Leo Butnaru: „Refuz subterfugiul concluziilor. Viaţa şi creaţia sunt fenomene mereu deschise”
Pentru tipar– Domnule Leo Butnaru, când aţi debutat în presă ca... om al scrisului?
– Am debutat prin 1965-1966, cu nişte texte „jurnalistice” inspirate din realitatea „tumultuoasă” a Negurenilor mei de baştină. Le-am publicat în ziarul raional din Sângerei (Lazo, pe atunci), încurajat de un colaborator al redacţiei (îmi trimitea scrisori instructive), pe nume Nagacevschi. Iar primele poeme mi-au fost tipărite în ziarul Tinerimea Moldovei, în mai 1967. După un an de întrerupere a studiilor (însă nu şi a celor de autodidact), eram elev în ultima clasă a şcolii medii din Ciocâlteni, Orhei.
– Intrând apoi în mediul studenţesc universitar, vă plasaţi şi pe alte niveluri de conştiinţă, nu?
– Sigur, de la sine înţeles. Aveam posibilitate să descopăr literatura lumii, estetica, filozofia. Pot spune că biblioteca universitară şi cea republicană aveau multă literatură română şi tradusă în româneşte; aveau revistele România literară, Luceafărul, Contemporanul, Secolul XX etc. Această situaţie mă ajuta – cum ar fi zis Nichita Stănescu – să mă obişnuiesc cu interiorul poeziei, fiind benefică începuturilor mele literare ce simpatizau cu formulele artei moderne, astfel că, în continuare, cu anii, cu experienţa, cu maturizarea, nu a trebuit să fac schimbări radicale de direcţie (preferinţă), ci doar, mereu, „necesare” corecţii de curs, ceea ce mă plasează, astăzi, cred, în „apele neutre”, dar nu obligatoriu şi liniştite, dintre modernism şi postmodernism. Însă pot naviga în orice direcţie doresc, dacă aceasta mi se pare a nu fi una greşită.
– Unde scriaţi versuri, la bibliotecă, la cămin, în sălile de curs?
– Depindea. Dar mai des – la bibliotecă. Dar şi... oriunde... Însă cel mai „acut” resimt şi pot rememora şi acum plăcerea, euforia, starea romantică a firii mele din anumite momente, dintr-un anumit spaţiu – cele pe care le-am trăit în camera mea, în iatacul meu din casa părintească de la Negureni, unde deja aveam încropită o bibliotecă şi, când reveneam, puteam să stau zi şi noapte, preocupat de toate ale mele şi, mai mult ca de altele, de scris şi de citit. Acea stare o resimt vie, palpabilă, dincolo de orice teleologie şi preocupări utilitare, de atunci, de astăzi... Şi mai era ceva: o dată cu noile mele orizonturi (şi tărâmuri) de lectură, o dată cu diversificarea şi... complicarea acestora (drept grad de complexitate), constatam pe zi ce trece o masivă năvală de cuvinte (noţiuni) noi (cel puţin, necunoscute mie până atunci) care, trebuie să recunosc, pentru început mă descumpăniseră, pentru ca abia mai apoi să-mi cultiv, încetul cu încetul, necesara răbdare, gustul şi abilitatea „de le demander leur identité”, cum ar zice francezul, pe unele memorizându-le, ca semnificaţie, la prima deschidere a Dicţionarului Limbii Române Moderne, pe altele trecându-le într-un carnet de neo(leo)logisme, pe care, iarăşi recunosc, nu-l redeschideam cu prea mare entuziasm. Dar vorba aia: nevoia te învaţă (te obişnuieşte, îţi impune etc.). Pentru a memoriza mai eficient cuvintele noi, le includeam, programatic, în textele pe care le publicam în ziarul universitar la rubrica... „Tabletă”. Eram arghezian şi ambiţios, în publicistică! Anumitor colegi unele din acele încercări nu li se păreau decât exagerări neologistice. Ei bine, peste vreo 35 de ani, am publicat poemul „Voluptatea explicativului”, din care citez: „După al treilea an de facultate/ improvizasem sărbătorirea scoaterii la capăt a/ primului DEX din viaţa mea/ ferfeniţat imposibil de re-adunat în/ ordinea firească A-Z a alfabetului/ dăruindu-l prietenilor fascicolă cu fascicolă/ coliţă cu coliţă/ întru amintire şi bună dispoziţie...”. Probabil, şi acelor dintâi DLRM-uri şi DEX-uri le datorez acceptarea efortului şi a capacităţii de aplicare de sine, întreţinute de o predispoziţie şi o voinţă de a munci în câmpul literaturii.
– Ce credeţi, astăzi, despre prima dvs. carte?
