Mihail Sebastian sau despre tentaţia autenticităţii
Pentru tiparCiudat destin i-a fost hărăzit criticului, dramaturgului şi romancierului Mihail Sebastian, pe numele adevărat Iosif Hechter. Majoritatea celor interesaţi de viaţa şi activitatea scriitorului i-au plasat soarta sub semnul unei ironii ce l-a urmat fără încetare. Avea opt ani cînd a început războiul, iar copilăria, care ar fi trebuit să fie una fericită, şi-a trăit-o în lipsuri chinuitoare, în spatele frontului. Evreu, adolescenţa i se va suprapune epocii de aprigă mişcare antisemită. Crescut în spiritul şi bunele tradiţii româneşti, într-o familie în care limba de comunicare curentă era româna, i se va interzice brutal, la un moment dat, accesul spiritual la adevăratele valori ale neamului. Se va ataşa de profesorul său Nae Ionescu, un intelectual pe care îl idolatriza, dar acesta va deveni, pe neaşteptate, unul dintre teoreticienii neînduplecaţi ai antisemitismului. Raţionalist lucid, avea să trăiască deceniul iraţionalismului. Structură discretă şi nostalgică, a declanşat răsunătoare scandaluri la fiecare apariţie în public, „eseist strălucit, poate cel mai reprezentativ al generaţiei sale, s-a vrut romancier şi a fost aplaudat ca dramaturg; a îndurat toate umilinţele şi privaţiunile antisemitismului şi cînd, în sfîrşit, momentul este depăşit, dispare tragic, la nici 38 de ani, într-unul dintre cele mai absurde accidente posibile” [1, p. 5].
Plecat din viaţă la 29.05.1945, în urma unui accident de circulaţie, petrecut în centrul Bucureştilor, la doar trei săptămîni după zdrobirea Germaniei hitleriste, epilog pe care îl visase cu ardoare, Mihail Sebastian rămîne în literatura română subiectul unui destin tumultuos.
Evenimentele din decembrie 1989 vor veni să şteargă praful de pe opera lui Mihail Sebastian şi vor readuce acest nume în actualitate. Astfel, în 1990 vor reapare, într-un singur volum, cartea De două mii de ani şi eseul Cum am devenit huligan, însoţite de faimoasa prefaţă a lui Nae Ionescu. La sfîrşitul anului 1996, Editura Humanitas publică, în cadrul colecţiei „Memorii / Jurnale”, volumul „Mihail Sebastian. Jurnal 1935-1944”, text îngrijit de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici.
Istorici, critici literari încep să se facă auziţi, scriind despre Jurnal, avînd impresia că îl salvează pe Mihail Sebastian de ironia destinului său. Deşi însuşi autorul nu avea o opinie prea bună despre propriul jurnal, publicarea lui va produce o puternică reacţie. Cartea aceasta s-a aflat luni de zile în centrul atenţiei publice, mai multe ediţii fiind epuizate, iar comentariile continuă şi azi.
Modelul pe care, se pare, îl urmează Mihail Sebastian este Jules Renard care „timp de 23 de ani, aproape zi de zi, de cum a trecut pragul adolescenţei şi pînă a murit (...) a însemnat aici (în jurnalul său – n.n.) oamenii pe care i-a cunoscut, femeia pe care a iubit-o, fiinţele pe care le-a văzut murind, cărţile pe care le-a scris, ambiţiile, deziluziile, elanurile, regretele – tot ce poate însufleţi o viaţă de om sensibil. Cînd ajungi la capătul acestui jurnal, cunoşti nu o carte, ci un om” [2, p. 8]. S-ar părea că aceste afirmaţii Mihail Sebastian le aplica propriului său jurnal.
Nicolae Manolescu consideră că există, în general, trei tipuri de jurnale: jurnalele personale (care includ documente morale şi psihologice despre autor); jurnalele unei creaţii (documente despre naşterea şi problematica unei opere) şi jurnalele unei epoci artistice (documente despre viaţa artistică în special) [3, p. 3]. Creat la întretăierea dintre aceste tipuri de jurnale, lucrarea lui Sebastian reprezintă o colecţie de asemenea scrieri pe mai multe paliere care realizează un continuu schimb între ele, rămînînd totuşi distincte. Astfel, în Jurnalul lui Mihail Sebastian poate fi identificat: un jurnal intim (care conţine date despre situaţia sa materială, adesea deplorabilă, pasionantele lecturi, preferinţele în muzică şi amorurile pasagere); un jurnal de creaţie, adică detalii în legătură cu scrierea unora dintre romanele şi piesele sale de teatru, şi, în fine, un jurnal intelectual-politic (care cuprinde date despre război, despre atitudinile antisemite ale unor prieteni, comentariile pe marginea unor evenimente politiceetc.).
