Poet plângând în slovă
Pentru tipar
1. „Mii de nopţi nedormite. Am ajuns să mă uit la somn ca la un străin. În urma zborului, dar şi a unei munci de ocnaş, m-am ales cu acest volum pe care îl consider cartea vieţii mele. Cine ştie, poate din întreaga mea trudă se va alege un poem sau un cântec. Dar nu a rămas oare în literatura română Mateevici cu un singur poem?”, se întreba poetul Gr. Vieru, în Cartea vieţii mele, o impresionantă „ars poetica” din volumul Taina care mă apără.
Aproape jumătate de secol creaţia celui „mai al nostru poet” nu lipseşte din sufletele noastre, constituind expresia unei sensibilităţi ieşite din comun. Trăind în universul poeziei, maestrul se mişcă dezinvolt, cu multă inspiraţie, reliefând parcă inepuizabilul potenţial al valorilor esenţiale. Poetul debuta când eu nici nu văzusem lumina zilei, de aceea am avut dintotdeauna impresia că maestrul venea din infinit şi îmbrăţişa veşnicia. Am crescut cu Albinuţa în braţe, legănând rând pe rând mai apoi volumele Muzicuţe (1958), La fereastra cu minuni (1959), Bună ziua, fulgilor! (1960), Făt-Frumos, Curcubeul (1961), Mulţumim pentru pace! (1963), Făguraşi (1963), Poezii de seama voastră (1966), Duminica cuvintelor (1969), Trei iezi (1970) ş.a. A urmat, la o vârstă înscrisă între iluzii şi deziluzii, exaltări şi decepţii, „hrana mai tare”: Numele tău (1968), Aproape (1974), Un verde ne vede (1976), Fiindcă iubesc (1980), Taina care mă apară (1983), Cel care sunt (1987), Izvorul şi clipa (1991), Curăţirea fântânii (1993), Văd şi mărturisesc (1996), Strigat-am către Tine (1999), Acum şi în veac (1997), Cartea vieţii mele (2002) etc. Într-o perioadă când literatura română din Basarabia avea mai multe goluri decât împliniri valorice, poetul a răspuns tuturor imperativelor, mitizând ceea ce este sacru şi demitizând profanul. A sacralizat copilăria, refugiindu-se în ea şi transformând-o în mit. A evocat maternitatea, chipul mamei rămânând marca literară a creaţiei sale. A cântat dragostea cu fervoare, căutând sensul înalt al trăirii erotice. Dând naştere poeziei patriotice şi sociale, s-a contopit cu ea, devenind un simbol al luptei naţionale din Basarabia postbelică. Etapele creaţiei sale corespund etapelor existenţiale, întrucât Grigore Vieru şi-a trăit poezia la modul sincer, autentic, specific doar marilor creatori. Renunţând la acrobaţiile stilistice golite de sens, căutând să dezvăluie doar esenţa, poetul a reuşit să transmită acea emoţie vie, fragedă, creând o poezie ce va rămâne peste veacuri.
2-3. Numele lui Grigore Vieru este cartea de vizită a tuturor basarabenilor, maestrul fiind omul care, cu toată fragilitatea sa, a luptat neîncetat să aducă Basarabia aproape de matricea firească, a ţinut cu înverşunare să ieşim biruitori prin cultură. Cu toate acestea, cum observa şi compozitorul Eugen Doga, „puţine lucruri frumoase s-au spus”. Se pare că ne-am creat o tradiţie din a ne venera adevăratele valori abia după trecerea lor în nefiinţă (oare să nu fi meritat poetul, în viaţă fiind, Ordinul Naţional „Steaua României”, oare nu şi-a dovedit cu prisosinţă pasiunea cu care slujea limba română şi poporul român?!). Mulţi l-au petrecut în ultimul drum cu fast, străine rămânându-le însă idealurile poetului. În timpul vieţii sale, poetul a fost ignorat, calomniat, târât prin tribunale, urmărit de securitate, acuzat detoate aberaţiileposibile, inclusiv de spionaj şi terorism. Mulţi au preferat să-l ignore în tăcere, alţii l-au tratat cu superioritate (de parcă peisajul literar ne-ar propune nume de o relevanţă valorică mai pregnantă!), considerându-l un tradiţionalist întârziat. Asemenea atitudini nu numai că nu pot fi înţelese, ele sunt pe drept cuvânt condamnabile.
