Perspectiva istorică în viziunea lui Cioran
Pentru tiparDespre viziunea lui Emil Cioran asupra viitorului istoric al omenirii s-a spus întotdeauna că este una exclusiv pesimistă, exprimată, după unele aprecieri mai mult sau mai puţin recente, printr-un „discurs deconstructiv”1. Însă observaţiile asupra unor cărţi ale sale ne îndeamnă să ne îndoim că filozoful ar fi fost cu totul străin unei atitudini optimiste faţă de viitorul umanităţii. În lucrarea Pe culmile disperării,de pildă, el vorbeşte despre „depăşirea istoriei” de care nu este satisfăcut şi despre evadarea, prin supraconştient, din această durată a existenţei umane2.
Cioran ştie prea bine că soluţia ideală pe care el a gîndit-o pentru depăşirea condiţiei umane nu este pentru omul de toate zilele, care nu are nici un interes faţă de frămîntările prometeice, de aceea, oricît de iluzorie i-ar fi credinţa în durata nelimitată a existenţei sale, „unica împăcare pentru omul istoric este sentimentul naiv al eternităţii acestei vieţi” (p. 42). Aparent paradoxal, filozoful nu respinge atare atitudine, dimpotrivă, o susţine şi chiar o admiră, demonstrînd că optimismul, credinţa în posibilitatea fericirii în istorie sînt fenomene absolut normale. Între altele, această observaţie arată că trebuie făcută întotdeauna o distincţie clară între atitudinea personală a gînditorului faţă de viaţă, reflectată în starea lui psihică, fie realmente deprimantă, fie jucată, şi viziunea sa cea adevărată asupra destinului uman. Ne ajută şi pare chiar să ne îndemne el însuşi să percepem această antinomie. Mediocritatea vieţii explică „pierderea fluidităţii vitale şi debordante, îţi distruge receptivitatea şi posibilitatea de a îmbrăţişa viaţa cu generozitate şi elan” (p. 117). Dar nu toată lumea este dispusă să se lase prinsă în această cursă. Există mult prea mulţi oameni a căror disperare este reversul pesimismului fiindcă au o sete nestinsă de viaţă; e vorba de optimişti, bineînţeles, care îl impresionează şi îl miră foarte mult pe filozof şi pe care el îi numeşte entuziaşti. „Admiraţia mea teribilă pentru oamenii entuziaşti derivă din faptul că eu nu pot pricepe cum de există astfel de oameni într-o lume în care moartea, neantul, tristeţea şi disperarea alcătuiesc un cor atît de sinistru, încît fac imposibile eforturile noastre de a mai auzi melodii sublime şi transcendente. Că sînt oameni care nu disperă niciodată, iată un fapt impresionant şi care dă de gîndit” (p. 118).
Este greu de crezut însă că această admiraţie era o stare a lui permanentă. Un om cu mari energii sufleteşti şi cu un necuprins univers interior, pe care el reuşeşte să le exprime cu multă măiestrie şi vigoare şi să le impună, astfel, conştiinţei publice, nu poate fi niciodată din rîndul celor care nu sînt ei înşişi exponenţi ai unei puternice vitalităţi. În cazul lui Cioran, au semnalat-o imediat majoritatea ecourilor care s-au făcut auzite la apariţia lucrării Pe culmile disperării. Al. Dima observa în ea „viaţa gemînd şi explodînd cu plenitudine”3, pentru S. Bucur era „expresia unei frenetice iubiri a vieţii”4, iar Ş. Cioculescu vedea în ea o „filozofie vitalistă”5. Aşadar, „exerciţiul de admiraţie” îl avea drept obiect chiar pe admirator. Cu atît mai relevantă părerea lui despre durata şi caracterul existenţei umane, exprimată în termeni optimişti.