Jurnalul intim dezvăluie stările interioare ale omului vulnerabil Mihail Sebastian care are o părere cît se poate de proastă despre sine însuşi. Senzaţiile care îl încearcă sunt de „silă, dezgust, descompunere”, considerîndu-se „o epavă” şi „un ratat”. Se autocaracterizează în următorii termeni: „Tot ce mi se întîmplă trece undeva dincolo de mine, fără aderenţă – ca şi cum nu m-ar privi. Am senzaţia că sunt şifonat, prăfuit de drum şi că aştept să ajung undeva, pentru ca să mă schimb, să mă perii, să iau o baie, să mă transform. Şi, în fond, nu mă duc nicăieri, nu aştept nimic, nu mă aşteaptă nimic”. De altfel, Jurnalul debutează sub semnul unei mîhniri, legată de faptul că va trebui să poarte ochelari, „care-l fac urât” şi îi schimbă înfăţişarea. Se consideră incapabil de orice activitate, golit de energie: „Adevărul e că nu izbutesc nimic. Nici măcar să citesc disciplinat o carte de la început la sfîrşit. Sunt sălciu, somnoros, descompus, dezgustat de mine însumi, aştept de undeva puţină graţie”. Se simte prins „într-o neverosimilă cursă”, care îl poate duce, fie la „salvare”, fie la „dezastru”. Aşadar, avem în faţă un individ inadaptat care nu-şi poate găsi un rost, nici în afară şi nici în sine. Ceea ce se cuvine remarcat este trăirea sinceră, nedisimulată a unei sensibilităţi lucide, cu toate marile şi micile ei calităţi şi defecte umane.
Orice jurnal intim este o confruntare efemeră dintre eul interior şi Celălalt, dintre spiritul creator şi biografie. Subiectivitatea, intimitatea, subconştientul sunt doar câteva dintre dimensiunile constante pe care autorul încearcă să le opună timpului. Jurnalul are o motivaţie psihologică – nevoia de exhibare a eului profund, pe de o parte, iar pe de altă parte, curiozitatea cititorului de a descoperi, dincolo de autor, personaje. Afirmaţia lui Thibaudet că sinceritatea scriitorului este una literară evidenţiază faptul că această sinceritate are un caracter mediat şi acest lucru se poate atribui oricui care încearcă să se exteriorizeze prin verb pentru a-şi transpune trăirile în cuvânt. Principiul de la care pleacă Valéry este că „cine se confesează, minte”. Acest scepticism în privinţa adevărului şi în privinţa sincerităţii care este un instrument moral al adevărului nu priveşte numai literatura subiectivă. Sinceritatea nu poate fi realizată în chip absolut nici măcar atunci când instanţa de raportare prezumată este persoana autorului-lector. Scrierea, voită sinceră, va fi totuşi mediată în virtutea funcţionării în subconştient a unui principiu formativ de natură constructivă.
Tudor Vianu, abordînd problema sincerităţii în literatura subiectivă, considera că exprimarea eului memorialistic prin propriile lui evenimente presupune o „triplă lucrare de selectare, înlănţuire şi periodizare” [4, p. 350], aplicată materiei acestora. În legătură cu fiecare dintre aceste trei momente, sinceritatea literaturii subiective va avea de suportat mari dificultăţi. În ceea ce priveşte selectarea, adică „reţinerea acelor evenimente care au o semnificaţie deosebită” şi, evident, eliminarea elementelor nesemnificative, această operaţie nu stă în întregime la dispoziţia memorialistului din motive în parte involuntare, în parte dependente de atitudini şi sentimente speciale. Prin urmare, în cazul literaturii subiective, putem distinge două trepte mari ale ficţionalizării: una neintenţionată, cealaltă intenţionată. Prima este „expresia unei matrice psihologice şi spirituale proprie fiecărei individualităţi care acţionează printr-o cenzură de ordin inconştient” [5, p. 12]. Ea se realizează prin omiterea arbitrară a unor fapte sau prin suprasolicitarea altora. Există, în primul rînd, o eliminare involuntară prin uitare care poatelăsa în umbra subconştientului serii întregi de fapte lipsite de însemnătate din perspectiva diaristului, dar care în realitate pot fi extrem de elocvente pentru cei interesaţi de elucidarea vieţii acestuia. Şi dimpotrivă – faptele pe care memoria nu le elimină nu sunt întotdeauna cele mai semnificative.
