Solitudine şi răzvrătire
Pentru tipar;)
Mobilurile poeziei Clarei Mărgineanu sunt cartea şi iubirea. Nu întâmplător este şi motto-ul volumului de versuri Dans cu pumnalul în inimă semnat de autoarea bucureşteană: „Să vorbeşti despre carte ca despre o fiinţă vie. Altminteri cum ai putea-o iubi? În fond, gândiţi-vă ce se întâmplă cu cărţile: le dorim, le avem, ne bucurăm de ele, ne plictisesc, le părăsim, le regăsim, ne pierdem în ele, le îngropăm numele în adâncul nostru şi, dacă e nevoie, îl uităm. Nu aşa arată toate iubirile noastre?”. Aceste cuvinte, aparţinându-i lui Gabriel Liiceanu şi care amintesc de titlul unui volum semnat de Nicolae Manolescu Cărţile au suflet, sunt cât se poate de elocvente pentru universul poeziei Clarei Mărgineanu, în care lecţia de viaţă se împleteşte cu cea din cărţi. Poeta, care este reporter la TVR Cultural, asimilează lecţia vieţii dintr-o existenţă dură. Ea se referă la tristeţea esenţială, poezia constituindu-se ca un joc complex, pe care tânăra autoare şi-l însuşeşte cu eleganţă. „Trecutul e marele adversar, prezentul e coada unei comete” şi râsul e vindicativ: Să râzi în hohote de ce ţi se întâmplă / Înseamnă vindecarea pe jumătate, scrie autoarea precizând între paranteze (am învăţat asta din cărţi nu din propriile răni).
La deschiderea parantezelor, pe parcurs, ni se dezvăluie lumea unui personaj feminin rănit în adâncul fiinţei de „pumnalul destinului”: Doi părinţi morţi. / Doi împărţit la doi, scrie scurt autoarea, fără inutile detalii despre propria-i biografie.
Lumea Clarei Mărgineanu în care ispita e pe gratis iar dezertarea, un exerciţiu de stil e una în care coexistă rugăciunea şi dezastrul, este cea de după Eugen Ionesco, Samuel Becket şi George Luis Borges, în care aşezarea omului în „ecosistem” presupune o forţă enormă a spiritului. Pe aceasta Clara Mărgineanu şi-o revendică din propria-i feminitate, în care descoperă o anumită putere de regenerare. Personajul liric renaşte din chiar dialogul cu poemul.
E un alt fel de intertextualitate decât cea în care coexistă fragmente de texte străine. E ca şi cum autoarea şi-ar citi propriul destin ca pe un text străin, transfigurându-l artistic. Din poezia Clarei Mărgineanu se degajă o forţă incontestabilă datorită prezenţei feminine anonime. Faptul că autoarea îşi asumă conştiinţa anonimatului feminin contează în primul rând. Abia de aici încolo lumea poeziei sale îşi dezvăluie adevăratele dimensiuni. Radiografierea vieţii de fiece zi se constituie într-un univers spasmodic, întrebările fiind formulate cu fermitate: Dacă marile mele dureri / Au devenit atât de ale mele, / Voi avea oare norocul / Ca marile mele dureri / Să nu-mi aparţină / Cu adevărat? (an nou cu interjecţii). Urletul, otrava, vipera, jarul, lama de cuţit, spaima, iluzia, boala, frica, violenţa şi mirosul de leşie – toate se adună într-o lume a absenţelor, pe care autoarea vrea să o facă locuibilă prin chemarea iubirii: Eu injectez oxigen / În aerul din care / Cineva lipseşte.
O linişte înşelătoare este trasă aidoma unei cortine, separând focarul emoţiilor în fierbere şi viziunile cu accente de apocalipsă. „Izolarea” aceasta prin cortina liniştii aparente vine nu atât din lipsa de încredere în viaţă, cât din dorinţa de aflare, pe cont propriu, a sursei de alimentare a încrederii. Convertirea dragostei în „carte”, în poezie, în cuvântul cu mlădieri poeticeşti lasă la vedere dorinţa de a crede în forţa miraculoasă a dragostei, a cuvântului şi a lui Dumnezeu. Acestea sunt, de fapt, punctele pe care se reperează poezia plină de fiorduri dramatice şi de expresii cu veritabile virtuţi artistice a Clarei Mărgineanu. Draperiile de cuvinte menite să apere fiinţa personajului liric, care, în ciuda curajului afişat, este, în esenţa sa, unul vulnerabil, au rolul de perete izolator, de descântec ce apără firea de răul destinului, de casă-cetate în care personajul liric, consumând şi fiind consumat de emoţii, îşi consolidează „statutul” său de om al firii care a cunoscut o sumă de experienţe pe care şi le asumă la modul poetic postmodern. Astfel dragostea are feţe multiple, unele fiind derutante, înşelătoare: S-a lăsat vândută pe un sărut, / I s-a bătut în inimă un cui înroşit, / Urletul ei a trezit oraşul, // A doua zi, au biciuit-o în piaţa publică / Pentru tulburarea liniştii (scurtă poveste despre biciuire). Trăgându-şi firele din timpuri străvechi, de ev mediu, când, în general, era asociată cu sentimentul suprem faţă de divinitate, dragostea personajului din poezia Clarei Mărgineanu se îndreaptă către o zonă în care tragicul şi grotescul îşi dau mâna. Spectacolul trăirii, aflate la cota înaltă a „consumerismului” emotiv, se desfăşoară pe un loc înalt, pe munte, fără a fi străin de Dumnezeu, dar se petrece o schimbare evidentă de accente: „Aerul munţilor cu biserici săpate în piatră” este înlocuit cu aerul, doar cu „aerul din preajma unui om”, iar în rezultatul acestui „management” al emoţiilor tărâmul sentimentelor este invadat de „circul veseliei generale, pe fundalul căruia o icoană plânge” (Ar putea oare fi însăşi imaginea personajului liric postmodern?).
