Ecoul timpului probabil
Pentru tipar;)
L-aş numi „Ambasadorul Atlantidei”, dacă Ion Hadârcă nu ar fi mai mult decât atât: el este nu doar un melancolic din stirpea romanticilor incorigibili, ci şi un luptător, mereu nemulţumit de sine, de alţii, de împrejurări de tot felul. Este mereu în căutarea a altceva, pentru sine şi pentru congeneri. Atât pentru poezie, cât şi pentru cetate. Nu l-aş fi crezut pe Ion Hadârcă atât de încrâncenat, uneori chiar pamfletar încrâncenat, dacă nu aş fi poposit printre ale lui „albe cetăţile negre”: Unchiul Ribbentroşca mi-a amintit de vitriolantul arghezian Baroane!Verbul se încordează, devine şfichi usturător, câştigă muzicalitate, chiar dacă sumbră, de blestem.
Ion Hadârcă este, funciarmente, un orfic, datorită încrederii neţărmurite în virtuţile lirei, prin care angoasele omului de pretutindeni par să se mai atenueze. Iată cum defineşte el Poezia: „Stele negre pe albul câmpului / Stele albe pe negrul gândului / în câmp dorm seminţele / în gând dorm ştiinţele // între alb şi negru // Răsărită abia / Despre toate morţile vorbea”.
Într-o vreme a trivialităţii care se ascunde sub perdeaua postmodernismului, Ion Hadârcă rămâne fidel unei poezii înţelese ca melodie sacră. O ironie subţire îl ajută pe Orfeu să treacă de inconvenientele conjuncturilor. Aflat fie în Elada, fie în Basarabia, fie în Atlantida, fie în Ţara Soarelui Răsare, el mângâie strunele în dorul unei Euridice duse pentru totdeauna, simţindu-se înconjurat de o lume care a pierdut până şi virtuţile fanteziei: „Tot mai mărunţi Atlantido atlanţii”.
Nu este de mirare că, în cel din urmă volum pe care i l-am citit, Ion Hadârcă acordează harfa într-o cheie în care sunetul cere concentrare celestă: „În orice zi aştept un timp probabil – / precis că sunt ecoul lui” (Ecou).