„Proiectul scitic”. Relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Hoarda Mare


Cucerirea Constantinopolului (1453) şi relansarea programului de expansiune otomană în Europa şi în Asia Minoră au determinat reapariţia unor proiecte de alianţă care raliau, contra sultanului din Istanbul, state creştine din Occident cu cele musulmane din Anatolia şi Orientul Apropiat. Primele planuri antiotomane nu au avut eficacitatea dorită de iniţiatori. Blocul islamic anatolian format din emiratul Candaroğulları, Karamania şi Confederaţia turcomanilor Ak Koyunlu, deşi a beneficiat de suportul logistic oferit de Veneţia, Aragon şi Egiptul mameluc, a fost spulberat de Mehmed II (1451-1481). În 1461 otomanii au încorporat emiratul Candar şi Imperiul din Trapezunt şi au început în 1464 o cucerire treptată a Karamaniei. O parte din prinţii anatolieni dezmoşteniţi de otomani s-au refugiat la Cairo şi la curtea lui Uzan Hasan (1454-1478), cârmuitorul turcomanilor Ak Koyunlu, cu speranţa recuperării patrimoniului părintesc. Succesele din segmentul microasiatic, Mehmed II le-a fructificat în vest în confruntarea cu Veneţia, cel mai puternic adversar maritim al otomanilor. În 1470 otomanii au capturat fortăreaţa Negroponte şi insula Eubeea, deschizând o cale maritimă ce facilita o invazie asupra peninsulei italice. Noua bază navală ameninţa direct securitatea traseelor maritime urmate de convoaiele veneţiene care traficau între metropolă şi porturile Egiptului mameluc. Spectrul invaziei, dar în special cel al tăierii marilor venituri provenite din comerţul cu Egiptul, au determinat conducerea Veneţiei să reacţioneze legăturile cu inamicii orientali ai sultanului Mehmed II şi să descopere noi virtuali aliaţi care puteau fi canalizaţi contra otomanilor. În această conjunctură, în care Republica Lagunelor întreprindea demersuri febrile pentru a-l determina pe Uzun Hasan să deschidă un front în flancul oriental al otomanilor şi acorda importanţă tuturor ofertelor de ajutor militar, s-a născut „proiectul scitic”1. Pentru prima dată în lungul şir de proiecte de prindere în cleşte a otomanilor, cu participanţi creştini şi musulmani, se plănuia atragerea în coaliţie a unui hanat tătar, din nordul Mării Negre.
Premisele realizării „planului scitic” s-au ivit în cursul tratativelor de perfectare a căsătoriei marelui cneaz al Moscovei, Ivan III (1462-1505) cu Zoe, fiica lui Toma, ultimul despot al Moreei. Iniţiatorul acestui aranjament matrimonial, Gian Battista della Volpe, rezident la Moscova, dar care petrecuse mulţi ani în lumea tătară, a prezentat Senatului veneţian, prin intermediul nepotului său, Antonio Gislardi, la sfârşitul anului 1470, o ofertă seducătoare care ar fi aparţinut hanului Ahmed (1465-1481). Cârmuitorul Hoardei Mari se angaja, sub jurământ, să lanseze contra turcilor o oştire de 200.000 de oameni2.
Existenţa unei propuneri tătare de cooperare cu Veneţia, pe baza unui model turco-mongol de parteneriat definit de formula: „prieten prietenului şi duşman duşmanului”, pare ireală în contextul anului 1470. Promotorii din umbră ai acestui aranjament diplomatic au avut în vedere, pe de o parte, absenţa unor contradicţii între Imperiul otoman şi Hoarda Mare şi, pe de altă parte, evoluţia imprevizibilă a raporturilor internaţionale din sânul statelor concurente în stepa euroasiatică, din nordul Mării Negre.
În jurul anului 1468/1469 în patrulaterul Hanatul din Crimeea, Hoarda Mare, marele cnezat al Moscovei şi Regatul polono-lituanian s-a produs, treptat, o modificare a schemei tradiţionale de distribuire zonală a forţelor tătare. Prin revocarea alianţei dintre Crimeea şi Polonia, în circumstanţele redeschiderii atât a rivalităţii dintre hanatul crâmlean şi Hoarda Mare, cât şi a celei dintre Polonia şi Moscova, s-au constituit, în etape, două aliniamente opuse. Solidarizarea Moscovei cu Hanatul din Crimeea a fost succedată, la scurtă vreme, de asocierea Poloniei cu Hoarda Mare. Formarea acestor două blocuri antagonice nu a fost rezultatul unor evenimente conjuncturale, ci consecinţa unor restructurări de obiective din programele externe promovate de Mengli Giray (1467/8-1475; 1478-1515) şi de hanul Ahmed.