„O psihologie mai avizată ştie astăzi că memoria nu este simplă reproducere şi că lucrarea fanteziei începe cu actele ei. Cînd un memoralist declară deci că nu se abate niciodată de la norma sincerităţii, lucrul trebuie înţeles numai în cadrul condiţiilor normale ale psihologiei omeneşti, care dau termenului de „sinceritate” o semnificaţie relativă” [6, p. 300].
Ficţionalizarea intenţionată reprezintă diferenţa dintre ceea ce sunt şi ceea ce vreau să par. Nu se poate vorbi de confesivitate absolută în sensul sincerităţii totale. O cauză a limitelor sincerităţii este legată de diferitele stări ale eului în orice acţiune omenească. În acest sens pot fi identificate două situaţii: prima – atunci cînd eul manifestă tendinţa de a ascunde laturile înjositoare ale vieţii, de a le „cosmetiza” sau, cel puţin, de a le înfăţişa într-o lumină favorabilă. Şi a doua situaţie – cînd, dimpotrivă, exagerează laturile înjositoare ale vieţii, sporind gradul sincerităţii şi introducînd o nouă practică, bazată pe ceea ce putem numi „cruzimea sincerităţii”. Prin urmare, ficţionalizarea biografiei nu se face doar în sensul idealizării ei. „Ea poate presupune admiterea unor aspecte care şochează propria conştiinţă de sine, dar simplul fapt că arăt că sunt conştient de ceea ce-mi este în fond defavorabil constituie o metodă de supralicitare a mea ca instanţă valorizatoare” [5, p. 12]. Drieu la Rochelle vorbeşte degajat de impotenţa sa, dînd detalii care scandalizează bunul-simţ, Simone de Beauvoir vorbeşte fără perdea despre nimfomanie şi lesbianismul pe care le practică în acelaşi timp. Tot pe aceleaşi urme calcă Michel Leiris, Julien Green, Queneau ş.a. Mărturisindu-şi „gusturile particulare”, Gide nu se sfieşte să-şi exprime dorinţa de a se tăvăli sub masă cu cei mai ordinari oameni şi de a-şi trăi, astfel, voluptatea corpului.
Evident, Mihail Sebastian este departe de aceste cazuri celebre şi totuşi sinceritatea care străbate din paginile jurnalului său pare adesea destul de crudă şi exagerată. El ne îngăduie să-i reconstituim personalitatea printr-un joc de pendulări între literatură şi viaţă, ficţiune şi confesiune. Printre rîndurile din Jurnal se strecoară adesea notaţii fragmentare referitoare la legăturile amoroase:
„Miercuri, 18 septembrie [1935]. În sfîrşit azi o zi cu femei. Întîi o vizită Dorinei Blanck, care m-a invitat din senin stăruitor, şi sub un pretext atît de pueril (vrea să citesc un roman pe care ea nu l-a înţeles şi apoi să i-l explic), încît se simţea limpede că vrea altceva (...). În sfîrşit, plecînd de la Dorina, vizită la Leni. Prima de la despărţirea noastră din iulie.
Sînt mulţumit de mine. În afara cîtorva mici gesturi de enervare, nu am să-mi reproşez nici o gafă. Ea se plîngea că nu mă recunoaşte, că sînt rece etc., etc. (fără să insiste, de altfel, căci e atît de indiferentă în fond), iar eu protestam cu atîta bună credinţă cît puteam simula. Destulă, în orice caz, pentru ea” [7, p. 35-36].
