Figură tutelară a românilor
Pentru tipar;)
;)
Istoria fiecărui popor are două elemente constitutive obligatorii: originile şi valorile, restul sînt nuanţe care fac aceea ce se numeşte specific naţional. Aceste elemente sînt fundamentul, motivaţia şi speranţa de dăinuire peste toate veacurile viitoare. Nu există nici un popor atît de lipsit de orgoliu şi atît de conştient de valoarea sa imanentă încît să ignore o astfel de atotbiruitoare manifestare de egoism colectiv. Aceste valori sînt împodobite în veşmîntul sacrului şi al neobişnuitului şi ambele se leagă de infinit. Primele de la el se revendică, iar celelalte îşi caută în el cununa; cele dintîi sugerează un trecut imemorial, zămislit sub auspiciile şi cu participarea nemijlocită a divinităţii, pe cînd celelalte urmăresc perpetuarea în întreaga existenţă viitoare. Istoria nu este doar trecut, după cum viitorul nu este doar ceea ce nu a fost încă.
Există un singur proiect istoric popular privind existenţa umană. El se găseşte, în general cam în acelaşi fel, în mai toate marile religii ale lumii. Oare despre om, această insectă stupidă şi rea, particulă care reuşeşte să concentreze în universul său infinitezimal toate proporţiile inimaginabile ale confuziei, nonsensului, patimilor şi poftelor absurde, ale nesfîrşitelor contradicţii devastatoare, e puţin să se spună că este creaţia lui Dumnezeu? Acela care a formulat gîndul absurd de îndrăzneţ că omul este încununarea creaţiei divine a fost un spirit de o profunzime şi o largheţe fantastice, aşa încît nimeni altul decît el pare a fi acela care aminteşte de chipul lui Dumnezeu, dacă nu o fi el însuşi Dumnezeu. Iudaismul, de pildă, le spune evreilor că sînt poporul ales, dar preţul acestei alegeri sînt pedepsele foarte aspre pe care Iahve le aplică poporului său pentru orice abatere de la poruncile divine. Aceste două fapte simple sugerează două gînduri mari: întîi, că existenţa umană nu este lipsită de sens, de vreme ce Dumnezeu are grijă de om, şi al doilea, că evoluţia normală a omenirii, adică afirmarea unei comunităţi civilizate, presupune în mod necesar conformarea necondiţionată a omului la rigorile Legii, care, aici, înseamnă cuvîntul lui Dumnezeu. Exigenţele neînduplecate faţă de Lege au însemnat enorm pentru destinul istoric al evreilor, deşi îndeplinirea lor, mai cu seamă la început, a fost anevoioasă: a asigurat civilizarea şi păstrarea, peste milenii, a conştiinţei colectivităţii lor etnice, oricît de împrăştiat şi de izolat geograficeşte ar fi fost acest popor. Sub aspectul relaţiei omului cu divinitatea, creştinismul, născut în sînul iudaismului, a mers mult mai departe, renunţînd la ideea separării absolute a omului de Dumnezeu şi susţinînd, dimpotrivă, originea umană a divinităţii: Mîntuitorul este în acelaşi timp fiul lui Dumnezeu şi fiul omului. Asta l-a făcut pe om să vadă în viaţă un sens categoric superior simplei existenţe vegetative, să creadă în puterile proprii şi să persevereze în acţiunile sale. Atîta doar – dar asta, ce-i drept, e foarte mult – creştinismul nu a ştiut să preia de la iudaism şi cultul Legii.
Indiferent că i se pot sau nu semnala nişte scăderi, ideea provenienţei omului din voinţa divină, a legăturii cerescului cu terestrul a ridicat omul din condiţia de fiinţă care nu avea altă conştiinţă decît aceea a infinitei sale neputinţe şi a lipsei de destin la statutul de element ce poate privi cu ochi deschişi în abisurile sinelui şi-şi poate gîndi locul său în univers şi chiar în raport cu divinitatea. Odată apărută, această idee a devenit factor hotărîtor al evoluţiei istorice, pentru că, prin ea, destinul uman a fost ridicat, din starea permanentă de incertitudine şi zădărnicie, pe cele mai înalte culmi ale speranţei. De aceea nu este deloc întîmplător că adeseori tradiţia istorică tinde să demonstreze originea divină a ţărilor şi popoarelor. În cazul românilor, această idee este sugerată de legenda „descălecatului” ţărilor române. Povestea aceasta, care a generat discuţii fierbinţi şi nesfîrşite în literatura română şi care conţine toate elementele caracteristice genului, mai ales atunci cînd e vorba de întemeierea Moldovei, ţine de fapt de spaţiul şi de durata foarte întinse ale lumii indo-europene1 . După această tradiţie de milenii, bourul urmărit de Dragoş este animalul-ghid, reprezentantul divinităţii, care îi duce pe fondatorii viitoarei ţări la locul care le-a fost hărăzit2 . Legenda descălecatului este o manifestare locală a ceea ce, în istoriografie, este cunoscut cu numele de vînătoare rituală3 . E de menţionat aici un fapt care pare a nu fi fost semnalat încă: descălecatul, care, parţial, este un mit etnogonic, de vreme ce lămureşte originea ţărilor române, vorbeşte de o coborîre din munţi către cîmpie, niciodată de o mişcare inversă, şi nici măcar de o deplasare dintr-un loc de cîmpie către alt loc similar. Pentru Eminescu, detaliul este mult prea semnificativ ca să nu-l fi îndemnat să înceapă descrierea întregului fenomen astfel: Din lungi cărări de codru, din munţi cu vîrfu-n nouri / Ieşit-au Dragoş-Vodă, îmblînzitor de bouri… Sugestia originii cereşti a ţării este cît se poate de limpede.