Apariţia unor tensiuni ireversibile între Mengli Giray şi Mehmed II, care practic a plasat Hanatul din Crimeea în rândul inamicilor otomanilor din bazinul pontic3, în ipostaza în care Cazimir IV (1447-1492) era nu numai pasiv, dar şi concesiv faţă de puterea islamică din sudul Dunării, face plauzibilă ipoteza că, în faza germinativă a „proiectului scitic”, hanul Ahmed nu a cunoscut angajamentul oferit Veneţiei în numele său. Este posibil ca la origine „planul scitic” să fi fost ticluit de membri ai grupului de aventurieri italieni stabiliţi la curtea lui Ivan III, cu scopul de a stoarce fonduri din tezaurul Veneţiei. Este neverosimilă ipoteza că hanul Ahmed, fără să fi fost periclitat direct de otomani, să fi întreprins unilateral demersuri diplomatice care l-ar fi implicat într-o confruntare deschisă cu sultanul otoman. Dimpotrivă, analiza modului în care hanul Hoardei Mari a acţionat militar şi diplomatic în anul 1476 îl indică ca un negociator abil, care a fructificat situaţia din acest an pentru a impune Moscovei un nou statut şi pentru a determina Poarta otomană să-l recunoască han al Hoardei de Aur.
Pentru a elimina dubiile asupra verosimilităţii mesajului tătar şi a explora opţiunile politice reale ale hanului Ahmed, autorităţile veneţiene, dornice de a descoperi noi aliaţi cu potenţial antiotoman, au decis trimiterea secretarului Gian Battista Trevisano, via Moscova, la Hoarda Mare. Contactele preliminare secrete între G. B. Trevisano şi hanul Ahmed au trezit suspiciunile lui Ivan III, care l-a acuzat pe emisarul veneţian de spionaj în favoarea hanului tătar. După incursiunea tătarilor din Hoarda Mare, în vara anului 1472, care au invadat teritoriile moscovite dinspre hotarul cu marele cnezat al Lituaniei, indiciu concret al funcţionării acordului dintre Cazimir şi Ahmed4, G. B. Trevisano a fost arestat şi condamnat la moarte. A fost salvat de aplicarea sentinţei capitale prin intervenţia ţarinei Zoe (Sofia), sosită la curtea lui Ivan III la finele anului.
Victoria surprinzătoare, din august 1473, obţinută de Mehmed II asupra lui Uzun Hasan, a determinat conducerea Veneţiei să reactualizeze proiectul tătar într-o formulă diplomatică nouă, care trebuia să adune de aceeaşi parte a baricadei pe Ivan III, hanul Ahmed şi Uzun Hasan. În noiembrie 1473 senatorii au decis redactarea unei scrisori către cneazul Moscovei, prin care misiunea lui G. B. Trevisano era disculpată şi declarată ca urmărind drept unic scop îndepărtarea tătarilor de la obiectivele şi hotarele ruse şi orientarea lor către „teritoriile vecine Pontului Euxin şi Moldovei pentru atacarea inamicului comun al creştinătăţii”5.
La sfârşitul anului 1473 Antonio Gislardi a fost trimis la Moscova cu misiunea de a rezolva cazul G. B. Trevisano şi de a începe, sub tutela lui Ivan III, tratative cu hanul Ahmed6. Pentru captarea ţarului, ortodox, Veneţia făgăduia lui Ivan III succesiunea de jure ca urmaş legitim al Bizanţului, în cazul dispariţiei descendenţilor pe linie bărbătească. A Gislardi a călătorit spre destinaţie, împreună cu solul Paolo Ognibene, direcţionat spre Uzun Hasan, pe o rută care a traversat Polonia, fiind primiţi în audienţă de regele Cazimir (1447-1492) la Opathowiecs, în data de 6 februarie 1474. Cu certitudine, emisarii veneţieni nu au dezvăluit regelui polon detaliile planului scitic7. Punerea în practică a planului de angajare a tătarilor din Hoarda Mare contra otomanilor reprezenta un pericol major pentru securitatea hotarelor regatului polono-lituanian, deoarece ar fi condus la anularea clauzei luptei comune contra Moscovei din acordul parafat între Cazimir şi Ahmed în 14718. În absenţa presiunii tătare, Ivan III putea manevra spre apus şi să redeschidă conflictul cu Polonia, pentru a obţine, cu concursul tătarilor crâmleni, stăpânirea asupra centrului strategic, Novgorod.
Cu totul deosebită a fost atitudinea diplomaţiei veneţiene faţă de liderul confederaţiei Ak Koyunlu. Paolo Ognibene avea mandatul de a expune planul scitic ca un argument pentru a-l determina pe Uzun Hasan să întrerupă negocierile de pace cu Mehmed II şi să redeschidă frontul din Anatolia, într-o nouă conjunctură în care şi o altă putere musulmană, din nordul Mării Negre, se angaja să lovească pe otomani în flancul european. Uzun Hasan întreţinea relaţii diplomatice strânse cu hanul din Astrachan, Kasim (nepotul lui Ahmed), dar care era în conflict cu hanul Hoardei Mari. Obiectivul acestor legături era asigurarea flancului nordic al confederaţiei Ak Koyunlu. Înainte de lupta decisivă cu otomanii, din august 1473, Uzun Hasan a primit în tabără „un Ambassador del Tartaro de Citracan”, sosit cu darul tradiţional (Dokuz / Nouă cadouri diferite), pentru a parafa „bona pace”9.
