Ştefan, în veacul vecilor
Pentru tiparPreacuvioasa Istorie ni se arată ades ca o stareţă severă, ca să nu zic zgârcită, mai mult înclinată spre tainele ascunse, decât împărtăşindu-şi generozitatea către plăpânda fiinţă umană, şi numai arareori dăruind-o cu evenimente, fapte semnificative, ce ar înveşnici clipa efemeră şi ar umple de tâlc trecerea noastră prin enigmatica deşertăciune a deşertăciunilor…
Straniu, dar cu toate acestea, împreună cu toate blestemele care s-au abătut pe capul basarabenilor, dar şi al bucovinenilor, aş îndrăzni să spun că suntem o generaţie fericită totuşi. Simplul fapt că am simţit aripa istoriei fâlfâind în câteva rânduri pe deasupra noastră, că s-au umanizat frontierele Europei, s-a topit era glacială a „războiului rece”, că, orice s-ar spune, putem veni în Ţară ori de câte ori am dori-o – e o fericire, pe care părinţii noştri doar au visat-o. Numai în ultimii 10-15 ani noi am trăit câteva evenimente rarisime, care se întâmplă într-un secol-două, dacă nu chiar mai rar. Acestea sunt Marea Adunare Naţională a românilor basarabeni din 27 august 1989; prăbuşirea imperiului sovietic din august-octombrie 1991; consemnarea celor două milenii de la Naşterea lui Isus Hristos şi, iată, la 2 iulie a.c. – comemorarea celor 500 de ani de la trecerea în nemurire a marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Prin generozitatea gazdelor, a autorităţilor sucevene, dar şi a Ligii Culturale a Unităţii Românilor de Pretutindeni (preş. executiv dr. Victor Crăciun), noi, un grup de scriitori, profesori, preoţi, intelectuali – oameni de bună-credinţă din Basarabia, în frunte cu acad. Mihai Cimpoi, am avut onoarea să participăm la festivităţile omagiale de la Putna, fiind adăpostiţi într-un adevărat colţ de rai, care este Mănăstirea Dragomirna, ctitorită la 1609 de marele cărturar şi prelat Anastasie Crimca, un înţelept şi un arhitect de anvergură europeană şi ecumenică.
Am admirat şi ne-am împărtăşit la Dragomirna din marea linişte cerească, din ingenioasele reliefuri arhitectonice, picturi, iconostase, cupole, cărţi. Mai ales cărţile, scrise pe la 1550-1600, ferecare în argint, suflate cu litere de aur şi cu bucoavne hieratice, sunt mărturii perene, care vorbesc în liniştea de nectar despre demnitatea unei culturi profunde şi pline de lumina Cuvântului Sfânt. Crimca, Varlaam, Dosoftei, Coresi, cei de până la ei şi toţi cei ce i-au urmat, vin către noi direct din spiritul duhovnicesc şi din fermentul cultural al unei epoci ştefaniene, prerenascentiste prin excelenţă!
De obicei, în jurul unor evenimente / personalităţi de asemenea anvergură planează pericolul unor abisuri stilistice grandilocvente, provenite fie dintr-un exces de zel, fie dintr-o cunoaştere aproximativă, fie dintr-un patetism / patriotism funciar, a cărui spumă efervescentă ar avea darul, chipurile, să compenseze anumite complexe empatice faţă de natura jertfelnică a celor evocaţi.
Nu împărtăşesc asemenea stil, dar prudenţa nu ne absolvă de a-i recunoaşte cezarului ceea ce este de drept cezaresc. Astfel, credem că prima vocaţie, esenţială, a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, recunoscută de Papalitate şi de toţi vecinii săi, este vocaţia de a fi Cavaler al Sfintei Cruci. Cineva l-a definit chiar drept un Cruciat, acesta fiind sensul de fond al Cavalerului Sfintei Cruci, şi am fi înclinaţi să împărtăşim definiţia cu singura precizare că voievodul Ştefan nu a iniţiat cruciade pe alte tărâmuri, nu a dus războaie de expansiune, ci exclusiv de apărare, fiind eminamente un cruciat justiţiar, mai aproape de figurile legendare ale Cavalerilor Mesei Rotunde. Aproximativ cu un secol înaintea celebrului Don Quijote şi un altul după legendarul Cavaler Valah, Ştefan cel Mare a devenit Cavalerul Tristei figuri a Moldovei şi a Neprihănitei Făpturi a Mântuitorului!
