jumătate presupune un important segment istoric din viaţa fiecărui stat, a fiecărui popor. Dificultăţile formulării unui răspuns adecvat încep chiar din start, adică de la echivocul sintagmei „din perspectiva zilei de azi” care, în sens tradiţional, presupune un anumit progres, o perspectivă dinamică, încurajatoare.
Or, ceea ce se întâmplă azi în Republica Moldova este contrar logicii progresului, tocmai lipsa perspectivelor clare fiind problema acestei republici.
Dar, să revenim. „Părţile pozitive” şi „negative” ţin mai mult de domeniul specialiştilor în materie. Şi aici, tocmai în lumina acestei delimitări / asumări, ne apropiem de miezul problemei. Vorba e că întotdeauna au existat în jurul legislaţiei lingvistice două modalităţi distincte de abordare: prima – strict filologică sau ştiinţifică, şi a doua – politică, sociopolitică sau global-existenţială.
Nu voiesc să diluez ori să evit subiectul discuţiei. Chit că în condiţiile actuale ambele puncte de vedere converg spre o interdependenţă absolută. Anume această interdependenţă a fost neglijată în anumite perioade din cauze diferite: tactice, polemice, ideologice, elitiste, îngust-dogmatice, din ignoranţă ori, pur şi simplu, din lipsa experienţei în rezolvarea problemelor de asemenea anvergură.
Să precizăm. Adoptarea legislaţiei lingvistice în cadrul Sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem al R.S.S.M. de la 29 august – 1 septembrie 1989 înseamnă propriu-zis adoptarea legilor Cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S. Moldoveneşti, Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti, Cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină şi a Programului complex de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti.
Adoptarea acestui set de legi şi acte normative a decurs în condiţii extrem de complicate, sub ochiul arhivigilent al Moscovei şi al partidului comunist, care au luptat din răsputeri pentru păstrarea sintagmei „limba rusă, ca limbă de comunicare” şi eliminarea recunoaşterii identităţii lingvistice moldo-române în textul de bază, constituţional, această idee fiind formulată doar în legea Cu privire la funcţionarea limbilor...
Respectiva legislaţie lingvistică este tributară condiţiilor de dictat din cadrul imperiului sovietic şi cu toate că a fost elaborată de cei mai competenţi savanţi în domeniu la acea vreme (S. Berejan, A. Ciobanu, Al. Dârul, N. Mătcaş, An. Eremia, I. Borşevici, I. Dumeniuk ş.a.), ea a fost substanţial alterată de un soviet suprem vizibil antinaţional, necompetent şi controlat de comuniştii servili imperiului.
Să ne amintim succint şi de contextul în care a fost adoptată această legislaţie. El a fost unul eminamente politic. Zic politic şi nu politizat, politizarea fundamentalistă fiind intens promovată de cerberii regimului.
Iar sensul politic autentic, de care se temeau autorităţile, venea tocmai din dorinţa puternică de libertate şi suveranitate a acestui pământ. Componentele politice substanţiale de la acea vreme ale mişcării de emancipare naţională, care îşi revendica tot mai insistent drepturile legitime, erau: faza iniţială a revoluţiei / re-scuturării „de catifea” prin implicarea „neformalilor”, cum eram botezaţi atunci, apoi Cenaclul „Al. Mateevici” şi Mişcarea democratică întru susţinerea restructurării (6 iunie 1988), mai apoi constituirea, în condiţii de ilegalitate, a Frontului Popular din Moldova (20 mai 1989); mitingurile spontane şi pichetările nesancţionate, liberalizarea presei, în special a celei scriitoriceşti, şi apariţia, înaintea legislaţiei lingvistice, a publicaţiilor în grafia latină Glasul Naţiunii, Deşteptarea, Literatura şi arta, Nistru (Basarabia) ş.a.
În toată această perioadă turbulentă partidul comunist din Moldova şi-a manifestat reticenţa şi ostilitatea faţă de revendicările neamului, iar Tezele din noiembrie 1988 ale CC al PCM şi „Niet, niet, niet”-ul lui F. Bondarciuc au catalizat enorm concentrarea şi coalizarea forţelor naţionale. Proiectele de alternativă ale Uniunii Scriitorilor şi Academiei de Ştiinţe au impulsionat această mişcare, iar delegaţii moldoveni la Congresul I al deputaţilor poporului din U.R.S.S. au cerut în primul lor demers, din mai 1989!, „proclamarea limbilor naţionale drept limbi de stat” în toate republicile ex-sovietice.