– Ţin totuşi la câteva poeme din Aripă în lumină. Ele conţin versuri, metafore care mă anunţau pe cel de azi. Este extrem de curios – mi se pare – că evoluţia mea a fost intuită de un coleg de generaţie, dar nu de la Chişinău (aici, ierarhiile erau deja... beton!), ci de la Cernăuţi, actualmente stabilit la Bucureşti, Ştefan Hostiuc care, în recenzia publicată atunci în revista Nistru, scria despre (aş vrea să-i fac colegial-atenţi pe unii... postmodernişti) „creatorul unor structuri poetice originale”, scrise „într-un limbaj îndrăzneţ, împrumutat de la uzul cotidian”; despre „explorarea poetică a limbajului de toate zilele” şi despre acea „soluţie care este derutantă pentru acela care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie „clară” de pe poziţiile logicii noţionale”.
– Deja intraţi uşor în polemică...
– Nu acum. Poate ceva mai încolo. Iar referitor la prima mea carte aş vrea să mai spun că, dacă acceptăm că temele predilecte ale simbolismului ar ţine de provincie (precum remarca George Călinescu despre Tristan Tzara, spre exemplu), cu duminici şi spitaluri, în primele mele cărţi acestea se regăsesc şi, probabil, sunt „simbolist sadea” în mai multe poeme din volumul Aripă în lumină şi în alte două care i-au urmat – Sâmbătă spre duminică şi Duminici lucrătoare.
– După publicarea acestor cărţi, adică după trecerea cu succes a primelor teste „la rezistenţă” şi perseverenţă în şi întru literatură, v-aţi spus cumva că sunteţi un predestinat atavic scrisului?
– E de presupus că obţineam deja oarecare încredere în justeţea opţiunilor mele. Pentru că, în copilărie, eu mă dedasem şi altor genuri artistice – pictam, sculptam, confecţionam măşti papier mâché, „dominam”, ca interpret şi prezentator, scena şcolii şi a satului, astfel că mă gândeam şi la o eventuală carieră actoricească, dar, fiind prea complicate toate astea – sub aspect de „realizare profesională” într-un mediu rustic, patriarhal de-a binelea, aptitudinile mele artistice, în general, s-au esenţializat în opţiunea pentru coala de hârtie, creion şi cuvânt scris. Abia mai târziu aveam să înţeleg că fiecăruia îi este dat un spaţiu de interes şi manifestare mai propice decât alte spaţii, sau el însuşi, tânărul, şi-l alege, modelându-şi-l şi automodelându-se. Spaţiul meu (spre norocul meu! zic astăzi) a fost să fie cel al scrisului şi mediului (şi de solitudine) pe care îl creează literatura.
Şi încă ceva, la aceeaşi temă, dar dintr-un alt unghi: vreau să spun că trece timp mult, frământ în dubii şi nemulţumiri, rătăciri şi dezamăgiri între prima poezie sau carte publicată şi momentul în care, parcă pe neobservate, ca şi cum de la sine, îndrăzneşti să-ţi atribui şi ţie mai mult epitetul decât substantivul de scriitor. Însă iar şi iar revii asupra acestei întâmplări cu tine însuţi, întrebându-te dacă meriţi totuşi cu adevărat acest nou calificativ al condiţiei de om care face ceva, care... creează, adică! Oare – te întrebi – nu eşti cumva cam impertinent şi orgolios, crezându-te afinul lui... Balzac? Astfel că, peste ani, fie şi după douăzeci de cărţi editate, după tot atâtea titluri (cine le are...) şi premii ce ţi s-au atribuit, când e cazul să îndeplineşti o anchetă oarecare, la capitolul „profesia” nu cutezi să scrii răs-pi-cat: scriitor, ci, de regulă, apelezi la mai puţin pretenţiosul şi „împovărătorul”: jurnalist. În caz contrar, ar putea adia a „cult personal” (nu al personalităţii totuşi, ci în sensul de culte de moi, cum zice fratele de latinie, francezul).
– Chiar şi astăzi vă declaraţi numai jurnalist?
– Nu, deja m-am obişnuit să spun pe şleau ceea ce sunt: scriitor.
– Încă de la debut, aţi fost un verlibrist sui generis. Mai apoi, uneori, aţi abordat şi formele fixe, clasice, ale poeziei. Însă în volumele mai recente, Pe lângă ştreang, steag şi înger (Editura Dacia) şi Sfinxul itinerant (Editura Vinea), aproape că nu mai apar rigorile formelor tradiţionale ale poeziei. Aveţi vreo explicaţie specială?
– Cred că se poate observa fără efort că, chiar şi atunci când scriu poeme în matricea tradiţiei şi a formelor fixe, şi ele emană un spirit al modernităţii. Însă şi astăzi, din motive imprevizibile, dar explicabile totuşi, formula verlibrismului preponderent metaforic care mă caracterizează, presupun, e diversificată din când în când de anumite poeme uşor... neo-conservatoare, însă nestrăine – spuneam – de spiritul estetic contemporan.