Disperarea se consumă într-un spaţiu închis, poeta recurgând la strategii expresive tipic postmoderne:
Era o iarnă nordică, era un fel de bine
Cu mine înspăimântată, cu tine dirijând geografia...
M-am încăierat orbeşte cu uşa, cu fereastra,
M-am prelins în stare lichidă, pe un perete
Ce gesturi imprudente sunt la modă în vara aceasta
Plăsmuite altui destin, de ursitoarele bete
(visul nordic).
Gesturile, de-a dreptul şocante, disimulează fragilitatea:
Tremură în inima mea
Mâinile şi răsuflarea unui copil bătut
...Nu eu am pus otravă la rădăcina urletului,
Nu eu mi-am tăiat încheietura
Ca să ling jarul,
Nu eu mi-am smuls venele cu dinţii.
Este prezentă aici o luptă cumplită cu singurătatea, amintind de maniera poetului francez de la Marcilia Gerard Blue, care îşi tranşează în versuri singurătatea cu loviturile disperării. La poeta noastră singurătatea este resimţită supraindividual:
Alo, doctore,
Nici măcar nu sunt eu
cea care îţi vorbeşte acum
Ci Dumnezeu a scris acest poem
Mai demult,
În creierul meu
(doctore, în noaptea asta).
Dată la o parte, cortina lasă la vedere un „bestiar subteran, unde vampirii şi vrăjitoarele fac tumbe” cu mantia personajului liric în dinţi. Un personaj făcând exerciţii de exorcism, învingând spaime şi deziluzii, depăşind starea de sinceritate fadă (La curtea aristocraţilor nu poţi merge aşa ca un nebun, cu inima în pumni şi viaţa răstignită), trăieşte la modul sarcastic trucajele vieţii mondene, fără a-i fi străin un anumit sentiment de vinovăţie:
Cineva mi-a injectat forţă
Proiectându-mi vinovăţia,
A fost o anestezie totală.
În ordinea trucajelor „singurătatea e marfă de contrabandă”, parfumul tinereţii miroase bolnav. Luciditatea, ca o lamă de cuţit, este la îndemâna autoarei care decupează imagini memorabile ce degajă energia „care ne condamnă să nu murim”. E o lume „fără învingători şi fără învinşi, în care adevărul nu mai are forţă, iar remuşcările nici atât”, duminica fiind „o sărmană duminică”, în care „blândeţea se risipeşte în fiecare banalitate”. Tonul de romanţă nu lipseşte, însă este şi el redactat în cheie postmodernă, cu „mâini de absenţă bronzată”, absenţa, mereu aceeaşi absenţă provocând senzaţia unei frici ancestrale:
E vară
Mi-e frică de viaţă ca şi de moarte.
E o frică geamănă cu aruncarea în gol:
M-am aruncat în gol
Ştiind undeva braţe pregătite să mă prindă,
O lume gata să zâmbească
Măştii mele văruite
Şi câţiva oameni gata să dea cu mine
De pământ.
(aruncarea în gol).
Versurile în care infinitul se conjugă cu finitul, unde se odihnesc cu graţie „hohotul şi spasmul”, iau uneori forme aforistice:
Destinul aleargă uneori
Într-un automobil luxos,
lăsându-ne viaţa în urmă.
Sau:
Trebuie să fii foarte puternic
Ca să fii învins.
Tăcerea, absenţa, amintirea (ar trebui să scriu un poem erotic în care se trăieşte, se uită, se tace, scrie autoarea) sunt tot atâtea preţuri ale iubirii, altă dată lăsându-i-se destinatarului la poartă „un cec de iubire în alb”.
O fantomă alergând prin timpuri, răscolind amintirile mierii, dezertând din propriile măşti pentru a fi, pentru a urla „Este!”, se desprinde din această poezie ca dintr-un film în care Marele Regizor nu spune „Stop!”, ci vrea încă o dublă într-un film care îi confiscă destinul protagonistului rămas în aşteptarea îngerului:
Ar trebui să coboare îngerul
într-un ecou de lumină
să îmi facă cu ochiul
(avertisment).
Disperarea, absenţa acordului dintre un eu potenţial şi unul existent determină mişcarea în zig-zag şi duritatea relaţiei ego-alter ego: Eu nu vorbesc cu cealaltă eu, / doar dansăm uneori. / Cu pumnalul în inimă, puterea anonimă a feminităţii riscând, până la urmă, să se autoanihileze.