Să încercăm a afla, mai întîi, cum şi-i închipuie tînărul filozof pe oamenii iremediabil optimişti, dar mai ales să vedem dacă nu avea cumva o părere aparte, suficient de articulată, dacă nu chiar destul de elaborată, despre acea stare de graţie care este optimismul, fără de care perspectiva istorică încurajatoare a umanităţii este de neconceput. „Este în natura internă a oricărui om entuziast, consemnează el, o receptivitate cosmică, universală, o capacitate de a primi totul, de a se orienta, în orice direcţie, dintr-un impuls şi un exces interior, de a nu pierde nimic şi de a participa la orice acţiune cu o vitalitate debordantă, ce se risipeşte pentru voluptatea realizării şi pasiunea faptului, pentru gustul dezinteresat al frămîntării şi pentru cultul dinamic al eficienţei” (p. 116). Aşadar, această fiinţă deosebită, stăpînită de o curiozitate devorantă şi de o permanentă pornire irezistibilă de a evada din universul său propriu, fatalmente limitat, se caracterizează printr-o deschidere foarte largă către lume; se zbate neobosită, pînă la sfîrşeală, pentru a cunoaşte tot ce poate fi cunoscut, este mereu gata să facă faţă oricăror surprize, de orice natură, sfidînd chiar şi pericolul, niciodată exclus, al integrităţii persoanei sale. Dar o astfel de receptivitate virtual ilimitată este complet străină, în cazul optimistului, de pasivitatea reflexivităţii, întrucît acesta este antrenat fără răgaz într-o activitate necurmată, caută neobosit acţiunea în care să învestească toate rezervele firii sale. Oricît ar fi de impresionante aceste porniri, ele însele nu pot uimi mai mult decît prin faptul că sînt complet dezinteresate, că sînt produsul spontan al unui „impuls interior”, care îl predispune pe beneficiarul lor să se sacrifice fără ezitări doar pentru plăcerea supremă de a se vedea frămîntat în eforturile creaţiei, de a se şti eficient prin facerea lucrurilor. Dar, deşi absolut necesară, producerea faptelor nu este, aici, obiectivul principal al acţiunii, întrucît pe optimist „nu-l interesează obiectele, ci iniţiativa şi voluptatea activării ca atare. El nu începe o acţiune fiindcă a reflectat asupra utilităţii şi sensului ei, ci fiindcă nu poate altcum. Succesul sau insuccesul, dacă nu îi sînt indiferente, în nici un caz nu-l stimulează sau îl ratează” (p. 117). Dar ar fi complet greşit să se creadă că acţiunea nu este mai mult decît un cadru formal, o demonstraţie spectaculară pentru supralicitarea entuziasmului, şi asta din motiv că, aşa cum am văzut, optimistul lui Cioran are un adevărat cult pentru eficienţă, fără să se zbată vreodată pentru asta – fapt la fel de sigur – dintr-un calcul meschin. „Bucuria îndeplinirii şi extazul efectivului sînt notele acestui om, pentru care viaţa este un elan din care contează numai fluiditatea vitalului, numai avîntul imaterial, care ridică viaţa la o înălţime de unde forţele distructive îşi pierd intensitatea şi negativitatea” (Ibid.; subl. n.). Calea spre ţintă fiind călăuzită de un spirit luminat şi străjuită de puternicul instinct al armoniei, al frumosului şi al nevoii de idealuri, această viaţă plină de avînt nu admite nici un fel de tulburări, desfăşurîndu-se într-un echilibru perfect. „Din acest motiv, lipseşte în entuziasm neliniştea şi vagul” care, în anumite condiţii, dau naştere la tragicul uman.” Entuziastul este o fiinţă eminamente neproblematică. El poate totuşi să înţeleagă mult şi multe, fără să cunoască însă incertitudinile dureroase, sensibilitatea haotică a spiritului problematic. A-ţi pune probleme înseamnă a fi pierdut, deoarece spiritele problematice nu pot rezolva nimic, fiindcă nu le place nimic” (p. 120).
Deci, răspunzînd unui imperativ ce rezultă din specificul naturii optimistului, viziunea acestuia asupra existenţei umane exclude a priori, din instinct, eventualitatea situaţiilor confuze şi potenţialitatea cazurilor deranjante, care pot zădărnici, dezorienta sau amîna mişcarea sa către obiectivul care nu poate să dispară niciodată din privirea sa veşnic senină. O lume alcătuită din astfel de oameni „oferă o imagine mai cuceritoare decît imaginea paradisului, fiindcă tensiunea sublimă şi generozitatea radicală întrec orice viziune paradisiacă. Posibilităţile de renaştere continuă, de transfigurare şi intensificare a vieţii fac din entuziast un om care este permanent dincolo de tentaţiile demonice, de frica de neant şi de chinurile momentelor agonice. Viaţa entuziastului nu cunoaşte tragicul…” (p. 118). Neadmiterea elementelor negative şi distructive, a dramatismului şi a tragicului este, aşadar, singura obsesie puternică a optimistului.