Se crede că poezia proporţiilor – aşa i-aş zice prozodiei clasicizante ca formă (ritm riguros, simetrie etc.) – exprimă intenţionalitatea artistică într-un mod mai limpede, adică mai accesibil. Însă ea va fi clară, accesibilă – cu toată normativitatea-i strictă – doar în dependenţă de gradul de pregătire şi intelecţiune estetică – în sens mai larg – ale diverselor categorii de cititori.
Astăzi a devenit deja arbitrară, destul de relativă distincţia clasică, aproape dogmatică, între conţinutul şi forma poetică. Mai ales în cazul când limbajul în sine pretinde dreptul de operă de artă! În ce mă priveşte, aş putea spune – potrivind un registru sinestezic, analogic – că unele din poemele mele, puse în severe forme clasiciste, încheiate la toate rimele, ţin totuşi de ceea ce pictorii numesc avangarda figurativă. Asta în măsura (cred că relativ mică) în care poezia suportă / acceptă definiţii prin analogie cu alte limbaje artistice. Şi suportă totuşi, dacă e să ne amintim barem de anticul Ut pictura poesis – dicton destul de uzitat şi uzat, dar încă... funcţional.
Anumite motivaţii ale „tentaţiilor clasicizante” le-am expus cu alte ocazii, unele ţinând chiar de prima mea carte, Aripă în lumină, după care un cunoscut exeget exclamase: „Ce poet ambiţios: pe parcursul întregii cărţi nu a admis nici o rimă!”. Deci am dat câteva sonete, ca să învederez că aş fi familiarizat cu „modelele academice”. Alte dăţi – şi-o mărturisesc acum, ad hoc – pur şi simplu eşti tentat să-ţi propui tu însuţi nişte reprize de virtuozitate poetică, de paganinism (dar poate şi... păgânism, pentru că poezia a apărut până la creştinism, nu?) prozodic oarecum peste mersul general al creaţiei tale şi deci deosebitoare în întregul ei context. Astfel că nici eu nu rezist, uneori, ispitei de a proba / declanşa dexteritatea de care sunt în stare în texte de o rigoare clasicistă, însă de o cât mai mare descătuşare semantică, ideatică în cuprinsul acestor forme, unde rima interioară, asonanţa, omonimia, antinomia, inventivitatea verbocreatorie, sintagmatică ş.a. conlucrează la a oferi ceva de neatins în cele mai democratice prozodii ale poeziei etern-meta-moderne. Asta în linia „discretei idei” că, în timpurile noastre, precum şi în cele ce vor urma avangardismului, modernismului, există şi va exista un proces permanentizat întru înnoirea artei, indiferent de forma / matricea în care este „turnată” aceasta. Da, modernismul, zic, pentru a accentua că nu sunt un filopostmodernist, văzând în această noţiune un prefix în plus, de felul meu rămânând a fi un filomodernist convins. Acceptând, evident, consecinţele de rigoare. Pentru că spunea Eugenio Montale: „Te costă mult să ai suflet modern. Dovadă aş putea fi eu”. Ideea şi-o poate asuma / aplica oricare alt scriitor ce consideră că modernitatea este starea de contemporaneitate perpetuă a literaturii şi nu cea de artificialitate sau frondă cu tot înadinsul.
– Aici, mi se pare că ne-am apropiat mult de „tema vecină”: raportul dintre tradiţie şi modernitate...
– Eu aş zice: şi raportul cu cei cu care eşti contemporan nu doar în sens cronologic, biobiblioistoriceşte – ca să propun acest termen cam greoi, dar cu o conotaţie aparte, cred, – ci în sensul literar, artistic al ecuaţiei „tradiţie-inovaţie”. Chiar dacă între tradiţionalism şi opţiunile unei contemporaneităţi active, să-i zic aşa, şi nu leneşe, conciliante cu lipsa de interes şi efort, există o distanţă – adică şi o distanţare conştientizată – psihică şi, fireşte, estetică. Numai că, dacă în căutarea noilor esenţe artistice este imposibil de încorporat „întreaga” creaţie a trecutului (ca experienţă, tezaurizare; la o mare parte din ea pur şi simplu „se renunţă”, cu temei), pe o bună parte a acesteia se poate totuşi conta şi chiar trebuie făcut acest lucru. Pentru că modernitatea nu trebuie opusă „tradiţionalismului” din alte epoci, ci doar elementelor sale ce s-au dovedit irelevante în timp, lipsite de valoare, caduce. Pe de altă parte, ceea ce înţelegem prin tradiţie / tradiţionalism cândva a fost contemporaneitate şi modernitate.