Fireşte, erosul din Jurnal-ullui Mihail Sebastian este adesea contradictoriu, frămîntat, plin de gustul eşecului, şi, cu toate acestea, tentant: „Jocul meu de dragoste e una din cele mai stupide torturi. E umilitor, e primejdios, e zadarnic, este fără sens – şi totuşi nu-mi pot impune odată pentru totdeauna o definitivă renunţare. Ştiu că nu duce la nimic, că nu poate duce la nimic, că totul e dinainte sortit celui mai grotesc deznodămînt – şi totuşi de fiecare dată mă îmbarc în aceeaşi ridicolă farsă, cu nu ştiu ce amestec de impostură şi bună-credinţă, ca şi cum ar fi o încercare pe care o fac pentru prima oară. E greu să fii om sfîrşit – şi să accepţi cu seriozitate acest fapt” [7, p. 42].
Aceste dezvăluiri spulberă aparenţa unor facile împliniri, a unor aventuri ce nu implică suflet, pe care ar sugera-o reputaţia de monden a scriitorului, întreţinută adesea chiar de el însuşi în scrierile sale antume. Mihail Sebastian îşi recunoştea figura de homme à femmes. Dar sensibilităţii sale contorsionate şi complexe i-au fost interzise – ne mărturiseşte Jurnal-ul, spre stupefacţia multora – „asemenea fericiri făcute din senzualitate şi nepăsare”.
Speciei mai largi a jurnalului intim îi aparţine şi cel „evreiesc”, care oferă cu generozitate un imens material faptic despre persecuţiile la care erau supuşi evreii, despre crimele legionare etc. Prin urmare, acesta este o mărturie vie nu numai a trăirilor şi dilemelor personale, ci şi a dramelor evreieşti care se desfăşurau în acea perioadă. Jurnalul „evreiesc” nu poate fi înţeles fără referirile la romanul evreiesc al lui Mihail Sebastian – De două mii de ani, care este prezent în ecuaţia Jurnal-ului, fără să facă parte propriu-zis din substanţa sa. De două mii de ani pune problema evreităţii, replica polemică Cum am devenit huligan, publicată în ianuarie 1935, încearcă s-o clarifice, iar Jurnal-ul, apărut în urma acestora, vine s-o amplifice şi mai mult. După scandalul în urma apariţiei romanului, Mihail Sebastian se vede marginalizat, redus la tăcere şi atacat violent de toate taberele. În Jurnal el va consemna reacţia psihică a celui care descoperă că pentru cei mai apropiaţi oameni el este absolut altul. De aceea, asumarea identităţii evreieşti avansează concomitent cu renunţarea la comunicarea cu aceia care văd în el numai străinul. Mihail Sebastian se arată sensibil la formele groteşti de persecuţie, la spaima şi teroarea pe care le instaura antisemitismul tot mai dezlănţuit al epocii. El înregistrează fărădelegile prigoanei evreilor, cu o umbră chinuită în faţa acestui absurd care nu poate fi anulat, rectificat, uitat: „E o demenţă antisemită, pe care nimic nu o poate opri. Nu e nicăieri nici o frână, nici o raţiune. Dacă ar exista un program antisemit – încă ar fi bine. Ai şti pînă la ce limite se poate merge. Dar nu e decît o pură bestialitate, fără control, fără ruşine, fără conştiinţă, fără scop, fără ţintă. Orice, orice, absolut orice e posibil. Văd pe feţele evreieşti paloarea spaimei, îngheaţă surîsul lor de optimism atavic, se stinge vechea lor ironie consolatoare”. Autorităţile adoptă măsuri antiumane îndreptate împotriva evreilor. O ordonanţă a primăriei le interzice să tîrguiască în piaţă, în afara unor anumite ore: „Te întrebi în fiecare zi ce se va mai născoci împotriva noastră. Trebuie multă imaginaţie ca să se gîndească ceva nou. De altfel, de cînd cu exproprierea imobililor, de cînd cu deportările şi asasinatele – tot restul devine grotesc, pueril, stupid”. Declarînd că încetează a-şi face ordine în „condiţia sa iudaică”, autorul Jurnal-ului ne descrie suferinţa uriaşă a omului fără nici o determinare.
