Mariajuri de ocazie
Pentru tiparDacă absurditatea se poate gândi, se poate şi exprima.
(Eugeniu Coşeriu)
Modul natural şi obişnuit de a vorbi (Quintilian) a creat şi a impus, în orice limbă, un număr impresionant de structuri ce reflectă solidarizarea lexico-semantică printr-un proces pe care Eugeniu Coşeriu l-a calificat drept un adevărat „mariaj cvasiobligatoriu” al unor cuvinte. Pentru vorbitorii limbii române (şi, la rândul lor, pentru vorbitorii altor limbi, folosindu-şi propriile vocabule) au devenit veritabile clişee îmbinările ce asociază automat unui substantiv un anumit adjectiv: frunza este verde, muntele înalt, fata frumoasă, mama bună, bătrânul înţelept, iar şarpele viclean! Reluarea simplelor calificative automatizate este însă primul pas spre cursa în care vorbitorul comod cade atunci când, apoi, acceptă rezultate ale coerciţiei sociale şi culturale: folosind limba maternă, el are la dispoziţie formule „de-a gata”, ce perpetuează nu doar aprecieri standardizate convenabile, ci şi adevărate norme de conduită şi de totală creditare; la exemple de această factură din seria precedentă pot fi adăugate caracterizări cum ar fi „copil cuminte”, „elev silitor”, „comandant viteaz” etc. Ne aflăm, de fapt, la izvoarele inconştiente ale generării oricărei „limbi de lemn”.
„Revolta” vorbitorului împotriva unor astfel de formule este ocazională şi spontană, dar recunoaşterea spiritului de contestaţie în materie de „contextul-găsit-de-a-gata” spre a fi citat în variate împrejurări ne-o favorizează intervenţia prin substituire în aşa-numitele «enunţuri aparţinând discursului repetat». Acestea sunt, în principiu, o ilustrare exemplară în ceea ce priveşte mariajul obligatoriu al cuvintelor din punctul de vedere al competenţei idiomatice. Locuţiunile (mai mult sau mai puţin expresive), parimiile şi idiotismele, la care s-au adăugat, apoi, reflexele culturii majore (enunţuri din textul religios, titluri de opere şi citate din acestea, mai ales versuri) au constituit mult timp mijloace obişnuite de ornare a discursului devenit, în felul acesta, un text pe care Coşeriu l-a numit de tip „colaj”: în structura discursului construit după „tehnica liberă a vorbirii” apar fragmente mai mult sau mai puţin „fixe”, reprezentând enunţuri din clasele mai sus-amintite.
Reacţia de respingere a formulelor de punere sub autoritatea înţelepciunii de împrumut sau a imaginaţiei altora, ca judecăţi de valoare sau ca asocieri de cuvinte expresive, se manifestă prin intervenţii ce suprimă „norma cunoaşterii lucrurilor”, regula congruenţei, a „corectitudinii” sau a identităţii (Coşeriu). Suspendarea tradiţiei este adesea metaforică, metalingvistică, dar şi de-a dreptul extravagantă, fără a contraveni intenţiilor generale ale comunicării: scriitorul contează pe capacitatea receptorului de a-i înţelege intenţia, astfel că enunţuri aparent imposibile devin „normale” sui-generis, aducând în exprimare un element nou în planul funcţiei estetice.
Vom urmări, la câţiva scriitori, manifestarea acestui tip de subminare a regulii de identitate prin substituiri în enunţuri aparţinând discursului repetat ce reprezintă locuţiuni, parimii, ,,sloganuri” sau simple automatisme ale vorbirii.
Două repere reflectând unghiuri de abordare considerabil diferite găsim la Iacob Negruzzi, în ipostaza de adevărat epistemolog, şi, respectiv, la Ion Barbu, poetul al cărui text se lasă, frecvent, atât de greu de preluat conform primei impresii. La cel dintâi avem de a face cu sugestia ironică a substituirii într-o locuţiune, demers ce se înscrie într-o suită de discreditare a clişeelor din discursul public; comentând folosirea, la acest nivel, a expresiei „a se ascunde după deget”, junimistul propune ca „în interesul imaginii să se zică, de exemplu, «de ce vă ascundeţi după scobitoare?»” (Parlamentare). Iar Ion Barbu (ce păstrează pentru relevanţă doar adjectivul stâng, dar atrage în enunţ un înlocuitor pentru substantivul suprimat în formula canonică), evocă locuţiunea „a păşi / a călca / cu stângul” (de la „a păşi cu piciorul stâng”, ‘a începe o acţiune sub auspicii nefavorabile’, spre deosebire de „a călca cu dreptul”), într-o proiecţie antropomorfică a melcului: „Vezi? Ieşişi la un descântec; / Iarna ţi-a muşcat din pântec.../ Ai pornit spre lunci şi crâng, / Dar pornişi cu cornul stâng, / Melc nătâng...” (După melci).
