Grigore Vieru şi regăsirea rădăcinilor
Pentru tipar
1. În primul rând, e vorba de recucerirea unui dialog elementar cu lumea şi cu poezia. Nimeni nu a creat priză la valorile matriciale ca Grigore Vieru. El regăseşte universul rural, patria într-un timp în care literaţii se detaşează de ea. El regăseşte litera limbii române, alfabetul latin sub semnul renaşterii. Cultura română avea această şansă, aşa cum o avea şi la 1859. La 150 de ani de la prima Unire, ar trebui să vorbim un pic despre aceasta. În 1859, literatura română abia se dezlipise de literele slavone şi mai înota, încă, în alfabetul de tranziţie. Ceea ce s-a scris în limba română pentru celebrarea Unirii nu era doar un triumf naţional, era şi un triumf al limbii române, al scrisului românesc. Ne vedeam prin alte litere, litere care ne aşezau într-o anume istorie. Succesul lui Vieru vine, ca şi al lui Mureşanu sau al lui Alecsandri, din faptul că are alt discurs istoric. El nu mai vine dintr-o colonie şi dintr-o subordonare, el trăieşte regăsirea rădăcinilor.
Mi-e greu să vorbesc de „imensa popularitate” a lui Vieru în Basarabia, dar pot să-mi imaginez că scriitorul patronează o renaştere naţională asediată, ca şi în 1859, ca şi în 1918, de neşanse. Popularitatea lui se explică şi prin dialogul simplu cu cei care credeau în renaştere.
2. Poate că întrebarea ar trebui pusă un pic altfel – poate că ar fi cazul să ne întrebăm cum este receptată literatura / poezia în spaţiul limbii române. Sau cum este receptată poezia în aceste vremi în care imaginea confiscă expresivitatea cuvântului. Îmi place să citez o frază a lui Mihai Cimpoi: „De la ora debutului... viaţa literară şi publică a Chişinăului şi a satelor moldovene a fost animată de poetul cu înfăţişare isusiacă...”. Faţa / figura sa, scrie Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ar exprima chiar destinul Basarabiei. Era un semn. Poetul profet venea la timp, vorbirea lui se împlinea prin imaginea sa. Fragilitatea, buna-cuviinţă, protocolul dialogului veneau dintr-o tradiţie a rostirii poetice. Preluată de extraordinari cântăreţi, poezia lui Grigore Vieru s-a împlinit şi în acest mod a căpătat încă o şansă. O nouă profunzime – a cântecului.
3. Dacă cele de sus nu ajung (chiar dacă le integrăm frumos într-un discurs despre desacralizare, internaţionalizare, deteritorializare, dematerializare), ar trebui să adaug o observaţie a lui Mircea A. Diaconu, pe care am preluat-o în studiile mele. După 1918, scria Diaconu, Bucureştii nu au privit spre Cernăuţi sau Chişinău (eu adaugam: Cluj, Timişoara, Sibiu), ci spre Paris sau, eventual, Londra. După 1989, privirile au început să fie aţintite nu doar spre Paris şi Londra, ci şi (poate: mai ales) spre New York. În câteva rânduri am vorbit despre arta autodistrugerii la români. Ar trebui să scriem că printre trăsăturile naţiei noastre ar fi şi vocaţia autodistrugerii. Evenimentele desfăşurate după miracolul de la 1 decembrie 1918 demonstrează că, în fiecare deceniu, cele mai expresive momente au fost ale autodistrugerii. Reticenţele unora (despre care voi încerca să scriu când vom depăşi acest timp al doliului) ţin de voluptăţile autodistrugerii.
4. Este a unui luptător de formulă veche, care uneşte, în trecerea sa prin lume, Cartea (sfântă, nu-i aşa) cu Sabia.
5. Aci l-aş cita pe larg pe eminentul critic literar Alex. Ştefănescu. Şi aş transcrie multe pagini din marii cărturari ai Şcolii Ardelene. Deocamdată, aş avea nevoie de un moment de reculegere.
Ianuarie 2009