Informaţia de caracter personal înregistrează experienţele sentimentale, relaţiile de familie, şocul unor vise. O pasiune pe care ne-o relevă Jurnal-ul este lectura. Mihail Sebastian lasă în paginile jurnalului numeroasele sale impresii de lectură: Jules Renard, Stendhal, Gide, Proust, Léon Bopp, Malarmé, Charles Morgan, Montaigne, Shakespeare, Balzac ş.a.
„Luni, 17 iunie [1935]. Lectura Albertinei mi-a redat cu violenţă gustul de a mă întoarce spre Proust, voi mai ceti poate un volum din Letemps rétrouvé, al doilea volum din Du côté de chez Swann (mai ales Un amour de Swann, de care propriile mele întîmplări m-au apropiat în ultimele trei săptămîni) şi în sfîrşit cîte ceva din À l’ombre des jeunesfilles” [7, p. 28-29].
Jurnalul de creaţie ne introduce în laboratorul de lucru al scriitorului, care cuprinde etapele redactării cărţilor. Deşi se vrea activ, laborios, autorul Accident-ului apare mereu iritat de activitatea sa, copleşit de conştiinţa „limitelor” sale. Lucid, cu conştiinţa reală a vocaţiei sale, nu credea în calităţile sale de romancier: „E în mine o anumită lipsă de spontaneitate care nu poate fi anulată de nici o altă calitate. Ceea ce scriu eu este puţin schematic, puţin liniar, puţin abstract, chiar cînd e graţios, chiar cînd e străbătut de o undă de emoţie (căci sînt aşa de sentimental). Pot, prin urmare, să fac mici povestiri de 200 de pagini cu accent de jurnal intim – dar un roman nu” [7, p. 106]. Îl dezolează dificultatea de a scrie. Condeiul său indecis este însoţit întotdeauna de scrupule. În momentul cînd reuşeşte să scrie, se arată nemulţumit de felul cum scrie. Uneori afirmaţiile sînt mai moderate, alteori radicale: „Mă dezolează dificultatea mea de a scrie. Şi invidiez aşa de mult abundenţa lui Mircea. Condeiul meu e plin de obstacole, plin de scrupule, de ezitări. Nu aşa se scrie un roman. De altfel trebuie să convin că nu sînt un romancier. Pot scrie lucruri delicate de reflecţie, de reverie interioară, de solilocviu – dar nu pot să mă avînt cu uşurinţă între mai multe personaje pe care să le las să trăiască” [7, p. 106].
Conceptul de autenticitate pe care o structură sufletească şi mentală ca a lui Mihail Sebastian s-a pliat perfect a generat în personalitatea lui complexă şi o anumită spaimă de consacrarea textului prin „tipar”. Cum altfel ar putea fi explicată needitarea la timp a Oraşului cu salcîmi sau nenumăratele ştersături şi reveniridin romanul Accidentul? Această spaimă cultivă în el obişnuinţa de a-şi reciti volumele pe care le găseşte mai întotdeauna insuficient de realizate, cu excepţia romanului De două mii de ani. Dorinţa de a fi autentic se pare că provoacă inhibiţii unei personalităţi complexe ca Mihail Sebastian. El scrie greu, deoarece în interiorul său contradictoriu se confruntă dorinţa de a scrie bine cu dorinţa de a fi sincer, spontan, autentic. Această confruntare împiedică scrisului. Autenticitatea trăirii trebuie să se reflecte întocmai în scris şi teama de o reflectare parţială este cea care îi provoacă frămîntări. Teama de a nu fi autentic nu îl părăseşte niciodată: „Încă o dată trebuie să deplor încetineala mea în scris. Nimeni, cred, nu are mai puţină vivacitate, mai puţină libertate de mişcare, mai puţină uşurinţă spontană decît mine. Sunt lucruri care îmi lipsesc total. Văd uneori idei în nu ştiu ce fulgurantă lumină – şi am atunci impresia că totul s-ar putea realiza miraculos în cîteva ore, ca sub o inconştientă dictare. Dar cînd iau tocul în mînă totul redevine opac – şi atunci începe munca absurdă, plată, greoaie a scrisului, care ţine zile, săptămîni, luni, uneori ani”.