Perspectiva redinamizării lui Uzun Hasan şi posibilitatea virtuală a conectării forţei terestre Ak Koyunlu cu cea a Hoardei Mari au determinat conducerea Veneţiei, chiar într-un climat în care membri ai elitei intelectuale apropiate de cercurile politice italiene îşi exprimau îndoiala că salvarea de pericolul turc poate surveni de la locuitorii mahomedani din Caucaz10, să depună eforturi stăruitoare, cu asumarea unor cheltuieli enorme, pentru captarea hanului Ahmed.
Înainte de sosirea solului veneţian la Moscova (25 aprilie 1474), Ivan III l-a contactat pe hanul Ahmed printr-o solie menită să desfacă alianţa dintre regele polon şi hanul tătar şi să redeschidă drumul comercial pe cursul fluviului Volga. Probabil, mulţumit de oferta lui Ivan, Ahmed a expediat la cneaz pe emisarul său Kara Küçük, însoţit de o mare caravană de negustori. Pentru Hoarda Mare comerţul cu piaţa rusă era deosebit de profitabil, deoarece ruşii achiziţionau un mare număr de cai tătăreşti.
Solul tătar a părăsit capitala rusă la 19 iulie 1474 şi, acompaniat de G. B. Trevisano, recent eliberat din închisoare, şi de Dimitrie Lazarev, reprezentantul lui Ivan III, s-a îndreptat spre Saray, capitala hanului Ahmed. După câteva luni emisarul moscovit a revenit în patrie, dar G. B. Trevisano a rămas la curtea marelui han11.
Parlamentările lui G. B. Trevisano cu hanul Ahmed au fost dificile şi de lungă durată, dar s-au finalizat într-o formulă avantajoasă pentru Veneţia. Ceea ce a grăbit soluţionarea demersului veneţian a fost fără îndoială succesul campaniei otomane din vara anului 1475, prin care Mehmed II a pus stăpânire pe fortăreţele genoveze şi veneţiene din nordul Mării Negre. Lovitura otomană a fost resimţită de Ahmed cu atât mai mult cu cât, în calitate de succesor al lui Cengýz Han, se considera de jure suveranul legitim al teritoriilor în care se instalaseră garnizoanele otomane.
Panorama extinderii dominaţiei otomane în direcţia hotarelor Hoardei Mari l-a înclinat decisiv pe Ahmed Han spre colaborare diplomatică cu Veneţia. La începutul anului 1476 au plecat spre Republica Lagunelor, pe drumul direct prin Polonia, evitând Moscova, împreună cu G. B. Trevisano, doi soli tătari. Unul, „Thair”, era reprezentantul lui Ahmed, iar celălalt, „Brunach Batir”, delegatul lui Temir, şeful celui mai influent clan din Hoardă (baş Karacu), şi a-l cărui prestigiu era marcant şi în celelalte hanate tătare. La 28 aprilie 1476 solii tătari au sosit la Veneţia, unde li s-a făcut o primire cu onoruri şi ceremonii speciale, regalaţi cu cadouri în veşminte şi bani, a căror valoare se cifra la suma de 3.000 de ducaţi. Ambasadorul lui Ahmed „hà promesso per nome de suo signor romper guerra al Turco alle parte di sopra, con cavalli CC-m armadi de bona zente”12. Veneţienii au acceptat condiţiile materiale cerute de partea tătară: plata soldelor şi asigurarea furniturilor militare. Emisarii tătari au plecat înapoi spre Saray, în iunie 1476, purtând scrisori către Han şi sfetnicul său, prin care erau incitaţi să năvălească la Dunăre în momentul în care sultanul era prins în confruntare cu regele Ungariei şi alţi cârmuitori creştini13. Până în Polonia ambasadorii tătari au fost acompaniaţi de G. B. Trevisano, care i-a condus direct spre Saray sub protecţia lui Dimitrie Lazarev14.