Marele poet avea un puternic simţ al istoricului. În expresii lapidare, dar deopotrivă pline de miez şi încărcate de nuanţe sugestive, el stăruie asupra celor doi factori care, după fondarea ţării româneşti a Moldovei, au încununat opera întemeierii ei definitive: munca şi lupta pentru lărgirea fruntariilor şi apărarea lor: Au cucerit cu plugul, cu vîrful dragei săbii / Pîn-la Cetatea Albă, limanul de corăbii… Valorificarea pămîntului prin aceste mijloace, zice Eliade, nu face decît să reia actul creaţiei divine, pentru că numai aşa posesiunea poate fi considerată reală. „De aceea realul prin excelenţă este sacrul; căci sacrul este într-o manieră absolută, acţionează eficace, creează şi face să dureze lucrurule.”4 Apărarea vetrei străbune, fondate cu eforturi şi sacrificii enorme, este o datorie sfîntă pe care românii şi-au făcut-o de-a lungul veacurilor, mai cu seamă în faţa incursiunilor vrăjmaşe dinspre răsărit: Sute de ani stătut-au stăpîni pînă la Nistru, / Luptînd cu răsăritul, cu cuibul cel sinistru, / De unde vin în roiuri în veci renăscătoare / Lumi spurcate şi rele, barbarele popoare…
Aşadar, ţara s-a aşezat prin îndelungate eforturi trudnice şi prin veghe necurmată asupra hotarelor ei, dar oricît ar fi acestea de importante, ele nu sînt suficiente pentru afirmarea deplină a ţării şi pentru dăinuirea ei. Poetul îşi întoarce din nou privirea spre credinţă şi, o dată cu asta, evocă una din principalele valori naţionale, care, la el, pare a sta în fruntea tuturor celorlalte: „păstorii de neam” – stăpînii şi îndrumătorii ţării: Stă neclintit Moldova ţesînd la pînza vremii, / Viteji îi erau fiii şi purtătorii stemii, / Cei dătători de lege şi-aşezători de datini, / Lumine din Lumine, Muşatini din Muşatini.
Dacă, pentru a vorbi despre marile valori ale istoriei naţionale, vom căuta să rămînem în perimetrul operei eminesciene, atunci vom constata cu uşurinţă că în acest spaţiu marile figuri istorice ale românilor, „adormite-n colb de cronici”, răsar în toată statura lor impunătoare: Mircea cel Bătrîn loveşte biruitor cea mai mare putere vrăjmaşă care tăbărîse peste Ţara Românească, Vlad Ţepeş este invocat să facă ordine într-o societate fără principii, Horia domină peste Carpaţi, Mureşanu „scutură lanţul” şi „cheamă piatra să învie”. La un moment dat, poetul evocă „epoca de strălucită memorie” a lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, iar cărturarilor din „zilele de-aur a scripturelor române”, acelor „sînte firi vizionare”, li se aduce un omagiu plin de admiraţie şi recunoştinţă. Dar este dincolo de orice îndoială că, în viziunea poetului, Ştefan cel Mare a fost şi a rămas cel mai de seamă exponent al spiritului activ al poporului român.
Aceasta însă nu este pur şi simplu o părere personală, ci o expresie a unei tradiţii istorice, înrădăcinate adînc în mentalitatea populară. Mihail Kogălniceanu a exprimat cît se poate de bine acest aspect al tradiţiei. „Pe pămîntul nostru, zicea el, orice cetate, orice zid, orice şanţ… întreabă-l [pe român] cine le-a făcut, el îţi va răspunde: «Ştefan cel Mare»… Orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte, Ştefan-Vodă le-a urzit… În sfîrşit acest domn, pentru moldoveni, cuprinde toate faptele istorice, toate monumentele, toate isprăvile şi aşezămintele făcute în timp de cinci veacuri de atîţia stăpînitori”5 .