„Mihail Sebastian îşi pierde libertatea înaintea transformării trăirii în ficţiune şi asta tocmai pentru că scopul final este autenticitatea pură. Ea este cea care generează complexul ficţiunii. Legătura definitivă cu improprietatea expresiei blochează demersul creator” [5, p. 13]. El se raportează la Jurnal-ulsău ca la un roman autentic propriu-zis. Vrea să fie scris cu o spontaneitate brută, în deplină sinceritate, de aceea îşi reproşează stilul şi lipsa acestei sincerităţi.
Jurnalul intelectual şi politic cuprinde cel mai vast spaţiu, incluzînd însemnări despre atmosfera din mediile intelectuale frecventate de Mihail Sebastian şi, în special „foaia de observaţie” a relaţiilor cu prietenii cei mai apropiaţi: Mircea Eliade, Camil Petrescu, Antoine Bibescu, Radu Cioculescu, Al. Rosetti, dar şi a celora din lumea teatrală bucureşteană.
Cea mai surprinzătoare mărturie şi poate cea mai stranie pasiune intelectuală pe care o face Mihail Sebastian în Jurnal este acea pentru Nae Ionescu. După prefaţa la romanul De două mii de ani în care acesta propusese o paradoxală justificare teoretică a antisemitismului unei cărţi evreieşti şi declanşarea furibundului eseu al lui Mihail Sebastian Cum am devenit huligan, oricine ar fi putut paria pe destrămarea prieteniei lor. Dar nu va fi aşa, căci Mihail Sebastian continuă să-l numească călduros în jurnal: Nae. Deşi nu mai era demult student, discipolul nu lipseşte de la nici unul din cursurile sale. Numai că fostul student, maturizat acum, observă şi „coborîrea în trepte” a „directorului de conştiinţă”. Vraja prelegerilor profesorului pare a se destrăma, iar jurnalul va înregistra felul în care fostul elev priveşte lecţiile maestrului său, alterate de cabotinism: ”Ieri n-am mai fost la cursul lui Nae. A început să mă plictisească. Ultimele lecţii au fost reeditări, destul de enervante prin facilitatea lor politică, reeditări ale lecţiilor de anul trecut” [7, p. 46].
Evident, rezerva pe care o arată Mihail Sebastian faţă de mediocritatea prelegerilor acestuia nu se datorează poziţiei divergente pe care o are discipolul în raport cu mentorul său, deoarece atunci cînd e cazul, notaţiile din Jurnal înregistrează o admiraţie simplă şi călduroasă: „ este fără îndoială cel mai interesant şi mai complex om pe care l-am cunoscut” [7, p. 30].
Oglinda diaristului va întregistra ambele ipostaze: cea a unui „Nae din timpuri bune”, şi „cea a lui Nae Ionescu alterat ca om şi ca profesor”. Fostul discipol balansează între vechea admiraţie şi noile deziluzii pe care i le oferă din plin profesorul. Fascinat de fantastica-i dicţiune a ideilor, Mihail Sebastian nu se poate înfrîna să nu noteze şi uriaşele crize de orgoliu ale lui Nae Ionescu, dorinţa de căpătuire, mascată după principii oneste:
„Balcic, sîmbătă, 30 aprilie [1938]. Lui Nicholson (deputatul laburist care a fost acum 2 săptămîni la Bucureşti) i-a spus că nu va înţelege nimic din România, dacă va voi să o judece cu criteriul „libertăţii individuale”. E o valoare pe care nu o cunoaştem, pe care am împrumutat-o de aiurea şi peste care soluţia organică, firească, a neamului românesc, trece nesocotind-o obligatorie.
Foarte bine, aş fi vrut să-i replic lui Nae. Dar cînd spui asta de pe terasa unei magnifice vile la Balcic sau din balconul unui somptuos palat la Băneasa, cînd te aşteaptă afară un Mercedes Benz, cînd hainele ţi le aduci de la Londra, rufele de la Viena, mobilele de la Florenţa, articolele de toaletă de la Paris, toata teoria asta este teribil de reacţionară” [7, p. 160].
La moartea idolului său însă, o durere profundă îi va invada pagina:
„Sîmbătă, 16 martie [1940]. Plîns nervos, imposibil de stăpînit, ieri dimineaţă, intrînd în casa lui Nae Ionescu, două ore după ce a murit.
Se duce cu el o întreagă perioadă din viaţa mea, acum – acum de abia – definitiv închisă.