Două scrisori redactate de dogele Veneţiei, emise la 1715 şi 19 mai 147616, prima adresată emisarului Emanuele Gerardo, delegat la Ştefan cel Mare, şi cea de a doua lui Cazimir, dezvăluie un aspect surprinzător asupra modului în care autorităţile Signoriei au perfectat alianţa cu Ahmed prin păstrarea secretului absolut al operaţiunii, atât faţă de voievodul Moldovei, cât şi de regele Poloniei. Mascarea planului scitic faţă de poloni era justificată de direcţiile politicii promovate de Cazimir: atitudine rezervată faţă de expansiunea otomană spre Occident; angrenarea în ostilităţi cu suveranul Ungariei, care, periclitat, se angajase în acţiuni militare de limitare a ofensivei otomane şi, ceea ce era mai important, de poziţia consecventă a regelui de a dirigui alianţa cu Hoarda Mare doar asupra Moscovei. O eventuală deviere a efortului militar al Hoardei Mari dinspre Moscova spre Imperiul otoman era inacceptabilă pentru Cazimir, deoarece lăsa liber pe inamicul său, Ivan III. Motivul pentru care veneţienii nu au dezvăluit lui Ştefan, până în luna mai 1476, rolul preconizat Moldovei în planul scitic, nu ne este cunoscut. Probabil, însăşi conducerea Veneţiei, până în primăvara acestui an, nu a avut certitudinea că hanul Ahmed va răspunde la chemarea Republicii. Secretarul E. Gerardo a relatat voievodului moldav întreaga istorie a tratativelor veneţio-tătare şi decizia hanului Ahmed: „că este pregătit să coboare, la orice cerere şi dorinţă de-a noastră, pe ţărmul Mării Negre şi să atingă Dunărea şi să-şi aducă oştile contra duşmanului”.
Relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Hoarda Mare au debutat tardiv, abia la mijlocul deceniului opt al secolului al XV-lea. Absenţa unor legături politice anterioare anului 1475 poate fi explicată prin schimbările majore întâmplate în lumea tătară: declinul Hoardei Mari şi ascensiunea hanatului din Crimeea, şi evoluţia paşnică, după 1471, a legăturilor dintre Ştefan cel Mare şi Mengli Giray.
După 1465 – anul victoriei decisive a lui Haci Giray asupra hanului Hoardei Mari, Mahmud17 – în segmentul occidental al ţinuturilor dominate anterior de Hoarda de Aur, vestul teritoriilor din Deşt-i Kipçak, rolul de dominatori a fost preluat de hanatul crâmlean. Instalat solitar pe tronul din Kirk Yer, Mengli Giray, începând cu anul 1468, a modificat radical atitudinea hanatului faţă de regatul polono-lituanian. Moldova, care nu avea frontieră directă cu lumea tătară, a resimţit şocul schimbării majore din politica externă a hanatului din Crimeea, deoarece Ştefan cel Mare secondase politica lui Cazimir faţă de tătari. În 1471 o invazie crâmleană a lovit simultan Polonia şi Moldova. După acest eveniment poziţiile regelui Cazimir şi ale voievodului Ştefan cel Mare faţă de hanatul din Crimeea au devenit divergente. Cazimir s-a aliat cu Hoarda Mare pentru a face faţă alinierii Moscovei cu hanatul din Crimeea. Ştefan cel Mare, a cărui direcţie prioritară era orientată spre bararea la linia Dunării a ofensivei otomane, spre deosebire de suzeranul său, a ales o altă soluţie diplomatică, care a vizat în primul rând eliminarea spectrului cuplării forţei otomanilor cu cea a tătarilor din hanatul crâmlean. Voievodul Moldovei a dezamorsat tensiunea cu hanul crâmlean şi a inaugurat o politică de cooperare cu factorii politici influenţi din Crimeea. Prin căsătoria cu prinţesa Maria, în 1472, a cimentat relaţia cu principatul de Mangop, al cărui conducător se bucura de influenţă în rândul elitei tătare. Între Ştefan cel Mare şi Mengli Giray a existat o comunitate de interese politice, superioară celor economice, care i-a raliat natural în faţa unui inamic comun, sultanul din Istanbul. Convergenţa de poziţii şi orientarea hanatului spre alianţe cu inamicii lui Mehmed II au dat naştere la raporturi speciale între Moldova şi hanatul din Crimeea. În intervalul 1472-1475 teritoriul Moldovei nu a fost prădat de tătari, în vreme ce Polonia a suportat în 1474 o nouă invazie crâmleană cu efect mai distructiv decât cea precedentă, din 147118.
Rezultatul neconcludent al expediţiilor punitive organizate de Mehmed II asupra Moldovei în anii 1473, 1474 şi ianuarie 1475 – campanii militare în care turcii nu au avut concursul tătarilor – l-a determinat pe sultan să încerce să dobândească victoria asupra lui Ştefan numai după instaurarea controlului otoman asupra conducerii hanatului din Crimeea.
Stimulată abil din exterior, de Mehmed II şi de hanul Ahmed, în hanatul crâmlean s-a declanşat o gravă criză politică care a paralizat coeziunea dintre han şi clanul conducător (Baş Karacu) al Şirinilor, care în mod tradiţional deţinea poziţiile-cheie în administraţie şi cârmuia armata. Căpeteniile Şirinilor, urmaşii lui Rektimur, împărţeau puterea cu hanul din Kirk Yer şi jucau în Crimeea un rol asemănător celui îndeplinit în Hoarda Mare de clanul mangât (nogay) condus de Temir (Timur), nepotul lui Edigü, cunoscutul promotor de hani din primele două decenii ale veacului al XV-lea.