În afară de cele cîteva poeme, fie închinate în întregime lui Ştefan sau în care imaginea acestuia ocupă un loc distinct, creaţia eminesciană, mai cu seamă impresionanta sa publicistică, face sute de referinţe la numele şi faptele marelui domn. Sigur că, aşa cum au demonstrat de atîtea ori în trecut prestigioşi comentatori ai poetului6 , variatele aspecte ale operei sale, deci şi imaginea despre care vorbim aici, nu pot fi cuprinse deplin şi înţelese corect decît în baza celor mai diverse modalităţi de receptare. Referitor la felul cum vedea Eminescu rolul istoric al vrednicului domn moldovean, pare a se impune ideea că poetul l-a identificat cu spiritul tutelar al poporului român. În clipele de grea cumpănă, poporul îşi leagă de el cele mai mari speranţe şi doreşte să-l întîlnească cu cele mai mari onoruri: Carpaţii arate / Seninele frunţi / Şi focuri pe-orişice / Culme de munţi. / Să arză tulpine / Întrege de brazi / Căci astăzi ne vine / Eroul viteaz, / Ne vine Ştefan cel Mare. Chipul domnului, care se arată ţării întîi de toate ca mare oştean, este mereu viu în conştiinţa populară: Cum oare, o, ţară, / Tu n-o să-l cunoşti, / Cînd sună fanfara / Chemarea la oşti, / Cînd buciume sună / În văi şi pe plai / Şi oastea s-adună / Călare pe cai – / Pe steaguri cu semne de bouri? (Din schiţele de imn „Ştefan cel Mare”).
Bineînţeles că numai Dumnezeu a putut să-i pună lui Ştefan drept sarcină misiunea deopotrivă de grea şi onorabilă de oblăduire în veac a poporului său, semnul neîndoielnic al acestei graţii fiind aureolarea divină a locului de odihnă veşnică a domnitorului la Putna, loc care, sugerează poetul, trebuie să fie Mecca tuturor românilor, pentru că mormîntul este, întîi de toate, simbolul izbînzilor pe care românii le-au căştigat în lupta împotriva duşmanilor credinţei creştine: În nimbul ce-ncunună mormîntul se zăreşte / Lipinţul, Grumăzeştii şi Balta şi Ciceu, / Dumbrava Roşă, Baia şi cum îngălbineşte / Făloasa semilună la Racova de greu. Putna e văzută ca un castel ceresc, în care-adînc se-nchină / Lui Ştefan-vodă astăzi ai României fii. (Din „Închinare lui Ştefan-vodă”).
Cînd evenimentele evoluează atît de prost încît românul ajunge „străin în ţara lui”, poetul invocă patetic şi magistral figura salvatoare a domnitorului: Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta, /… Doar s-a-ndura Dumnezeu / Ca să-ţi mîntui neamul tău! / Tu te-nalţă din mormînt / Şi Moldova adunînd. / De-i suna din corn odată / Ai s-aduni Moldova toată, / De-i suna de două ori / Îţi vin codri-n ajutor, / De-i suna a treia oară / Toţi duşmanii or să piară / Din hotară în hotară… (Din „Doina”).
S-ar părea că toate referinţele acestea fac dovada exagerării rolului personalităţii în istorie şi în special a meritelor domnului moldovean. Şi am putea interpreta această impresie ca pe o constatare a unei stări de fapt, dacă am fi luat citatele din scrierile cutărui scriitoraş, care poate, la un moment dat, să facă din patriotism o profesie pe care o ţipă nesimţit pentru a reţine asupra sa atenţia lumii care nu mai vrea să ştie de el. Eminescu însă nu a avut cum simţi niciodată nevoia unor gesturi atît de ieftine şi de ridicole. Excepţionalul său simţ al observaţiei şi geniul său artistic i-au fost date ca destin; aproape tot ce a ieşit de sub pana lui poartă marca relevărilor adecvate şi în acelaşi timp foarte generoase în raport cu imaginaţia cititorului. Pentru el, frumosul, dacă nu este realul cotidian, este în orice caz posibilul. Şi tocmai asta subliniază puterea regeneratoare a artei, capacitatea ei de a trezi şi de a stimula în om credinţa în bine şi în frumos, scutindu-l totodată de iluziile deşarte, rodite de inteligenţele neîmplinite.