Câteva probe de virtuozitate la scriitori ocazionali sau la maeştri ai „destructurării”. Descriind nesiguranţa Principatelor la începutul secolului al XIX-lea, prin intervenţii succesive (ori simultane) ale ruşilor sau / şi turcilor, în Amintirile sale, scrise pe la 1870, colonelul Grigore Lăcusteanu deturnează sarcastic perspectiva moralizatoare a unei cunoscute zicători bimembre, prin substituirea finalei: „Ce să fac, îi zisei, aşa este soarta noastră, a românilor! Care se scoală mai de dimineaţă, acela te ia de păr” (cap. Arestarea).
Registrul este exemplar ilustrat, pentru mai multe etape, prin substituirea pe care o găsim în textul unei scrisori a lui I.L. Caragiale din 1905, către Paul Zarifopol. Punctul de plecare este proverbul „fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea!” ce a fost evocat, după 1848, prin formula „pânea amară a exilului”, pe care Vasile Alecsandri intenţiona să o folosească drept titlu la o scrisoare din 1881 către Ion Ghica. Este, de altfel, un laitmotiv al textului respectiv, autorul reţinând enunţul ca unul pe care, în epocă, diverşi politicieni îl foloseau pentru a-şi revendica statutul de „martiri” ai revoluţiei, pâinea invocată fiind „plămădită cu o parte din făină neagră, mucedă, aprinsă şi cu trei părţi din lacrimi de crocodil, de zeamă de mădrăgună şi de bocite patriotice”. Sarcasmul lui Alecsandri este urmarea precizării situaţiei: cei mai mulţi dintre cei direct implicaţi s-au exilat „de bună voie” fie la Paris sau Viena, fie la Constantinopol, unde Ghica, de exemplu, a avut „mulţămirea de a da ospitalitate cu pânea amară a exilului şi cu alte cataifuri (subl. n.) la mulţi dintre compatrioţii noştri”. Mai mult, „după revenirea noastră în patrie, ne-am gândit adesea la dânsa, mărturisind între noi că era destul de albă şi nu tocmai amară”1.
De aici porneşte o primă reformulare, ce ironizează interpretări pizmaşe ale unor contemporani privitoare la expatrierea scriitorului: „Iubite coane Păvălucă! Am ajunsă-ră [sic!] în sfârşit în Berlin şi am şi mâncat din franzela exilului”2, în deplin acord, aşadar, cu gustul „pânii” lui Alecsandri. Motivul şi enunţul l-au amuzat pe Caragiale; le regăsim într-o altă scrisoare a acestuia, din aceeaşi epocă, adresată lui Alceu Urechia: „Plânge-mă. În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului” (cf. „România literară”, nr. 4/2002, p. 16; de altfel, sintagma Franzela exilului a fost aleasă de Alexandru Solomon drept titlu pentru un scenariu înfăţişând anii berlinezi ai lui Caragiale; ibid., p. 10). Un „postmodernist” cu exerciţii de mare virtuozitate (de exemplu, în Levantul, un volum ce ar binemerita un studiu special privind «reconstrucţia» „discursului repetat”) pe terenul a ceea ce poetul numeşte „încercări de dezinhibare a limbajului literar” (pe care însă unii critici le califică, pur şi simplu, drept „destrucţionism”), Mircea Cărtărescu, aflându-se tot la Berlin (ca bursier DAAD), intră în dialog cu vechiul exilat, producând o altă substituire, de aceeaşi atmosferă: „... beau şi eu Bier cu fugiţii, mănânc şi eu cozonacul amar al exilului etc.” (interviu, în revista citată, nr. 3/2002, p. 12; de observat şi parafrazarea liberă a expresiei „a da bir cu fugiţii”).