Astfel încât Marea Adunare Naţională, convocată de FPM la 27 august 1989, venea ca un corolar al voinţei celui circa un milion de români basarabeni sosiţi în centrul Chişinăului pentru a-şi cere drepturile şi libertăţile. În istoriografia timpului s-a creat falsa impresie că MAN a fost una „lingvistică”, consacrată doar problemelor limbii. Este adevărat că MAN a fost convocată în ajunul sesiunii a XIII-a, în mod special, pentru a se face auzită vocea poporului (vox populi) de către instituţiile statului şi reprezentanţii vechiului regim. Dar MAN, ca expresie supremă şi nemaiîntâmplată în acest spaţiu de pe timpurile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, venea să formuleze tranşant vastul program politic, în care se regăseau oglindite aspiraţiile profunde şi adeseori confuze ale românilor moldoveni. Pentru prima dată au răsunat pledoariile reformatoare pentru adevărul istoric şi istoria netrucată, pentru suveranitatea statală şi independenţa economică, pentru naţionalizarea întreprinderilor unionale, pentru pluralism politic, împroprietărirea cu pământ a ţăranilor, separarea puterilor în stat şi independenţa justiţiei, pentru relaţii externe directe cu toate statele lumii, pentru libertatea opiniei, democratizarea societăţii, libertatea de asociere şi, bineînţeles, ridicarea la rang de limbă de stat a limbii vorbite de majoritatea populaţiei republicii. MAN a adoptat un Document final şi un şir de rezoluţii, prin care soluţionarea problemelor lingvistice era privită într-un context al acţiunilor complexe, de accedere treptată spre deplina suveranitate şi independenţă statală. În acest context, problemele limbii, culturii naţionale, credinţei şi autonomiei bisericii, istoriei şi conştiinţei identitare îşi regăseau siguranţa deplină numai într-un nou proiect de Constituţie a statului suveran ce urma, în baza „pluralismului politic şi a alegerilor libere”, să-şi aleagă un Parlament democratic, ce ar anula consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov, ar legifera aspiraţiile poporului, inclusiv atributele de bază ale suveranităţii sale – tricolorul, imnul şi stema, şi ar proteja constituţional numele de ROMÂN şi de LIMBA ROMÂNĂ. Sesiunea apropiată era doar o acţiune de compromis.
Declaraţia de independenţă, de la 21 august 1991, a finalizat o bună parte din aceste deziderate, însă invazia de la est a armatei ruse, enclavele separatiste şi duplicitatea „lichelelor naţionale” au zădărnicit desăvârşirea programului MAN, iar credinţa naivă, că doar cu argumentul ştiinţific se poate lupta împotriva imperiului, a fost îngropată, la Nistru, sub şenile de tancuri ruseşti şi în Parlamentul chişinăuian, sub art. 13 şi sub umilitoarele acorduri şi cedări regresive. Din păcate, şi mult râvnita asistenţă a instituţiilor europene şi internaţionale s-a redus, de cele mai multe ori, la „monitorizare contemplativă”, inoculându-ne sentimentul că suntem uitaţi de lume. Încât mă întrebam adeseori: dacă şansa moare prima, la ce bun speranţa ultima să moară?
Perioada grevelor studenţeşti din primăvara lui 1995 şi a Conferinţei ştiinţifice (parlamentare) Limba română este numele corect al limbii noastre din 20-21 iunie 1995 a sucombat definitiv în criza ADR-ului şi revenirea comuniştilor la putere, iar recentele idei de federalizare şi noua Concepţie a politicii naţionale de stat a Republicii Moldova tind să anuleze şi bruma de protecţie lingvistică ce o mai aveam.
Evenimentele de ultimă oră, greva ziariştilor concediaţi nelegitim de către administraţia procomunistă a aşa-zisei „Radio-Televiziuni publice” şi blocarea liceelor româneşti din Transnistria de către miliţia căzăcească, parcă ar fi din timpul mişcărilor „neformale”. Să ne imaginăm pe o clipă că manifestanţii şi-ar schimba locurile: ziariştii ar cere lui Smirnov Televiziune publică, iar liceenii din Tighina, Râbniţa, Tiraspol i-ar cere lui Voronin să le recunoască dreptul legitim de a studia limba română şi istoria românilor!
Credeţi că s-ar schimba ceva prin această rocadă?