Marele voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt şi-a asumat cu smerenie chemarea de a sta pavăză împotriva puhoaielor păgâne, şi-a înţeles cu precizie această vocaţie şi nu s-a clătinat de la ea nici în cele mai grele timpuri, rămas orfan de mic copil, părăsit de toţi sau hărţuit de oşti nepoftite în propria-i Ţară. Zecile de mănăstiri şi biserici, steaguri, icoane, patrafire, aere, sfinte Evanghelii încorsetate în aur, argint şi pietre scumpe, numeroasele daruri către „Republica monahală” Sfântul Munte Athos cu mănăstirile sale Zografu, Hilandar, Vatopet, care şi acum îi mai păstrează imaginea iconografică, şi miile de documente încă nedescifrate – toate stau mărturii ale vocaţiei de mare luptător al creştinătăţii, strălucit apărate de domnitorul moldav.
A doua (în ordinea expunerii) mare vocaţie a Domniei sale este cea de Domnitor şi de Ctitor de Ţară: a întrunit deosebite calităţi de oştean şi strateg al Cetăţii, asemenea vremurilor lui Pericle, s-a manifestat drept politician, diplomat şi părinte al Naţiunii. Astfel încât cei circa 50 de ani de domnie a lui Ştefan cel Mare, împreună cu toţi dregătorii, boierii şi luptătorii săi anonimi, prin incomparabila lor operă de ctitorire şi perpetuare, echivalează mai cât toţi cei 500 de ani care i-au urmat, iar dacă ne vom uita în urma lor spre Bogdani, Muşatini, Dragoşi şi Aslani, către Decebal, vom întrezări două milenii întregi reabilitate în timp şi spaţiu de un prea fericit în suferinţele-i voievod.
Alte calităţi bune-rele, despre care s-a vorbit şi se va mai vorbi cu siguranţă, sunt implicite celor dintâi, sporind şi neştirbind aura Celui de o „monumentalitate care nu striveşte şi strălucire care nu orbeşte”, după cuprinzătoarea formulă a istoricului Ştefan S. Gorovei.
Elogiind după merit calităţile ilustrului nostru înaintaş, consider, în acelaşi timp, că în raport cu situaţia noastră actuală nu e cazul să ne facem prea mari iluzii. În frunte cu unul dintre cei mai proeminenţi europeni avant la lettre, în prefaţa istoriei moderne, şi astăzi, pe unul dintre ultimele locuri în Europa la toate componentele dezvoltării umane – aceştia suntem, din păcate, noi, urmaşii de azi ai lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Sunt binevenite în acest context cuvintele istoricului A. Xenopol, rostite cu prilejul celor 400 de ani ai Hramului Mănăstirii Putna, la 15/27 august 1871: „…Să nu ne înşelăm asupra stării în care ne aflăm. Să nu ne orbim noi înşine prin linguşiri şi înălţări peste aceea ce suntem în adevăr. Când Ştefan cel Mare îşi scăpa poporul întreg prin vitezele sale lupte, când întregul popor înălţa rugi fierbinţi către cer pentru măritul voievod, acesta, departe de a se mândri de propriile fapte, petrecea după obiceiul timpului de atunci zile întregi în post şi rugăciuni şi nu se vorbea asupra primejdiilor ce-l aşteptau şi, de acolo înainte, asupra muncii ce avea încă de muncit pentru a ajunge la ţelul său. Să facem asemenea astăzi şi noi în felul nostru… la cea mai mică izbândă a faptelor sau spiritului nostru, să nu ne îngâmfăm cu o neiertată zădărnicie; să înţelegem totdeauna unde ne aflăm, cât am lucrat, cât avem de lucrat pentru a ajunge la scopul dorit şi a merita de a fi trecuţi cu sensul recunoştinţei în analele lucrurilor omeneşti” (Serbarea Naţională de la Putna, Editura Mitron, Timişoara, 1996, pag. 36-37).