În 1474, după decesul lui Mamak, fratele acestuia, Eminek, cu concursul autorităţilor din Caffa, care sperau prin acest personaj să-l manipuleze mai uşor pe Mengli Giray, a preluat conducerea clanului Şirin şi şefia Campaniei. Eminek, partizan al alianţei cu Moscova, a orientat forţele militare crâmlene asupra Poloniei pe o direcţie contrară celei urmărite de Mengli Giray. Hanul, ameninţat mai acut de Ahmed şi de Poarta otomană, nu dorea retensionarea relaţiilor cu Cazimir, cu atât mai mult cu cât cunoştea modificarea poziţiei lui Ivan III, care, captat de proiectul scitic, renunţase la atitudinea combativă contra lui Ahmed, cu speranţa iluzorie de a dobândi avantaje dintr-un eventual conflict de lungă durată între Hoarda Mare şi Imperiul otoman.
Incongruenţa dintre programul lui Mengli Giray şi cel al lui Ivan III rezultă cu claritate din tratativele purtate în Crimeea în primăvara anului 1474. Solul moscovit a cerut hanului acordarea unui tratat (yarlik) în care inamicul comun să fie identificat numai în persoana regelui Cazimir. Mengli Giray a refuzat propunerea rusă, oferind însă un acord care urma să stipuleze angajarea ofensivă şi defensivă a lui Ivan III împotriva lui Ahmed19. Negocierile dintre Crimeea şi Moscova au eşuat, Ivan III preferând varianta tratativelor cu Ahmed pentru a-l orienta spre sud şi a-l implica în proiectul scitic. Eminek a boicotat politica lui Mengli Giray şi, cu concursul a doi fraţi ai lui Mengli Giray, incitaţi contra hanului legitim, a invadat, în iulie 1474, teritoriile regatului polono-lituanian, de unde crâmlenii au revenit cu o pradă uriaşă, vite şi 18-20.000 de robi20. Pentru a menţine relaţiile cu Cazimir pe făgaş paşnic, Mengli Giray l-a avizat pe rege asupra expediţiei organizate de Eminek21. Convieţuirea politică dintre Mengli Giray şi Eminek a devenit imposibilă şi la sfârşitul anului 1474 hanul din Kirk Yer era decis să-l elimine prin orice mijloace22. În aceeaşi vreme autorităţile genoveze din Caffa l-au informat pe han asupra tratativelor secrete purtate de Eminek cu Mehmed Cuceritorul23. Între fracţiunile rivale din hanat au început lupte deschise. Mengli Giray l-a demis pe Eminek şi l-a susţinut pentru şefia Campaniei pe Sartak, fiul lui Mamak. În replică Eminek, sprijinit de o grupare pro otomană, l-a lansat pe fratele hanului, pe Haydar – unul dintre iniţiatorii campaniei din 1474 – ca pretendent la tronul hanatului. Sub presiune militară, Mengli Giray şi Sartak au abandonat capitala Kirk Yer şi s-au refugiat salvator la Caffa.
Eminek şi-a coordonat mişcările cu sultanul din Istanbul şi în aşteptarea sosirii flotei conduse de amiralul Gedik Ahmed, la mijlocul lunii aprilie 1475, a împresurat terestru Caffa. În iunie fortăreţele genoveze şi veneţiene din nordul Mării Negre au fost capturate de otomani. Mehmed II a instalat în fruntea hanatului din Crimeea pe fostul han Nurdevlet (a doua domnie 1475-1478) şi a încredinţat puterea militară lui Eminek, colaboratorul tătar care asigurase stabilirea otomanilor în peninsulă. Mengli Giray a fost transferat la Istanbul şi închis în fortăreaţa Yedi Kule.
Succesul otoman din vara anului 1475 a provocat temeri la Suceava şi la Saray şi a creat baza de înnodare a legăturilor directe între Ştefan cel Mare şi Ahmed. Pentru voievodul Moldovei implementarea garnizoanelor otomane în Crimeea a însemnat apariţia spectrului funcţionării unui atac concentric turco-tătar, simultan dinspre sud şi răsărit, iar pentru hanul Hoardei Mari a reprezentat o consolidare politică şi militară a hanatului rival şi o piedică suplimentară în calea proiectului de a reface unitatea teritorială a Hoardei de Aur dinspre răsărit spre apus.