Dezvoltîndu-şi astfel pledoaria, Cioran ajunge la concluzia că entuziastul nu poate face parte din categoria adamicilor, deoarece lui îi sînt complet străine păcatul şi durerea ca preţ pentru cunoaştere. Şi aici filozoful intră în contradicţie cu sine însuşi, cum vom vedea mai încolo, şi cu legile cunoaşterii, de vreme ce este ştiut că înaintarea prin imperiul necunoscutului este însoţită neîntrerupt de cele mai variate surprize neplăcute: rezultate nesatisfăcătoare, decepţii dintre cele mai amare, situaţii catastrofale şi chiar efecte tragice; pentru om, fie entuziast sau pesimist, alt drum al cunoaşterii nu există. După cum nu poate exista altă cale de primenire radicală a condiţiei umane, fie în ipostaza ei istorică, fie văzută în perspectivă soteriologică. Or, gînditorul, pornind tocmai de la ideea că Hristos nu întruchipa modelul entuziastului, îşi exprimă convingerea că, în momentul cînd se afla pe cruce, fiul omului regreta amarnic că mai trebuia să fie şi fiul lui Dumnezeu, întrucît această calitate l-a condamnat la chinurile răstignirii. El crede că Mîntuitorului tentat să „fugă de pe cruce” i-ar fi plăcut mai mult să moară „singur fără compătimirea oamenilor şi fără lacrimile lor” (p. 148), adăugînd: „Iubesc la Iisus momentele de îndoială şi de regret, clipele cu adevărat tragice din existenţa lui…” (p. 149). Astfel, vedem că, atunci cînd încearcă să demonstreze că o mare personalitate istorică ce are îndoieli şi regrete nu poate fi un optimist, această gîndire se arată tot mai contradictorie. În fapt, chiar invocaţia din grădina Ghetsimani „să treacă de la mine paharul acesta” sau cea de pe cruce, „Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”, ar putea fi interpretate ca dovezi de frică şi regret, totuna acestea în nici un caz nu pot pune la îndoială hotărîrea lui Isus de a-şi realiza misiunea sa salvatoare. Dacă nu putem cunoaşte care era semnificaţia exactă a acestor invocaţii, avem în schimb siguranţa că ele semnalau complexitatea extraordinară a sarcinii care stătea în faţa lui Hristos, ştim, de asemenea, cu toată certitudinea că, în lupta sa fantastic de grea, el a mers neabătut pînă la capăt şi a primit moartea fără ezitare, cu mult pînă la sacrificarea sa, dar nu pentru „triumful ideilor sale”, cum zice Cioran, ci pentru transformarea radicală a sensului existenţei umane. Mîntuitorul nu avea idei de răspîndit, ci o misiune de realizat. Amalgamul de idei ale creştinismului a apărut cu mult după moartea sa. Misiunea profund conştientizată şi asumată fără rezerve este cea mai puternică şi mai frumoasă obsesie. Or, gînditorul însuşi face o distincţie netă între idei şi obsesii. „Idei poate avea oricine”, zice el, adăugînd îndată însă că acestea nu au puterea de a influenţa categoric destinul uman (p. 176).
Aceste cîteva observaţii vizînd felul cum vedea Cioran locul omului în istorie şi perspectiva existenţei umane demonstrează clar că, dincolo de obsedantele sale mărturisiri pesimiste şi de concluziile celor mai mulţi care au studiat opera sa, el era optimistul ancorat temeinic în istorie, şi anume în aceea care orientează spre orizonturi încurajatoare şi care poate fi – în orice caz, trebuie să fie – cunoscută. Un prim argument irefutabil în acest sens este ceea ce constatăm cu uşurinţă chiar în opera sa: descrierea completă şi justificarea adecvată a stărilor efervescente care constituie motorul evoluţiei omenirii. Apoi, această atitudine şi-o recunoaşte el însuşi – probabil atunci cînd uită că e pesimist: „Oricît m-aş fi zbătut eu în această lume şi oricît m-aş fi separat de ea, distanţa dintre mine şi ea n-a făcut decît să mi-o facă mai accesibilă” (p. 174). Era firesc să nu fi reuşit să găsească, cum n-au găsit atîţia alţii, o explicaţie plauzibilă şi reconfortantă acestei istorii, cu atît mai mult cu cît lui i-ar fi plăcut să o definească în termeni metafizici, dar fascinaţia pe care a exercitat-o asupra sa peisajul istoric nu a putut s-o ignore. „Deşi nu pot găsi un sens în lume, un sens obiectiv şi o finalitate transcendentă, care să arate înspre ce evoluează lumea şi la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme ale existenţei a fost totuşi în mine un prilej de veşnice încîntări şi tristeţi” (Ibid.). Cum se poate vedea chiar din aceste cuvinte, „prilejul pentru tristeţi” nu ar fi de fapt decît un al treilea argument în favoarea optimismului istoric al gînditorului, nemulţumit că-i este inaccesibilă întreaga complexitate a existenţei, întrucît echilibrul său interior este posibil numai atunci cînd îşi are corespondentul în alt echilibru, acela dintre cunoaştere şi existenţă, altfel spus, cînd cea dintîi este oglinda fidelă a celei de a doua. Această lipsă a armoniei interioare explică de ce zice el că „o pată în puritatea unui azur a fost de natură a-mi aţîţa verva pesimistă” (p. 175); contemplatorul este îngrijorat ca nu cumva pata să înghită întregul azur; avem aici de a face cu starea fiinţei hipersensibile, care veghează ca ceea ce se vede să nu dispară sau să degradeze ori ceea ce nu se cunoaşte să nu anuleze inopinat cursul firesc al existenţei. Pesimismul lui Cioran este optimismul împins pînă în pragul disperării. Dar cum a-i putea să-l consideri disperat pe acela care se întreabă: „Cine îşi înalţă aripi în mine, de simt cum zborul meu mă avîntă într-o nebună şi barocă expansiune?” (p. 191).
Note
1 Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea, Bucureşti, 1999, p. 355; Grigore Georgiu, Istoria culturii române moderne, Bucureşti, 2002, p. 356-358.
2 Emil Cioran, Pe culmile disperării, Bucureşti, 1990, p. 105. În continuare, trimiterile la această scriere se fac în textul articolului de faţă.
3 Pro & contra Emil Cioran. Între idolatrie şi pamflet. Antol., cuv. înainte şi note de Marin Diaconu, Bucureşti, 1998, p. 39.
4 Ibidem, p. 19.
5 Ibidem, p. 35.