În lumina celei mai „june tradiţii” (ca Parca lui Mallarmé!) (sau ceea ce deja a devenit tradiţie, canon şi paradigmă acum un secol) este inadmisibil ca seriosul – dacă se vrea astfel – tânăr scriitor al timpurilor noastre (ca eroul lui Lermontov...) să nu se familiarizeze cu experienţa pluriformă şi multidimensională a avangardismului şi cu diversitatea posibilităţilor de creaţie ce le-a deschis şi le mai poate deschide el. De la sine înţeles, făcând abstracţie şi de elucubraţiile fals-avangardiştilor, precum se întâmplase cu stupida propunere a lui Marine Hi, la 1913, ca să se concentreze întreaga operă a lui Shakespeare sau tragedia greacă într-un singur act teatral, iar o anume simfonie a lui Beethoven să fie înregistrată invers, coadă-cap. Altfel spus, în artă, deci şi în literatură, anarhia sau experimentul radical, ca să nu mai vorbim de aberaţia înceţoşată de stupoare, pot „exista”, însă nu ajung a fi perpetuate întru a fi cunoscute şi ca sistem legislativ axiologic. Şi nici „tradiţie” nu devin.
– Să înţeleg că vă situaţi în opoziţie cu postmodernismul?
– Nicidecum. Nu o singură dată, eu însumi am fost calificat de exegeţi drept postmodernist. Ba chiar cei ce se consideră postmodernişti, mai tineri, mai în vârstă, mă cred unul de-al lor. Numai că eu nu pot să nu mă revolt... ironizând în adresa celor care, acum un timp (dar, poate, chiar şi astăzi), se lansau parcă într-o laudă de sine, cuprinşi de superbie, uneori cu aplombul proastei creşteri, aş zice, afişându-şi o superioritate fantomatică, atunci când se declarau get-beget postmodernişti, ca şi cum această etichetă ar fi ţinut imanent de talentul incontestabil, de valoarea artistică certă, pe când – ştiut lucru – nici apartenenţa la vreo şcoală sau curent estetic, nici chiar particularităţile stilistice nu pot substitui nivelul superior al artei, întrucât cele amintite nu sunt decât particularităţi de a privi lumea, dar nu oferă şi garanţia că vezi acut, select, convingător etc. Deci, ar fi bine să renunţăm a mai face paradă din presupunerea că am fi modernişti sau postmodernişti, pentru că supremul criteriu valoric nu poate face abstracţie şi de corelaţia (obligatorie!) cu întreaga literatură de valoare care s-a creat în toate epocile. Nu este exclus ca poeţii contemporaneităţii noastre să mai păstreze ceva din ereditatea homerică şi cea biblică. Astfel că, de la Homer şi regele David înspre noi, mereu diferă „modelul” de vocaţie (şi... aplicaţie a acesteia!), de talent, „dozajul, intensitatea” acestora. Diferă metodele şi mijloacele de funcţionare / utilizare practică a lor, precum şi ideile, subiectele pe care le tratează. Diferă preferinţa de stil şi şcoală, modalitatea şi opţiunea de a evidenţia, esenţializa.... Însă, înainte de toate, rămâne stabil cadrul aplicării lor şi rezultatul la care ajung cu toatele: literatura universală, care-şi perpetuează constantele. Pentru că, neabătut, în baza esteticii ca filozofie, evaluarea axiologică „extrage” din făptuirile artistice ale timpurilor doar ceea ce este durabil, actual prin capacitatea de a suscita interesul contemporaneităţii din secolele viitoare.
– Parcă iar am fi revenit la ceea ce discutasem în pasajul precedent „întrebare-răspuns”: raportul dintre tradiţie şi modernitate sau / şi postmodernitate.
– Astea toate sunt legate, conceptual alcătuind sistemul relaţional a ceea ce înţelegea, încă la 1827, Goethe prin Weltliteratur. Şi, ca să mă refer la un celebru conaţional al autorului Tânărului Werther, aş vrea să spun că sunt de părerea că avea deplină dreptate Brecht, afirmând că eficacitatea şi capacitatea productivă a poetului se cunoaşte, printre altele, în relaţiile sale cu vechile teme. Pe de altă parte, dar în acelaşi context, oricât ar încerca cineva (dar au încercat totuşi destui!) să facă abstracţie de tradiţie, dânsul nu va reuşi să fie un creator ex nono (original) la modul absolut. Din unghiul acestei specificări, e clar că numai în relaţie cu tradiţia (sau tradiţiile) poezia lumii îşi poate continua efortul renovator al formelor şi conţinutului, stilisticii şi esteticii. Ba chiar consider că lumea de azi, pentru a reuşi să se smulgă de sub puterea obsesională, dar cam irelevantă a postmodernismului, trebuie să revină temeinic la istoria întregii literaturi şi la literatură ca proprie istorie, fondată, axiologic, estetic, pe constante imposibil de trecut cu vederea şi deplin valabile în deschiderea unor noi perspective de creaţie.
– Unii exegeţi vă trec în categoria criticilor, precum făcea Eugen Lungu în revista Sud-Est. Iar Barbu Cioculescu scria literalmente următoarele: „Leo Butnaru, poetul, criticul, istoricul literar” etc.