Cu obiective diferite în privinţa viitorului Crimeei, dar cu un ţel comun imediat: eliminarea implantului otoman din peninsulă, Ştefan cel Mare şi Ahmed au fost singurii care au reacţionat concret. În colaborare cu facţiunile tătare care se opuneau prezenţei otomane, voievodul Moldovei a trimis contingente militare pentru a asigura rezistenţa cetăţii Mangop24. Hanul Ahmed, mai puţin ameninţat decât Ştefan, nu a intervenit manu militari, dar a ridicat un pretendent legitim, pe prinţul Canibeğ25 în contra hanului Nurdevlet, marioneta sultanului. Canibeğ, a cărui spiţă de neam nu o cunoaştem, reuşise la începutul anilor ’70 să pună bazele unei hoarde (ulus) autonome în zona bazinului inferior al Donului. Triburile fidele lui Canibeğ sălăşluiau într-un sector care se învecina cu hanatul de Astrachan, Hoarda Mare şi hanatul crâmlean. Această formaţiune politică, care nu s-a închegat sub forma unui hanat clasic, dar care se bucura de protecţia hanului Ahmed, a devenit un loc de refugiu politic pentru opozanţii hanatului crâmlean. La Canibeğ s-a adăpostit, în 1474, şirinul Sartak, fiul lui Mamak. Noul aspirant, în acord cu Canibeğ şi Ahmed, a organizat o lovitură în Crimeea pentru a prelua conducerea clanului Şirin. Tensiunea a fost rezolvată pe cale paşnică, iar Mengli Giray l-a rechemat în hanat pentru a-l opune lui Eminek26.
După eşuarea tentativei de a salva Mangopul – ocupat de otomani în decembrie 1475 –, probabil în înţelegere cu hanul Ahmed, Ştefan cel Mare l-a lansat, contra perechii Eminek-Nurdevlet, pe pretendentul Hacike. Acest personaj, frate uterin cu Eminek, căzuse în captivitate moldoveană, împreună cu fratele său, în cursul incursiunii crâmlene din 1471. Eminek a reuşit să evadeze spectaculos în 147327, dar Hacike a rămas prizonier în mâinile lui Ştefan cel Mare. Consecinţele profunde ale operaţiunii iniţiate de Ştefan sunt surprinse în corespondenţa dintre fruntaşii Crimeei şi sultanul din Istanbul. Într-un raport redactat de Eminek, în prima jumătate a lunii mai 1476, adresat sultanului, informa că însuşi „motivul pentru care a fost alcătuită aceasta <scrisoarea>, este că fratele meu de tată şi de mamă, numit Hacike, era întemniţat în teritoriul necredincioşilor, în Moldova” (as-sabab li tahririh huva anna ahin al-ab va-am al-musamma bi Hacike va zalika mahbus fi diyar ül-küfar Kara Boğdan). Emitentul, fără a indica modul prin care reuşise să iasă protejatul lui Ştefan din închisoarea (mahbus) moldoveană, dezvăluia adresantului că „duşmanul (adüv), fratele său, Hacike, împreună cu Abdullah <şeful clanului Barin>, s-au asociat cu Canibeğ Sultan”. Ulterior, cei trei lideri tătari, cu „o forţă de o mie de oşteni au invadat oraşul Kirim” (haraca fi medinet Kirim ma leţker elf), reşedinţa fortificată a lui Eminek, capturând jumătate din supuşii (raya) săi28.
În a doua decadă a lunii octombrie 1476, Eminek a trimis la Istanbul un nou raport asupra cauzelor care împiedicaseră o a doua incursiune crâmleană asupra Moldovei, simultană cu campania sultanală contra lui Ştefan cel Mare. După relatarea şefului Şirin în cursul incursiunii din primăvară: „înainte de a ne întoarce ne-a ajuns o oştire tristă care zicea că «a venit duşmanul şi pradă casele voastre». Atunci părăsind fără zăbavă prăzile am hotărât să ne întoarcem neapărat <în Crimeea>, necredinciosul <Ştefan> venind din urma noastră a făcut război crâncen cu noi; ne-au pierit numeroşi oameni; doi fraţi de ai mei au devenit martiri (şehid). Ne-au pierit luptători de vază, precum arme şi caii noştri. Noi înşine am venit cu un singur cal. Îndată după noi a sosit duşmanul nostru <Canibeğ, Abdullah şi Hacike> împreună cu oştirea Taht-ului <taht = tron, denumire a Sarayului, fosta capitală a Hoardei de Aur> şi au luat teritoriile (il) noastre. Noi eram atunci în oraşul Kirim. Nu aveam cai graşi pentru a ieşi şi a ne lupta cu ei. Inamicul a venit la Kirim pentru a da bătălie, dar nu a putut lua fortăreaţa (kale)”29.
Documentul emis de cancelaria tătară indică fără echivoc că adversarii hanului şi ai liderului Şirin din Crimeea aveau suportul militar al hanului Ahmed, care în calitate de deţinător al tronului (taht) din Saray era considerat ca suveranul legitim al Hoardei de Aur. În mod evident, atacul organizat de Hoarda Mare asupra Crimeii a fost factorul care a pulverizat proiectul iniţiat de Mehmed II de a prinde în cleşte, în vara anului 1476, pe voievodul Moldovei.