La Eminescu, închinarea în faţa lui Ştefan cel Mare nu este nici pe departe doar o îndemînatică formulă literară, cu atît mai puţin dovada alunecării spre un patetism facil. Şi fără îndoială că nu are nici o legătură cu aceea ce se cheamă personalizarea istoriei şi nici cu elogierea personalităţilor celebre din istoria universală, cum se susţine uneori, mai ales în vremea mai de la urmă7 – probabil, dintr-un fel aparte de exteriorizare a complexului de inferioritate. Cu atît mai mult nu pot fi salutate încercările fără rost şi cu nimic folositoare de a scoate din poetul Eminescu un Eminescu ideolog8 , care ar fi fost preocupat, chipurile, şi de „mitizarea” marilor înaintaşi ai românilor. În realitate, vorba e de cu totul altceva.
În ţările mari, bogate şi cu populaţie multă, problema personalităţii carismatice şi înzestrate cu deosebită dăruire aproape că nu are nici o relevanţă pentru soarta comunităţii: totul rezolvă maşinăria birocratică bine pusă la punct. Cîţi sînt în stare să numească pe negîndite un mare om de stat chinez? O ţară mică, dimpotrivă, are valori şi resurse vitale reduse, şi compensarea acestor „slăbiciuni” se face prin ridicarea rolului şi a responsabilităţii aceluia care stă în fruntea comunităţii. Tocmai de aceea nu este deloc întîmplător că de pildă Moise şi Hristos n-au apărut în mijlocul babilonienilor, perşilor, egiptenilor sau romanilor, ci în sînul evreilor, un popor mult mai puţin numeros, dar care a avut puternica dorinţă de a rezista şi a supravieţui la examenul dur al istoriei. În istorie s-au mai văzut situaţii cînd capitalul uman şi cel intelectual au putut asigura o prosperitate performantă chiar şi unei ţări mici. Dar, din mai multe motive, acesta nu a fost niciodată cazul nostru; la noi, ambii indici au fost, în raport cu referinţele mai mult sau mai puţin pilduitoare în acest sens, destul de modeşti. Eminescu nu numai că avea ştire deplină de această realitate deloc îmbucurătoare, dar o simţea dureros cu ultima fibră a fiinţei sale, numindu-şi stirpea „neam al nevoii”. De aceea, pornind de la aceste fapte şi mai ţinînd cont şi de pericolul permanent al cotropirii şi înrobirii din partea celor trei mari imperii învecinate, el vedea salvarea doar în „păstorii neamului”, adică în conducătorii înţelepţi, responsabili şi iubitori de ţară. Ştefan cel Mare a întrunit aceste calităţi „cu asupra de măsură”. Vedem, aşadar, că, într-o construcţie literară de excepţie, aceea ce pare a fi mit este o imagine perfect adecvată realităţii istorice. Iată o dovadă cu adevărat exemplară că arta autentică, atunci cînd îi este dat să lucreze pe tărîmul istoriei, nu poate substitui nimic realităţii.
E uşor să te închipui atît de grozav, încît să dai cum îţi place dimensiuni şi culori figurilor şi evenimentelor din trecut, şi este infinit mai greu, dacă nu chiar imposibil, să apreciezi exact cine, ce şi cum a fost. Nu există alt principiu de procedare corectă în asemenea situaţii decît bunul-simţ; locul cunoştinţelor e mai în urmă, iar mofturile expertului şi pretenţiile cenzorului e bine întotdeauna să nu se afle nicăieri.
Note
1 Vezi Gheorghe Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1980, p.129-131; Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1985, p. 270-277. Relativ la religia timpurie indo-europeană a se vedea şi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol.1, Chişinău, 1992, p.196.
2 Mircea Eliade, De Zamolxis à Gengis Khan, Paris, 1970, p.136-162.
3 Între altele, Romulus Vulcănescu, op. cit., p.275. Despre această practică la diverse popoare, a se vedea James G.Frazer, Creanga de aur, vol. 4, Bucureşti, 1980, p. 73-109.
4 Mircea Eliade, Eseuri. Mitul eternei reîntoarceri. Mituri, vise şi mistere. Trad. de Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, 1991, p. 18-19.
5 Mihail Kogălniceanu, Scrieri istorice, în: Opere, tom I, Bucureşti, 1946, p. 655.
6 Vezi Constantin Ciopraga, Eminescu – „Poetul nepereche”, în: Mihai Eminescu, Poezii, Iaşi, 1990, p. 709.
7 Vezi, de ex., Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, ed. a II-a, Bucureşti, 2000, p.282 sq.
8 Ibidem, p.11; Dilema, 27 februarie – 5 martie 1998; Sud-Est, 1999, nr. 1-2.