O exemplară schiţă de „anatomie” a funcţionării acestei figuri de construcţie am descoperit-o tot la Caragiale. Proba de maximă virtuozitate se află într-o proză scurtă, în care termenii unei formule (ţinând de tipul general) de comparaţie suferă substituiri succesive, în trei etape, marcând, gradat, trecerea de la glumă la ironie. În povestirea (cu tentă autobiografică) O cronică de Crăciun..., ratarea producerii articolului cu titlul respectiv de către „un valoros colaborator” al revistei „Revolta naţională” se desfăşoară pe fondul vremii nefavorabile, ca element de cadru natural, convocat ironic, după reţetarul poetico-retoric al... dramelor. Enunţul canonic al formulei de comparaţie apare chiar în fraza de început a textului, când se pune la cale scrierea cronicii, pe la sfârşitul lui noiembrie, pregătindu-ne, astfel, pentru... catastrofă: „ploaie, ninsoare, vifor, să nu scoţi un câine afară din bordei”[1]. Neliniştea persistă în zilele când articolul trebuia (dar nu a mai fost) dat la tipar, timpul urât fiind descris prin adaptarea formulei la statutul personajului în discuţie: „... spre Ignat..., plouă, ninge, îngheaţă, se topeşte; vifor orb; o vreme să nu scoţi un reporter afară din redacţie”[2]. În ajunul Crăciunului, culpabilul apare în compania preotului, socrul său, venit „să ne heretisească cu Naşterea”, în pofida intemperiilor: „Ş-afară-i grozav şi plouă şi ninge şi pică şi-ngheaţă... o zloată cumplită... un vifor nebun... o vreme prăpăd! să nu iasă un popă afară din casă”[3]. Este fraza de încheiere a textului. Prezentăm schematic elementele de cadru:
I II III
[1] /a scoate/ /câine/ /bordei/
[2] /a scoate/ /reporter/ /redacţie/
[3] /a ieşi/ /popă/ /casă/.
Considerând ansamblul, constatăm că variaţia minimă are loc cu referire la acţiune (coloana I): „să nu scoţi” [1], [2] › „să nu iasă” [3], deşi (sau tocmai pentru că) aici se află terenul pentru marcarea atitudinii naratorului, deoarece verbul [3] subliniază ideea de „stăruinţă” (ba chiar de „sfruntare”, date fiind împrejurările) a celui care, la urma urmelor, putea să nu iasă! Formal însă, turul de forţă se realizează, paralel, în zona obiectului direct (coloana a II-a): câine [1] › reporter [2] › popă [3] şi în cea a localizării (coloana a III-a): bordei [1] › redacţie [2] › casă [3], semnalând, treptat, trecerea spre glumă şi ironie. De remarcat că, în acest caz, enunţurile în care apar substituirile în serie structurează însăşi naraţiunea.
Instaurarea, prin substituire, a unor relaţii „anormale” între componentele a diferite enunţuri ce reprezintă mariajuri obligatorii în frază ne atrage atenţia asupra unei observaţii a lui Eugeniu Coşeriu: „Dacă absurditatea se poate gândi, se poate şi exprima”3.
Iar dacă reformularea unora dintre exemplele prezentate aici contrazice numai parţial enunţul consacrat convenind gândirii logice, asemenea „reuşite” se găsesc cu zecile într-un singur număr din „Academia Caţavencu” (specializată pe acest teren), o strategie redacţională preluată de numeroase periodice de astăzi. Ne mărginim însă doar la câteva probe dintr-un număr recent (25/2004) al „Dilemei vechi”, o publicaţie ce dezvoltă un cu totul alt discurs general. Dacă I.L. Caragiale este preluat şi ad-litteram (Eu cu cine votez?), în titlurile unor pagini, rubrici sau articole putem uşor recunoaşte nu numai deturnarea unui „celebru” slogan (Dilematici de pretutindeni, vă ascultăm…), ci, în primul rând, dezmembrarea (intimităţii) unor cuvinte, formule tehnice, sintagme sau locuţiuni, componentele fiind împinse spre noi mariajuri: „Trend/inţe”, „Tîlc-show”, „Libertatea de impresie”, „Cu ochii-n 3,14”, „Fostul (ş)lagăr comunist” etc.
Desigur, nu interesează faptul că unele apariţii (din cele citate anterior sau din cele pe care le puteţi găsi ca titluri şi în multe publicaţii de nivel ce apar la Chişinău sau la Bălţi) sunt de-a dreptul struţocămilice. Ce nu face, sub imperiul faticului, un autor (dar, în primul rând, un secretar de redacţie sau poate un „titlier”) pentru a atrage atenţia cititorului?
Note
1 Vasile Alecsandri, Opere, IV. Proză, text ales şi stabilit, note şi variante de Georgeta Rădulescu-Dulgheru; Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 695-696.
2 Opere, vol. VII, Corespondenţă, ediţie îngrijită de şerban Cioculescu, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1942, p. 14.
3 Competenţa lingvistică, în vol. Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), Iaşi [supliment la „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XXXIII / 1992-1993], p. 44-46.