Existenţa unor relaţii speciale între Ştefan cel Mare şi Ahmed era cunoscută de conducerea Veneţiei, care urmărea cu atenţie, pas cu pas, mişcările celor doi cârmuitori din nordul Mării Negre. Prin instrucţiunile adresate de doge secretarului Emanuele Gerardo, din 17 mai 1476, i se aducea la cunoştinţă declaraţia recentă a ambasadorului lui Ahmed la Veneţia, că „hanul ţine prietenie cu ilustrul voievod <Ştefan cel Mare>, pe care îl numeşte fratele domniei sale <şi> de la care primeşte şi oferă toate facilităţile şi înlesnirile”30. La sfârşitul lunii iunie, acelaşi emisar era povăţuit de a iscodi deplasarea Hoardei Mari peste Don şi spre Nipru şi de a interveni diplomatic la hanul Ahmed pentru a veni în ajutorul lui Ştefan cel Mare31.
Hanul Ahmed, ultimul han al Hoardei Mari care a promovat o politică pan tătară întru a impune supremaţia sa asupra tuturor hanatelor constituite în teritoriul din aripa dreaptă a Hoardei de Aur, a utilizat conjunctura favorabilă din anii 1475 şi 1476 pentru a reface prestigiul tronului din Saray. Acest program ambiţios era însă condiţionat de restabilirea dependenţei directe a cnejilor ruşi şi în primul rând a marelui cneaz al Moscovei faţă de persoana hanului. Importanţa şi prioritatea acestui obiectiv sunt relevate de modul în care Ahmed Han a reacţionat după instalarea otomanilor în peninsula crimeeană.
Hanul Hoardei Mari, contrar aşteptărilor Veneţiei şi Moldovei, nu s-a implicat în operaţiuni militare îndreptate spre bazele otomane din nordul Mării Negre, ci s-a limitat a susţine dizidenţa tătară aflată în opoziţie cu grupul conducător instalat de Mehmed II. Luptele intestine pentru putere din hanatul crâmlean şi anularea practică a alianţei care legase Crimeea de Moscova au permis lui Ahmed să canalizeze, fără teamă, presiunea hoardei sale asupra lui Ivan III. Chiar în vremea în care hanul purta dialogul diplomatic cu Veneţia şi Moldova, pregătea de fapt o lovitură asupra Moscovei. Narând evenimentele din 1476, „Cronica Kazan”-ului relatează: „ţarul Ahmat, a luat conducerea în Hoarda de Aur după tatăl său Zeleti saltan <Celaleddin, fiul Toktamîş?> şi a trimis emisarii săi la marele cneaz Ivan, la Moscova cu o basma <probabil paysa: pecetea hanului>, în conformitate cu vechea datină a strămoşilor, pentru a cere tributul şi darurile pentru ultimii ani”32. Înainte de acest an, Ahmed ordonase lui Ivan III să vină personal în hoardă (ordu), în capitală sau în tabăra din stepă, iar acum cerea ţarului să trimită tributul. Probabil din acelaşi an datează o scrisoare (yarlik) ameninţătoare adresată de han cneazului Moscovei, prin care în calitate de urmaş al lui Batu Han cerea: „Şi tu să-mi strângi în 40 de zile tribut de 60.000 de altâni, 20.000 când va da colţul ierbii şi 60.000 când va cădea frunza copacilor, iar tu să porţi ca semn a lui Sayin [Batu] calpacul cu vârful îndoit deoarece voi mergeţi pe o cale greşită. Dacă nu vei aduna tributul <vâhod> meu în termen de 40 de zile şi nu vei primi să porţi cu cinste semnul lui Batu, recunoscut de tine ca stăpân, toţi boierii tăi cu chica deasă şi cu bărbile lungi vor fi la mine; sau iarăşi dregătorii mei cu tolbele de piele de capră şi ciubotele de safian vor fi la tine... şi îndată ce va trece miezul iernii, nouăzeci de zile, voi veni din nou la tine şi vei bea de la mine apă tulbure”33.
Mesajul cominativ a fost transmis lui Ivan III, probabil prin solul Boçük. Ambasadorul Hoardei Mari a sosit la Moscova, la 11 iulie 1476, cu o suită de 50 de însoţitori, acompaniat de 500 de negustori, ce transportau cai şi mărfuri orientale. Emisarul tătar a plecat înapoi spre Saray, la 6 septembrie, împreună cu delegatul rus Matvei Bestujev34. Izvoarele nu au consemnat ştiri asupra misiunii şi a momentului de revenire în patrie a solului M. Bestujev.
