A vorbi sănătos limba mamei...
Pentru tiparIdeea unor prelegeri privind aspectul lingvistic al lucrului taxatoarelor / taxatorilor, ca şi al şoferilor de troleibuze, este veche, şi ne bucurăm că în vara aceasta ea, graţie Proiectului „Frumoasă-i limba ţării mele” iniţiat de Casa Limbii Române, instituţie a Primăriei municipiului Chişinău, şi la insistenţa Regiei Transport Electric din capitală, se realizează. Bineînţeles, sarcina principală a taxatoarelor / taxatorilor este încasarea banilor de la pasageri. Dar nu numai. În virtutea funcţiei prestate, ei sunt, ori cel puţin trebuie să fie, şi factori de cultură. Zilnic taxatoarele / taxatorii contactează cu mii de cetăţeni, astfel încât orice greşeală a lor se multiplică în mod monstruos, iar fiecare cuvânt ori enunţ corect contribuie întrucâtva la asanarea vorbirii călătorilor. De aici necesitatea cunoştinţelor lingvistice şi în cazul acestei categorii de angajaţi.
Cum înţelegem noi personal perfecţionarea vocabularului şi, mai larg, a limbajului lor?
Ne vom opri, inerent fugitiv, la o seamă de cuvinte şi expresii pe care le considerăm esenţiale pentru cultura vorbirii taxatoarelor / taxatorilor, precum şi a şoferilor de troleibuze, autobuze şi – de ce nu? – de microbuze.
Principalele mijloace de transport urban de pasageri se numesc troleibúz (nu troleibús, nici troléibus), autobúz (nu autobús, nici autóbus), în ultimul timp – şi microbúz (nu microbús, nici „rutieră” care înseamnă „maşină folosită la construcţia şoselelor”) (a se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, pag. 940). O problemă specifică privind denumirea troleibúz o constituie pătrunderea în limbajul tineretului studios a termenului troleu. Or, acesta e un „dispozitiv instalat pe vehicule cu tracţiune electrică şi care permite alimentarea cu energie electrică direct de la un cablu aerian”. A se vedea, în acest sens, şi definiţia substantivului troleibuz: „Vehicul rutier de transport în comun, cu tracţiune electrică, asemănător cu autobuzul, prevăzut cu troleu”. Folosirea cuvântului troleu în locul denumirii troleibúz este improprie, după cum se specifică direct în sursa ştiinţifică citată (pag. 1115).
Troleibuzul la care e ataşat al doilea vagon se numeşte troleibuz articulat (nu „garmoşcă”).
Dispozitivul în formă de fereastră sau oblon, care se află pe acoperişul troleibuzului şi serveşte drept mijloc de ventilaţie, se numeşte trapă de aerisire; dacă acesta serveşte drept mijloc de evacuare a pasagerilor în caz de avaríe (nu „avárie”), el se numeşte trapă de salvare / de securitate (nu „liuc”).
Locul de staţionare a mijloacelor de transport pentru a urca şi coborî pasagerii se numeşte staţie (nu „oprire”; oprirea este „acţiunea de a (se) opri şi rezultatul ei; încetare a unei acţiuni, a unei mişcări, rămânere pe loc; staţionare, stagnare”). Între două staţii (locuri amenajate în mod special pentru urcarea şi coborârea pasagerilor) troleibuzul / autobuzul poate să se oprească de nenumărate ori din diverse cauze concrete. De exemplu, din cauza ambuteiajului, adică a blocării circulaţiei în urma aglomerării maşinilor (în ruseşte „probca”).
Prima staţie a rutei e staţie iniţială sau de pornire, iar ultima staţie de pe rută se numeşte staţia terminus.
Denumirea staţiei include neapărat denumirea străzii respective. De exemplu: „Staţia strada Bucureşti”.
În cazul pieţelor, bulevardelor, drumurilor, căilor, şoselelor nu se întrebuinţează cuvântul „strada...” De exemplu: „Staţia Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt”, „Staţia Piaţa Marii Adunări Naţionale”, „Staţia Calea Basarabiei”.
Staţia imediat următoare celei în care se află troleibuzul / autobuzul în momentul dat se numeşte prima staţie.
Pasagerii intră şi ies ori urcă şi coboară (nu „se coboară”, nici „se scoboară”).
Adresarea taxatoarei / taxatorului către pasageri în scopul încasării banilor pentru călătorie include neapărat două cuvinte: achitare şi taxă, deci „Vă rog, achitaţi taxa!” ori, şi mai succint, „Vă rog, taxa!” (nu „Vă achitaţi” sau „Achitaţi-vă!”, deoarece verbul „a (se) achita” are şi sensuri deosebite de acela de „a plăti...”, de exemplu „a omorî, a ucide” sau „a declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată” (a se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, pag. 6).
Dacă pasagerul propune o sumă mai mare decât cea fixată oficial drept taxă, taxatorul / taxatoarea îi dă restul.
Celor ce au abonamente, legitimaţii ori permise care îi scutesc de achitarea taxei, el / ea se adresează direct, dar cuviincios: „Prezentaţi, vă rog, abonamentul / legitimaţia / permisul” (nu „arătaţi...”).
