Dintâia rană
Pentru tiparEa nu sângera. Din oarecare pripeală sau
lipsă de experienţă
Creatorul o lăsă pe humă pe când
încă nu suflase asupra ta şi tu deci încă
nu erai însufleţit
însă nici însângerat (aici
cu sensul de alimentat cu serul vieţii).
Încă nu existau copite ce te-ar putea strivi
fulgere ce te-ar putea lovi
gheare ce te-ar putea sfâşia sau doar
mărindu-ţi enorm uşoara rană lăsată din neatenţie de
unghia dumnezeiască
rană abia schiţată pe huma jilăvită de sputa Lui. Adică
erai pe calea de a fi dus la bun sfârşit
de a fi adus pe lume (ca şi cum pustie încă)
de a fi dus la capăt
şi de la acel capăt începeau anume
concomitent
trecutul prezentul „viitorul”
şi dintâiul dor adamic de nemurire.
Curios – primul gest reflex al humei tale înzilite
fu datul din coate! acest zvâcnet primordial
alertând şi sângele-ţi ce – cu dintâia-i picătură – apăru pe
abia sesizabila zgârietură lăsată de unghia divină pe
huma-ţi măslinie.
În vreme ce modela deja altceva – un anghel
care instinctiv repetă şi el primul tău gest
Domnul zise:
Îngere tinere
nu da din coate ci
dă din aripi din aripi!...
Dezorientat macadam în orient
pensula confuziilor
o poţi declara domeniu al incertitudinilor
există drumul virtuţii însă
el nicicând nu ajunge la destinaţie
oricum
ramii nu se arcuiesc sub povara înţelepciunii ci
sub cea a ci(ca)tricelor
grădinile nu-s suspendate
şi nu sunt declarate minuni printre ruine – de altfel
nici nu s-a pus o atare problemă
nimic nu e numit corect
melodiile nu sunt cursive
obârşiile nu mai au vreo însemnătate
vedenii dinamitate în grote
credinţa arta legenda adevărul realitatea – pietriş de macadam –
(nici chiar moartea nu mai vine pe drumuri impracticabile...)
9.I.2003
În absenţa mesagerului
Într-un sfârşit a venit acel mesager într-o mască de sânge glod jeluire
Scotea ţipete de neînţeles arăta cu mâna spre Est.
Zbigniew Herbert
aici demult nu mai e aşteptată nici o solie
pentru că de la o fază încolo cei care trimiteau vestitori
îşi dădură seama că de fapt toate mesajele pur şi simplu
se repetau ca trase la xeros
schimbată fiind doar cifra-nume-de-secol din care era expediat acel
în fond unic text ca şi cum multiplicat
inconvenientul ne-mai-venirii mesagerului în naveta sa in-
utilă nouă pare a se referi în mare parte doar la lumea mare care
de la o vreme nu mai află – de la acelaşi sol pe care-l trimitea – că aici
se întâmplă lucruri destul de curioase (cel puţin pentru poeţi)
deloc mai puţin captivante decât cele din – odată –
micul regat al Danemarcei
şi exclus nu e ca din cauza nevenirii mesagerului
lumea să rateze naşterea vreunui alt Shakespeare
Kafka ori... – maiestuosul cor parcă mai spune ceva însă
din cauza contrapunctelor melodice exaltate
nu se aude explicit articulaţia cuvintelor
dar
de la sine înţeles
după îndelungă codeală de neisprăviţi
dintr-acolo vom primi confirmarea că mesagerul deja
şi-a reluat calea spre noi
29.VI.2003
De la un moment încolo
(Spaţiu)
de la rădăcinile întemeierile neantului au zburat
negrele acvile ale subconştientului
spaţiul multiplică fantomatic umbrele lor
la geamurile celor nedumeriţi crezuţi înţelepţi
astrul îşi vibrează rallentando resemnarea post-metafizică
porumbarele devastate de ulii îşi scârţâie uşile de şipci
în turle
dementul are impresia că trage clopotele în realitate
scuturând un pitic zurgălău de pescar
apoi
de la un moment încolo
spaţiul e otova – fără nimic altceva – doar spaţiu
spaţiu spaţiu încât nu mai există noţiune de: intră!
de: ieşi...
otova spaţială ca o anulare a totuumului
astfel că deja
nu mai există nici rădăcinile temeliile acvilele zburătăcite
geamurile porumbarele dementul
clopoţelu-i de pescar... doar poate
conştiinţa – numai ea întru totul compatibilă cu
otova neacuprinsului inexistentului
10.VII.2003
Peisajul pulberii
Noapte de săpat sau doar de străbătut tunele.
Miezi de smoală prin fructele întunericului
în care îngerii rămân copiii eterni (ori poate
cópii antropologice rămân).