Ca să ne dăm seama cum este receptată opera lui Grigore Vieru dincolo de Prut, e suficient să deschidem istoriile literare de anvergură. Celei mai recente, a lui N. Manolescu, îi „scapă” numele poetului Vieru (altminteri lucrarea nu înregistrează niciun nume de scriitor român din Basarabia). Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România a declarat pentru MEDIAFAX că Grigore Vieru a fost „un poet notabil” atât pentru literatura basarabeană, cât şi pentru cea românească. Aceasta este formula în care a fost înghesuită întreaga creaţie a unui scriitor care a dat naştere unei poezii de calitate în condiţii deloc prielnice. În acelaşi context, Marius Chivu, în „România literară”, din 2004, nr. 38, referindu-se la decalajul artistic al operelor literare existente între cele două maluri ale Prutului, cataloga versurile lui Grigore Vieru şi ale Leonidei Lari drept „idioate”, „chiar dacă poţi înţelege mecanismul de generare, funcţionalitatea şi tipul de receptare naţionalist-festivist-patriotic al acestui lirism neopaşoptist, într-o societate care încă trece prin constrângeri istorico-politice ce generează o criza identitară la nivel naţional”. Până şi subtilul comentator de la „România literară”, Alex. Ştefănescu, şi-a exprimat „malentendu”-ul, ca mai apoi să-i recunoască totuşi inerenta autoritate poetică: „O remarcabilă popularitate au versurile închinate mamei. Nu este vorba de o exploatare comercială a unui sentiment universal, ci de poeme cu adevărat frumoase, poate cele mai frumoase care s-au scris vreodată în limba română pe această temă”. Competiţiile în denigrări, la noi, se pare că sunt mai productive decât competiţiile în interpretări obiective, analitice. Amintirea poetului nu trebuie umbrităînsă de astfel de intervenţii, care, din păcate, nu au fost puţine. Poetul a avut mai mulţi prieteni decât neprieteni, mai mulţi cititori decât calomniatori. Dovada edificatoare o constituie rezonanţa textelor sale la marele public. Despre creaţia poetului s-a scris mult şi se va scrie şi mai mult. De la prima micromonografie Mirajul copilăriei (1968), semnată de Mihai Cimpoi, până la cel mai recent demers monografic, Duminica Mare a lui Grigore Vieru (2004), realizat de Theodor Codreanu. Nu ne rămâne decât să sperăm într-o receptare critică obiectivă a operei lui Gr. Vieru, dincolo de schemele politice, programele şi prejudecăţile estetice.
4. În mod indiscutabil, Grigore Vieru va fi perceput peste veacuri nu numai ca unul dintre poeţii cei mai valoroşi pentru literatura română din Basarabia, ci şi ca un simbol al renaşterii naţionale, numele lui identificându-se cu reconstituirea identităţii noastre naţionale. A luptat cu intransigenţă şi fidelitate pentru demnitate şi conştiinţă naţională. Marele lui vis nerealizat, unirea Basarabiei cu România, a rămas testament urmaşilor. „Grigore Vieru a trăit întotdeauna cu Basarabia şi România în glasul versului său. Grigore Vieru a fost un poet al lacrimilor, al luminii”, remarca Eugen Simion. În mod delicat, prin intermediul poeziei, prin cuvânt, poetul a ţinut să ne comunice adevărul despre obârşia noastră, despre adevărul ştiinţific şi istoric, neostenit reînnodând legătura dintre cultura românească din Basarabia şi cea din Ţară. Devotat prin structura sa interioară idealurilor naţionale, Grigore Vieru reprezintă, la modul exemplar, modelul de consacrare şi de angajare totală.
5. Grigore Vieru a fost cea mai insistentă şi viguroasă voce basarabeană proromânească. Prin eseuri, prin activitatea sa socială, prin limba poeziilor sale, într-un context extrem de confuz, el a dezvăluit adevăruri temeinic ascunse, revelând faptul că pe ambele maluri ale Prutului se vorbeşte aceeaşi limbă, iar sevele se nutresc din aceeaşi cultură. Plângând în slovă, a făcut mai mult decât alţii, care au strigat de la tribune înalte discursuri patetice, trădându-şi ulterior idealurile pentru o ciorbă de linte. Poet al Unirii, Vieru ne-a ajutat să ne regăsim Ţara, iar pe cei din Ţară i-a îndemnat să ne înţeleagă şi să ne audă, să descopere prin spirit şi poezie Basarabia uitată. Artist şi militant, poet de vocaţie, patriot fidel, explorator neobosit al Limbii Române, Grigore Vieru şi-a câştigat un loc de cinste în memoria urmaşilor. Aşa cum observa academicianul Mihai Cimpoi, Grigore Vieru a fost şi va rămâne „o personalitate unică, irepetabilă, o fiinţă întru poezie, întru adevăr, întru limba română, întru dreptate”.