– Dnii Cioculescu şi Lungu sunt personalităţi care merită tot respectul. Chiar şi acum, după ce au exagerat puţin în evaluarea mea ca istoric literar şi critic, fapt ce mă onorează, ba chiar – de ce n-aş recunoaşte-o? – mă flatează, însă care ar cere şi unele lămuriri întru readucere „la scară” reală a subiectului. Da, probabil fac parte dintre scriitorii care manifestă un interes mai special şi pentru problemele estetice ale artei şi, sper, chiar am oarecare înclinaţii pentru abordarea şi analiza lor. Însă niciodată nu mi-am propus drept scop să mă fac exeget „pur” al literaturii, nestudiind tratate în intenţia de a le însuşi şi aplica practic vectorialităţile directoare. Nu m-am dedat procesului de fixare în memorie, în habitudini a formulelor de expresie teoretică, a terminologiei uzuale în domeniul criticii literare. Am mers, liber, neconstrâns, în linia eseisticii, astfel că şi atunci când conturez anumite judecăţi literaturologice, textele le scriu exact cum se scrie, pur şi simplu, literatura şi nu exegezele despre ea. Apoi, astăzi nu mai are priză îndemnul tradiţional de cam până la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin care artistul era sfătuit să rămână creator, fără a ceda tentaţiilor de a fi şi critic şi interpret al propriei opere şi al operei celorlalţi. Ba mai mult: un artist de valoare din zilele noastre nu poate fi cel ce doreşte să fie, fără să cunoască estetica pluriformă, fecundă şi ea ca inventivitate, a marilor mişcări de avangardă. Şi aşa se face că mărturiile, reflecţiile, fie doar presupoziţiile sau dubiile unui om „de meserie”, expuse dinăuntrul creaţiei ca fenomenologie, pot fi mult mai pertinente şi interesante, decât divagaţiile criticului propriu-zis despre acelaşi obiect / subiect. Prin implicări de apreciere teoretico-axiologică arta ţi se relevă mai pregnant ca modalitate de extindere a conştiinţei de sine(şi). Dar, fireşte, oricât te-ai aplica şi acestor preocupări literaturologice, simţi că rămâne totuşi ceva deosebitor între comunităţile de critici şi singurătăţile de poeţi...
– Am impresia că, aici, deja „ne ridicăm la fileu” problema interferenţei genurilor literare, dar şi a pluralităţii acestora în preocupările unuia şi aceluiaşi autor. Poetul Leo Butnaru scrie proză, eseu, critică literară, dramaturgie pentru copii, traduce mult.
– Să ne reamintim că încă din prima jumătate a secolului trecut vocaţia pentru literatură a încetat de a mai fi presupusă drept una fatală şi exclusivistă sub aspectul delimitărilor şi branşamentelor profesionale (spre exemplu, că poetul nu poate fi şi critic, iar criticul – poet), dar şi a rigorilor de gen, a dispariţiei acestora – cel ce scrie poezie nu poate fi şi un bun prozator etc., şi e bine ca fiece „predestinat” să se ţină în albia genului său „de bază”, fără a răspunde sirenelor chemătoare spre imensul, liberul şi... liberal-democraticul spaţiu al literaturii ca supremă, emblematică definiţie a scrisului artistic, critic, eseistic de valoare. Aceasta, în fericitul caz când, după expresia lui G. Călinescu, toate activităţile „se armonizează sub o capacitate dominantă, într-un gen unic al personalităţii scriitorilor... Baudelaire nu e nici poet, nici critic, el este Baudelaire. Marele creator se sustrage genurilor şi creează propriile forme, pe deasupra oricăror clasificaţii didactice”. Între ele, genurile literare asimilează unele de la altele elemente afine, modalităţi de operare, componente ale sistemelor de elaborare şi expresie artistică, drept rezultat ajungându-se la conexiuni şi semnificaţii ce ţin de ceea ce se numeşte, constant, originalitate, diversitate, înnoire etc. În toate e simbioza unor particularităţi stilistice caracteristice mai multor genuri literare, lucru pe care le intuiesc, apoi le conştientizează cu claritatea aplicaţiei practice tot mai mulţi autori moderni. Dar, ca să mă refer la propriul exemplu, mi-am zis că, evident, nu mai suntem pe timpurile homeriene, când poezia părea să trăiască din propria sa plenitudine. Astăzi, ea intră „irezistibil” în „coaliţii” cu toate genurile literare şi chiar cu genurile de informaţie. (Dar asta, nu obligator „în obligator responsabila faptă a scrisului literar şi jurnalistic”, cum s-ar fi spus, bombastic, ieri-alaltăieri.) O proză se apropie de poezie pe calea ocolită a parabolei pe parcursul căreia se mai întâmplă câte o aventură metaforică mai originală, precum îndrăznesc să spun că mi s-a întâmplat mie în Ultima călătorie a lui Ulysse, care fusese inclusă în antologia celor mai bune nuvele publicate, în întreg spaţiul românesc, în anul 1998. Iar astăzi par „a face carieră” poemele nuvelistice, precum le-a numit Ana Ahmatova, afine tipologiei prozodiei lui Konstantinos P. Kavafis. Iar eu cred că sunt din rândul autorilor cărora, cu vârsta, cu experienţa „dură”, nu li se atrofiază capacităţile sufletului de a capta poetic realitatea şi, concomitent, irealitatea sau supra(i)realitatea, concretul şi imaginarul. Probabil, trec sub specie poeseos şi proza şi eseurile care mi se întâmplă să le scriu. În orice caz, metafora e prezentă şi în ele. Şi, mai îndrăznesc să cred, – şi stilul ca o eleganţă mereu jinduită.