Ce soartă stranie a avut omul ăsta extraordinar, care moare neîmplinit, nerealizat, învins şi – dacă nu mi-ar fi greu s-o spun – ratat.
Mi-e atît de drag tocmai pentru că a avut aşa de puţin noroc!...” [7, p. 267].
În anii războiului, Jurnalul înregistrează un dureros traseu interior pe care Mihail Sebastian îl descrie cu precizie, aflat într-o solitudine apăsătoare. Natura sa delicată pare a nu mai vibra cu acel tremur de altădată la ferocitatea evenimentelor care se declanşau sub ochii lui. Astfel, în momentul cînd soldaţii sovietici, intraţi în Bucureşti, jefuiesc şi violează cu o barbarie uluitoare, Mihail Sebastian ia o atitudine surprinzător conciliantă: „Nu pot lua prea în tragic toate incidentele sau accidentele. Mi se par normale. Chiar juste. Nu e drept ca România să scape prea uşor. La urma urmelor Bucureştiul ăsta îmbelşugat, nepăsător, frivol e o provocare pentru o armată care vine dintr-o ţară pustiită (...). Ruşii sînt în definitiv în dreptul lor”.
Dar asistarea dezarmată la crimele antisemite, cu un frate în Franţa ocupată de nemţi şi cu un altul, aflat într-un lagăr de muncă; concedierea de la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă şi condamnarea la mizerie, cu spectrul grozăviilor în faţă, obligat să presteze activităţi de „maxim interes obştesc” (adică să dea zăpada cu lopata de pe o linie de cale ferată pe alta) şi să plătească „biruri”, fără posibilitatea concentrării asupra creaţiei, cu interdicţia de a semna cu propriul nume, silit să renunţe la unicul spaţiu de intimitate – Mihail Sebastian pare a fi obosit de suferinţă. Gheorghe Grigurcu defineşte această stare de insensibilizare, ce venea în contradicţie cu structura interioară a diaristului – „demonizare vindicativă” [8, 124].
Jurnalul politic va înregistra invadarea Poloniei de către armatele germane şi sovietice, apoi căderea Parisului. Prin abordarea aceloraşi teme care străbăteau romanul De două mii de ani şi eseul Cum am devenit huligan, adică statutul intelectualului evreu, acţiunile antisemite, Jurnal-ulse înscrie în continuitatea acestora.
Jurnal-ul lui Mihail Sebastian, chiar dacă este un jurnal de scriitor, nu face parte dintre acelea „literaturizate” şi „trucate”. Ceea ce dă credibilitate şi autenticitate mărturiilor din acest jurnal este tocmai acea detaşare cu care sînt formulate, absenţa tonului vindicativ. Autenticitatea şi sinceritatea deţin primatul în această scriere, care dă impresia unui prezent etern.
Locul destul de modest al lui Mihail Sebastian în istoria literară (ales, în fond, de G. Călinescu care nu îl aprecia ca prozator, îl ignora ca dramaturg şi îl desconsidera ca eseist) ar trebui să fie regîndit după culminarea carierei sale ca diarist. Pe de o parte, pentru că Jurnal-ul valorează cît toate celelalte scrieri ale sale, cu excepţia publicisticii. Iar pe de altă parte, pentru că Jurnal-ul, facilitînd accesul în laboratorul de creaţie al autorului, clarifică o seamă de intuiţii critice.
Bibliografie
1. Grăsoiu, Dorina, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.
2. Sebastian, Mihail, Note despre „Jurnalul” lui Jules Renard // Revista Fundaţiilor Regale, anul III, nr. 8, 1936.
3. Manolescu, Nicolae, Un document psihologic şi de epocă // Manuscriptum, nr. 1, 1978.
4. Vianu, Tudor, Problema sincerităţii în literatura subiectivă // Revista Fundaţiilor Regale, anul XII, nr. 8, 1945.
5. Barton, Ana, Mihail Sebastian între confesiune şi ficţiune // Contemporanul, nr. 43, 2000.
6. Biberi, Ion, Note asupra esteticii romanului // Revista Fundaţiilor Regale, anul XII, nr. 8, 1945.
7. Sebastian, Mihail, Jurnal 1935-1944, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
8. Grigurcu, Gheorghe, Mihail Sebastian sau omul vulnerabil // Viaţa Românească, anul XCII, nr. 7-8, 1997.