Visul e lumina de la capătul metropolitanului ceresc
curent în recul ce aspiră aspiraţiile pământene
eminamente peisajul pulberii proverbiale în mişcare
fără scop (pulvis es et in pulveram reverteris) peisajul
curiozităţii în stare pură – un fel de metafizică a
artei de a nu te pierde în nici o situaţie; (de altfel
e pulberea pe care dimineaţă de dimineaţă
ne-o spălăm de pe pleoape sau fără să ştim o ştergem cu
mâneca hainei de pe caietele de şcoală
manuscrisele capodoperelor paginile codurilor de legi
constituţiilor parţial utile).
Noaptea miezilor de smoală... se împuţinează drastic asemănările şi
esenţa ce derivă din radicala comprimare a analogiilor e
însăşi unicitatea inutilă sieşi
ca personalizarea într-un singur exemplar
ce nu are cu cine şi ce comunica
de unde totdeauna imprevizibila erupţie a poeziei ce spune să zicem
că „Trebuie să te scufunzi într-o tulbure asemănare
Cu sprijinul uitării ca să crească cunoaşterea”.*
Vise ridicate la rang de lumină
noi v-am râvnit dimpreună cu Dumnezeu care ne-a mărturisit
că nu poate visa dacă nu e conectat la prezenţa omului
de aceea tot stă cu faţa în peisajele de aburi ale apelor
în peisajele de pulbere ale înaltului
anume astfel întreţinându-şi starea de visare
pleoapele sale fantastice fiind ca nişte vele de caravelă
naufragiul căreia înseamnă supărarea Domnului Dumnezeu şi
îmbarcarea Poetului (în loc de Noe) pe potopul de lacrimi
în amestec – de bucurie şi durere – ale lumii cu
toate lăcomiile ei întru bine întru rău
întru viaţă întru moarte întru taină şi – sigur –
întru ce va mai spune Dumnezeu căruia îi aparţine
primul şi ultimul cuvânt Ce Totdeauna Este...
8. XII. 2003
* Versurile poetului Luc Estang.
Interogaţia
Moto: Epictet – sclav eliberat, mare filozof stoic.
Totul jertfit generozităţii întru despovărare.
Mijlocul de aur între nimic de prisos şi
perfecta lipsă de datorii.
Nimic ce te-ar sătura până în gât
nimic ce ar fi până peste cap
starea ideală de a nu plăti
de a nu împrumuta
jertfa ca stare de faliment
despovărător de tine cel abundent
de ei cei mulţi.
Deja se conturează o anumită simetrie.
Toate contractele – ferfeniţate
zburându-şi fulgii împovăraţi de oarecare cuvinte
cifre jurăminte asigurări – prăsilă birocratică. Râvneşte
casta altor despovăraţi şi a poeţilor stoici puţin ironici
cărora frunzele toamnei nu li se mai arată drept valută forte.
Listele sunt închise uşile – deschise.
Ce surprize ar mai putea urma? – iată întrebarea care
din păcate domnule Epictet
redeschide vechile capitole ale stoicismului
punând acuta problemă a unei neoeliberări din sclavie.
4.I.2004
Lupta pentru pace
după o lungă perioadă de bine mersi alias tihnă universală
cineva trebuie să-şi iasă din minţi la obsedantul gând că
războiul e iminent
pentru că pacea se apără şi cu jertfe
întru demenţă înfricoşată
mai ales în ţările mici ca şi cum inexistente
neutre sau neutralizate
pacea nu dăinuie de la sine – uneori
ea se naşte şi din capetele date de pereţi de bieţii demenţi;
cum din capul războinicului Marte
se naşte Atena – pacea din capete date de pereţi se naşte
altceva e că ritul eroismului şi falsităţilor protocolare
nu admite decorarea post-conştiinţă
post-luciditate a jertfiţilor pentru pace prin
anchilozarea în cămaşa de forţă unii dintre care
contribuie la prevenirea molozului prin ruinarea intercraniană a
propriilor creieri izbiţi de cetăţi şi alte monu-
mente istorice
intuiţia slab dezvoltată a lumii ajunge totuşi la concluzia că
cineva trebuie să combată pentru pace chiar în toiul păcii
zburându-şi din scăfârlie curentele filozofice
şi alte lucruri înalte inclusiv cristalinul conştiinţei
sau cristalul ei trosnitor între ţâţâni de uşi izbite de
deloc metaforicele furtuni ale răutăţii
brusc însă
bliţurile orbesc nu stau pe aceşti eroi demenţi şi domestici
(în orice situaţie
intensitatea eroismului depinde de gradul de nebunie) dar
în legătură cu aceasta
nimeni nu se gândeşte a încuviinţa sau a nega ceva
ca şi până în prezent deznodămintele fiind
imprevizibile (pluralul respectiv conţinând şi ceva minte: deznodă-
minte fiind adică un cuvânt care ar purtea ajunge el însuşi la
demenţă – precum rostitorul sau scriitorul său angajat în
lupta pentru pace...)
11.I.2004