– Am reţinut că de multe ori vă înţelegeţi mai bine cu tinerii, decât cu colegii din alte generaţii. Ba, din câte se ştie, mai mulţi dintre ei au scris cu simpatie şi înţelegere despre cărţile dvs., printre ei fiind Vasile Gârneţ, Emil Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Aura Christi, Iulian Ciocan ş. a. Putem relua subiectul?
– Da, e cunoscut şi remarcat faptul că mă înţeleg şi mă întâlnesc în scris şi în opinii despre scris şi societate cu unii dintre mai junii mei colegi, dimpreună considerând că registrul generaţiilor nu e unul al concurenţelor şi concurenţilor, ci al conlucrării şi selecţiilor simpatetice ce trebuie să excludă, vorba lui Tudor Arghezi, imboldul otrăvit al rivalităţilor. Şi nu o dată, în memorie, „îmi bâzâie” armonios un superb distih al Ioanei Crăciunescu: „Şi nu ştiu de ce, poeţilor tineri,/ Mereu mi se pare că printre voi am rămas”. Şi această compatibilitate, dar şi... nostalgie, „mi se trag” încă din propria tinereţe când, la Tinerimea Moldovei, aveam în grijă secţia arte-literatură şi cenaclul literar „Luceafărul”, unde am conlucrat, întru susţinere şi promovare, cu destui colegi mai tineri decât mine, la acei ani. Sper că faţă de debutanţii interesanţi ai acelor odinioare am avut o simpatie dezinteresată şi, pe cât am fost în stare, – obiectivitate în aprecierea dintâielor lor texte. Peste un timp, unii dintre ei, precum e firesc-româneşte şi, poate, creştineşte, aveau să-mi devină adversari „galanţi”. Alţii însă, cu părere de rău, s-au dat cu neocomunismul. Asta e... Şi nu sunt de acord cu savantul şi publicistul Sorin Comoroşan ce susţine că astăzi ar apărea o generaţie zgomotoasă, haotică, dezorientată, „târgoveaţă”. De ce, adică? Pentru că o generaţie nu trebuie judecată cum este atunci când apare, ci după o etapă de afirmare, după o oarecare maturizare şi... „dispersare” a ei; dispersare în viitoare personalităţi. Să ne amintim ce se spunea despre tânăra generaţie franceză de la 1968 – în capitalism, şi despre cea cehoslovacă, exact din aceeaşi perioadă, însă – în comunism. Toate anatemele (dar la Praga şi gloanţele) au fost adresate studenţilor ieşiţi în stradă – e drept, din motive diferite – zgomotoşi, protestatari, haotici, dezorientaţi, revoltaţi la culme. Peste ani, din acea generaţie, care este şi a noastră, noi înşine fiind pe atunci studenţi, au apărut personalităţi de mare calibru ale ştiinţei, culturii, literaturii. Da, şi astăzi unii mai tineri colegi au un – firesc pentru vârsta şi etapa de formare a caracterului lor „la zi” – oarecare spirit anarhist, de cele mai multe ori – în limitele bunului-simţ, şi un acut simţ de afirmare care, în unele cazuri, poate fi doar unul publicitar, precum e cazul Marius Ianuş. Şi nici nu mai e o noutate că, în vasta materie a literaturii, de obicei tinerii sunt nişte anarhişti (şi... terorişti paşnici!). Acest lucru îl pot confirma şapte din zece debutanţi, dacă sunt oneşti sau doar cât de cât curajoşi, neoportunişti, din frageda-le „copilărie” scriitoricească. Din alt unghi de cercetare / completare „a problemei”, pentru că am fost şi noi tineri – n-o poate contesta nimeni! – şi avem (unii – lucid conştientizată) experienţa acestei vârste formative de caracter şi personalitate incipiente, mai ştim că juneţea nu e prea generoasă cu alte vârste. E cam egocentristă, „acaparatoare”, suspicioasă că e „strâmtorată”, că nu i se acordă cât ar merita, nici bunuri, nici laude, astfel că, din acest punct de vedere, uneori şi eu am fost tratat de unii mai tineri confraţi oarecum... neamical, ei fiind geloşi că cele pe care ar fi vrut să declare că le aparţineau, ca pionierat, în literatura română din estul Prutului mie mi se întâmplaseră cu ani înainte – şi versul liber, şi cel alb, şi fragmentarismul (observa M. Cimpoi), şi oralitatea cotidiană a limbajului (remarca lui Şt. Hostiuc, încă din 1976). Uşor, am polemizat între noi, unele reflecţii la temă găsindu-se şi în anumite texte din volumul meu de eseuri şi articole Lampa şi oglinda. Apoi, disjuncţiile dintre noi s-au topit ca de la sine, noi regăsindu-ne pe aceeaşi platformă estetică în aprecierea fenomenologiei procesului literar modern. Şi aflarea-mi într-un dimpreună-a-fi cu aceşti tineri, care se edifică pe sine în vibraţia şi elogiul voinţei de creaţie şi afirmaţie, îmi dau un tonus existenţial mai special, convingându-mă iar şi iar că, prin natura firii mele, sunt un philebosian, admirator al acelui vibrant Iuvenes dum sumus.