Documentul care atestă suma plătită de pasager pentru a călători o lună ori jumătate de lună cu troleibuzul / autobuzul fără să achite pe întreaga perioadă respectivă taxa se numeşte abonament (nu „abonement”, nu „circulator”, nu „proezdnoi”. Substantivul inventat în chip nefericit, „circulator”, este examinat în cartea lui Valentin Mândâcanu, Cuvântul potrivit la locul potrivit, Chişinău, 1979, pag. 336-337).
În cazul în care pasagerii se opresc la o uşă şi în felul acesta o blochează, adresarea corectă e „Tréceţi, vă rog, înainte (spre uşa din faţă / din urmă)” ori „Retrágeţi-vă spre uşa din fundul salonului, vă rog!”
Pentru a-i determina pe pasageri să-i permită deplasarea în tot spaţiul vehiculului, taxatorul / taxatoarea li se adresează decent, totodată corect: „Permíteţi-mi să trec!” (cu accentul pe primul i, nu pe e) ori „Daţi-mi voie să trec!” Atare adresări sunt, pur şi simplu, inevitabile în orele de vârf (nu „ceas pic”).
Uşile troleibuzului / autobuzului nu „lucrează”, ci funcţionează. Cu toate că aceste două verbe sunt parţial sinonime, a lucra presupune acţiunea de „a efectua, a presta o muncă, a face un lucru, a munci”, conform Dicţionarului explicativ, pag. 583.
Denumirile staţiilor includ, fireşte, denumirile actuale (noi) ale străzilor. De exemplu: „Urmează staţia strada Petru Movilă” (nu „Berzarina”). În genere, de mult e timpul să evităm declinarea după modelul rusesc: „Puşkina”, „Şciuseva” etc. În acest sens, foarte utilă este cartea: Anatol Eremia, Chişinău. Străzile oraşului nostru – Кишинэу. Улицы нашего города (1993). În paginile ei găsim şi denumirile corecte ale sectoarelor şi suburbiilor capitalei noastre: Râşcani (nu „Râşcanovca”), Ciocana (nu „Cecani” ori „Cecanî”), Poşta Veche (nu „Staraia pocita”), Sculeni (nu „Sculeanca”).
În cazul în care taxatorul / taxatoarea e rugat / rugată de un pasager să-i explice cum să ajungă la o stradă care nu se află în raza rutei respective, el / ea îl sfătuie să facă transbordare, adică să coboare din troleibuz / autobuz pentru a urca în alt mijloc de transport, care îl poate duce la adresa căutată. De exemplu: „Staţia strada Vadul lui Vodă e la Ciocana, coborâţi la staţia strada Ismail şi urcaţi în troleibuzul nr. 13”. Când pasagerul numeşte strada pe vechi (de exemplu, Vatutin), e de dorit ca el să fie corectat cu respect şi clar: „Staţia care vă interesează se numeşte în prezent staţia Drumul Taberei, se află în sectorul Buiucani, vă deplasaţi acolo cu troleibuzul nr. 28...”
La volanul mijloacelor de transport se află şoferul sau conducătorul de troleibuz / autobuz (nu „şóferul”, nu „voditeliul”).
Maşina circulă pe rută (nu pe „marşrut”).
Taxatorul / taxatoarea lucrează pe schimburi. La sfârşit de an el / ea are concediu şi primeşte indemnizaţie de concediu (nu lucrează pe „smene”, nu iese în „opuscă”, nu primeşte „concediale”, ultimul fiind un cuvânt alcătuit în mod artificial, celelalte două cuvinte luate între ghilimele sunt rusisme, care continuă să polueze vorbirea şi scrierea noastră).
Revenim la afirmaţia că taxatorul / taxatoarea nu e un funcţionar oarecare, ci – în virtutea contactului direct şi permanent cu oamenii – el / ea este ori, cel puţin, e de dorit să fie şi un factor de cultură. Nu ne propunem să-i facem lingvişti de profesie, dar ne place să-i vedem şi în ipostază de angajaţi care cunosc terminologia de specialitate şi o folosesc în lucrul lor de fiecare zi. Nu e o sarcină peste puterile lor. De altfel, o parte a taxatorilor / taxatoarelor posedă cunoştinţele indispensabile activităţii lor, le întrebuinţează cu îndemânare şi cu conştiinţa adevărului că „a vorbi sănătos limba mamei este o datorie...” (Grigore Vieru), şi exemplul acestora se cere urmat de toţi colegii şi colegele de la parcurile de troleibuze, autobuze etc., aspectul corectitudinii vorbirii necesitând să fie considerat – aviz şefilor de la Regia Transport Electric din Chişinău! – un indiciu de bază al competenţei lor profesionale.
Note
1 La cărţile numite ale lui Anatol Eremia şi Valentin Mândâcanu, adăugăm: Alexei Palii, Dicţionar explicativ pentru toţi, Chişinău, 2002 şi Cultura comunicării, Chişinău, 2000; Liana Pop, Româna cu sau fără profesor, Cluj, 2000; Валериу Русу, Румынский язык. Язык, литература, цивилизация – Limba română. Limbă, literatură, civilizaţie, Chişinău, 1997; Валериу Русу, Романица Русу, Румынский язык. Слова и изображения – Limba română. Cuvinte şi imagini, Chişinău, 1997; colectiv de autori, Mic dicţionar automobilistic, Chişinău, 2002; Ion Ciocanu, Realitatea în cuvânt şi cuvântul în realitate, Chişinău, 2002 şi Conştientizarea greşelii, Chişinău, 2003.