Şi un ultim aspect ce ar trebui elucidat cu prilejul acestor comemorări intens mediatizate şi discutate sub diverse unghiuri de vedere. Consider că trebuie să ne asumăm, aici şi acum, îndrăzneala de a reinterpreta un truism speculativ, vehiculat frecvent în legătură cu figura emblematică a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Mai exact, despre impactul unui truism care la origini nu are nici un subiect speculativ de ordinea celui ce i-l atribuie astăzi anumiţi zeloşi „patrioţi”. Despre ce este vorba? Despre mesajul explicit al dramaturgului Barbu Şt. Delavrancea atribuit în „Apus de soare” personajului Ştefan cel Mare: „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor…”. Memorabile cuvinte, dar rău interpretate de unii bieţi cititori ai dramaturgului român.
Adevărul unic, idealul pentru care a luptat domnitorul, este că Moldova a fost şi va rămâne parte integrantă a neamului românesc. Unii inventatori de federaţii antieuropene şi de moldovenism primitiv exploatează şiret mai ales acest aparent transfer de proprietate: „Moldova… n-a fost a mea”. În febrila lor construcţie a caraghiosului eşafodaj ideologic cu Ştefan – părinte al noului stat, ciopârţit de Stalin, comuniştii îşi asumă drept piatră de temelie a separatismului lor antiromânesc un truism care numai în contextul Putnei îşi relevă adevăratele lui semnificaţii. Aşa încât evidenţele sunt cu totul altele, stimabililor! Moldova, în primul rând şi în cel mai înalt grad al măreţiei şi dârzeniei domniei sale de la 1475-1500, este opera lui Ştefan cel Mare, aşa cum numai Domnul a apărat-o cu spada, a iubit-o cu inima şi a rotunjit-o prin neasemuitele-i Cetăţi şi Biserici!
În asemenea mod, sub auspiciile unui ideal integrator, noi omagiem un ctitor de Ţară şi de Lume Nouă. Tot astfel, Moldova, împreună cu Ştefan, sunt ai Europei moderne în aceeaşi măsură în care şi Ştefan-vizionarul a contribuit, ca Simbol al românităţii şi Atlet al Creştinătăţii, la ctitorirea Europei noi.
În aceste zile, aici, la Putna, la căpătâiul neîntrecutului Părinte de Ţară şi de Neam, omagiindu-l şi consfinţindu-l pios, noi vom deplânge, totodată, o moştenire uzurpată în timp tocmai de vecinii pravoslavnici de la Răsărit;
– în sunete de clopote şi litanii vom pomeni toţi oştenii căzuţi, chinuiţi, deportaţi în Siberii şi-i vom compătimi pe toţi rătăciţii de neam;
– vom mai fi întrucâtva nedumeriţi de indiferenţa şi pasivitatea unei Europe bolnave de autism;
– vom nesocoti, cu demnitate, trufia şi lăcomia unei Rusii ce nu renunţă la pretenţiile sale expansioniste;
– vom mulţumi, în fine, pronia cerească şi istoria omenească ce ni l-a ales şi ni l-a trimis spre dăinuire pe un mare voievod şi apostol al Crucii creştine, care a fost şi rămâne al nostru şi al urmaşilor urmaşilor noştri în veacul vecilor Ştefan cel Mare şi Sfânt!
Putna, 3 iulie 2004,
Congresul Spiritualităţii Româneşti