– În ce vă priveşte, unde vă situaţi în contextul generaţiilor?
– Nu ştiu dacă mă situez eu, cât, mai ales, sunt situat de alţii. În ultima vreme, de mai mulţi exegeţi, printre care Gheorghe Grigurcu sau Liviu Grăsoiu, am fost trecut sub sigla optzecismului. Alţii însă, mai ataşaţi factorului generaţionist după criterii crono-biologice, mă pot trece cu acelaşi (in) succes în catastiful ’70-iştilor. Iar eu, între ei aflându-mă, găsii o explicaţie de-a gata, la Victor Ivanovici, când scria despre prietenul meu timişorean Lucian Alexiu: „Ca atare, se mai zice, literaţii anilor ’70 nu ajung să se aglutineze în vreun fel, ci apar în chip sandwich sau tampon între celelalte două grupări generaţionale. În ce mă priveşte, prefer altă imagine: aceea a unor tineri intelectuali şi artişti pe care faptul de a fi contemporani, de a avea o formaţie şi unele interese comune îi predispune nu la gregarism, ci la individuaţie; a unor «solitari solidari», căutându-şi fiecare drumul propriu şi privind totodată cu simpatie la căutările celor de alături; şi, mai presus de toate, a unei «generaţii» a cărei afirmare, nu mai puţin briantă ca a altora, a stat tot timpul sub semnul discreţiei”. Exact asta o cred eu şi despre unii – e drept, puţini – ’70-işti din Basarabia cu care, sincer vorbind, o dată cu trecerea timpului şi fixarea opţiunilor individuale, nu mai formăm o generaţie omogenă, ci rămâne doar dovada „generaţiei biologice” şi relativ psihoculturale. Zic relativ psihoculturale, deoarece şi la acest capitol au survenit şi, poate, mai au a surveni modelări şi remodelări diferenţiatoare de caracter şi formaţiune intelectuală.
– Şi totuşi, în istoria literaturii a lui Mihai Cimpoi, sunteţi trecut la „generaţia ochiului al treilea”.
– În orice istorie există inexactităţi, subiectivisme... În ce mă priveşte, eu cred – şi nu numai că am declarat-o, ci consider că am confirmat-o de mai multe ori – că fac parte din generaţia iluziei necesare. La urma urmelor, fiece generaţie e cea a unei iluzii necesare, din care se compune visul, neliniştit şi frumos, al literaturii, al lumii.
– Din câte am reuşit să observ, în poezie, dar şi în diverse eseuri, folosiţi mai totdeauna noţiunea de iluzie şi mai niciodată sau extrem de rar pe cea de speranţă. Aveţi o explicaţie?
– Nu, nu e o discriminare a uneia din cele două noţiuni... motrice ale destinului uman. Ba aş crede că am fost atent la propriile mele speranţe, ca şi iluzii, şi pot spune că – spre bine sau spre mai puţin bine, ca să nu zic spre rău, – cu anii, se schimbă până şi stilistica speranţelor. Speri altcumva decât în juneţie. Apoi, probabil există şi un fel de speranţe... platonice – în van, adică, şi altele – ca plan de acţiune, ca proiect şi impuls de start. Însă nu poţi ajunge un maestru al speranţelor, ele fiind mereu evanescente, imprevizibile ca mesaj şi obligatoriu incerte. Din speranţe nu poţi face ceremonii şi deci nu poţi fi maestrul lor. Astfel că eu prefer să operez mai mult cu iluziile care sunt „mai oneste”: nu promit prea multe. Sunt mai austere, „mai bărbăteşti” decât speranţele „feminine”. Dar una din concluziile mai multor Stani Păţiţi ar fi să nu te laşi furat de himere, de aparenţe şi să nu te livrezi speranţelor-stereotipuri care, de regulă, sunt înşelătoare. În special, cei care ajung în a treia parte a vieţii, ca şantier al deziluziilor, ca spaţiu al rutinei şi... ruinei de sine... Să fim lucizi şi să ne îmbărbătăm, nu?
– Acum circa un deceniu, Vasile Gârneţ opina că, în pofida vremurilor grele pe care le traversăm, vă încumetaţi să scrieţi într-un ritm de invidiat, fiind, poate, cel mai fecund autor basarabean. Între timp, aţi editat mai multe cărţi de poezie, eseistică, interviuri, traduceri, antologii de autor, semn că nu vă dezminţiţi. Şi aş îndrăzni să vă întreb de proiecte, de aşa-zisele planuri de viitor.
– Rar cine poate lua viaţa aşa cum se nimereşte, fără a o „arma” cu diverse planuri, speranţe, iluzii ş.a. Pornind de aici, cineva spunea subtil-ironic –, dar poate şi dramatic –, că dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să izbucnească în râs, povesteşte despre planurile tale. Nici eu nu voi dezvălui planuri „concrete”, putând doar presupune că, după probele pe care le am în sertare şi în computer, aş fi omul părţii secunde a vieţii, în prima parte a ei existând mai multe impedimente de tot soiul, care mă ţineau la distanţă de căile pe care aş fi vrut să le încerc, să le tatonez. Iar această parte a doua a destinului poate că e în consens cu animatul „joc secund, mai pur” barbian. Mai pur şi mai fecund, îndrăznesc să sper. Apoi, mai curând instinctiv decât conştientizat / asumat, simt că scriu cu un sentiment al urgenţei, parcă pentru a-mi răzbuna sincopele şi neaşezările debutantului şi tânărului scriitor care am fost, supus, ca şi colegii mei de bine, privaţiunilor, amânărilor, suspiciunii cenzurii, neîncrederii mahărilor cu ideologia şi propaganda. Este, cred, îndreptăţitul sentiment al recuperărilor necesare. Dar poate că, în genere, viaţa multor artişti, în consecutivitatea şi eficacitatea ei, e o apodoză, adică o parte a doua a unei perioade condiţionale – zice filozofia –, care conţine consecinţele primei părţi. Prima parte fiind deja trăitul, trecutul, muncitul, gânditul, scrisul. Iar în partea a doua toate acestea sunt abordate la un nivel mai complex, mai... profesionist-existenţial-artisticeşte. Şi dacă în tinereţe scriitorul are un temperament de creaţie mai năvalnic, cu înaintarea în vârstă, spre adâncă... maturitate acest temperament trece în densitate de caracter, în stare de cumpănire, de negrabă şi, poate, ceva mai multă temeinicie.
– După perseverenţa de care daţi dovadă în urmărirea scopurilor dvs. de profesionist al scrisului ar fi de presupus că sunteţi un scriitor volitiv.
– Voinţa creatoare a omului grecii vechimilor nu o numeau altfel decât voinţă poetică. Deci poezia face casă bună cu voinţa. Prin perseverenţă, voinţă de a nu abandona, de a nu renunţa; prin voinţa de creaţie, aş zice, ţi se pot întâmpla provocările şi revelaţiile intuitive ale unor linii ideatice, ale unor „stări stilistice” chiar, drept componente ale predestinaţiei, dar şi predispoziţiei întru creaţie. Să ne amintim că George Călinescu era de părerea că în artă voinţa e o varietate a spontaneităţii. Sau, poate, zic eu, nu o dată, voinţa apare şi se manifestă (solicitată fiind!) în urma unor prime imbolduri de spontaneitate artistică, de unde şi presupunerea că numai cu inspiraţia nu faci totul: mai e nevoie de voinţă, perseverenţă. Voinţa – totdeauna benefică, probabil – ca o raţiune aservită sieşi. Voinţa de a-ţi folosi... voinţa, pentru a te supune, prin ea însăşi, ţie însuţi.
– Care ar fi gândurile de final al acestui dialog?
– Probabil, tangenţial, aş fi un cehovian care refuză subterfugiul oricăror concluzii. Viaţa şi creaţia sunt fenomene şi stări mereu deschise, în devenire. Sau aşa ar trebui să fie, în înţelegerea noastră. Şi, pentru a nu mă plânge cumva de cutare şi cutare neaşezare în destin sau societate, îndrăznesc să cred că, până la această etapă, am fost cât de cât coerent în opţiuni şi evoluţie, încât nu am avut motive să o dau în discursuri palinodice, spre a retracta ceva ce mi s-ar fi părut cândva esenţial, spre a-mi anunţa modificări radicale de opinii literare, de viziune. Cu toate că, chiar în momentele în care te simţi deja bine aşezat în profesia de scriitor, nesiguranţa, imprevizibilul te încearcă aproape ca la vremea debutului tău, pentru că nu ştii ce şi cum vei scrie – dacă vei mai scrie! – mâine. Ba se întâmplă că, nu o singură dată, la vârsta maturităţii devii faţă de tine un adevărat samoed, nemulţumit de ceea ce faci.
– Vă mulţumesc.