Deturnarea direcţiei presiunii Hoardei Mari dinspre Crimeea şi gurile Dunării spre cursul superior al Volgăi s-a produs în momentul în care Veneţia era convinsă încă de orientarea antiotomană a hanului din Saray. La 18 iulie dogele Andrea Vendramin cerea lui G.B. Trevisano, aflat la Vilna, să faciliteze prin toate mijloacele deplasarea şi traversarea trupelor hanului Ahmed spre teritoriul otoman. Instrucţiunile conţineau şi alternativa: „şi dacă cumva descinderea la Dunăre şi tranzitul în ţinuturile turcilor de peste fluviu nu ar fi posibile, fie pentru că nu voia Hanul, fie că s-ar împotrivi voievodul Ştefan, fie datorită altui motiv, tu declară şi solicită Hanului ca cel puţin să pornească şi să cucerească oraşul Caffa şi celelalte locuri din provincie care sunt ocupate de Turc, cât şi cetatea Tana şi altele care sunt mai apropiate de puterea Hanului şi să facă tot ce este posibil contra duşmanului...”35.
Campania sultanală din Moldova, pasivitatea lui Uzun Hasan, care nu a deschis un front în Anatolia orientală, dar în mod special opoziţia fermă a regelui Cazimir faţă de proiectul de implicare a Hoardei Mari contra otomanilor, au constituit factorii care au influenţat decizia lui Ahmed Han. În eşuarea proiectului scitic rolul principal l-a jucat regele Poloniei. Pentru a asigura libertate de mişcare pentru Ahmed contra Moscovei diplomaţia polonă a fost deosebit de activă. Pe de o parte, l-a incitat în permanenţă pe hanul Hoardei Mari împotriva lui Ivan III36 şi, pe de altă parte, a încercat să demonstreze promotorilor „planului scitic” defecţiunile majore ale programului de alianţă cu tătarii. Cazimir se temea de o provocare la adresa Porţii în cazul în care ar fi acceptat ca tătarii din Hoarda Mare să pătrundă spre vest prin culoarul dintre Nistru şi Nipru37, care lega Polonia de Marea Neagră.
La Veneţia a fost expediat Filippo Buonaccorsi (Callimachus) care prin două discursuri ţinute în prima decadă a lunii ianuarie 1477 a încercat să convingă pe doge şi pe senatori să renunţe la planul tătar. Diplomatul polon, de origine italiană, a invocat mai multe argumente: deplasarea lentă şi dificilă a hoardelor tătare, deoarece aveau obiceiul de a transporta în campanie familia şi toate lucrurile; traseul era anevoios, cu traversarea multor fluvii şi obstacole naturale; divizarea tătarilor în mai multe clanuri inamice, ceea ce practic nu permitea să se strângă laolaltă mai mult de 10-12.000 luptători; tătarii prin credinţă erau duşmani înverşunaţi ai creştinilor, aveau o „natura perfida”38. La 7 ianuarie Senatul a răspuns lui F. Buonaccorsi cu aserţiunea că tătarii pot traversa fluviile din nordul Mării Negre şi, cu concursul lui Ştefan, să intre „în Bulgaria” şi să pătrundă până în „viscerele” inamicului39.
Deşi dinspre Saray nu soseau ştiri sigure, Veneţia a perseverat în tentativa de a-l atrage pe hanul Ahmed. O ultimă speranţă a licărit la sfârşitul anului 1476. La 10 ianuarie 1477, Senatul l-a avizat pe G.B. Trevisano, aflat încă în Polonia, despre veştile transmise de curând (nuperrime) din Moldova, care relatau că „tătarii s-au apropiat de hotarele voievodului moldovean ca prieteni recunoscuţi şi aşteptaţi de Ştefan”. Pentru conducerea Signoriei nu era „limpede care este acel neam, cel al marelui han <Ahmed>, ori cel care este aşezat de obicei în jurul Caffei <Nurdevlet>”40. Atât Ştefan cel Mare, cât şi conducerea Veneţiei, care îşi puseseră mari speranţe în „planul scitic” şi a cărui îndeplinire a crescut ca importanţă pe măsura reducerii şanselor de a-l reimplica pe Uzun Hasan contra turcilor, nu au acceptat sfaturile polone.
Eşecul „planului scitic” s-a datorat şi diplomaţiei promovate de Mehmed II. La 19 mai 1476, din apropiere de Varna, sultanul, pornit în expediţia contra lui Ştefan, a răspuns soliei polone propunând lui Cazimir, gratulat ca „frater mi carissime”, o „vera fraternalis amicicia”41. După campania din Moldova, Mehmed II a început negocieri directe cu hanul Ahmed. În conjunctura în care otomanii, după vara anului 1475, nu au dezvoltat capetele de pod din nordul Mării Negre şi s-au arătat pasivi pe direcţia de înaintare spre zonele care intrau în aria de influenţă a Hoardei Mari, hanul Ahmed a devenit cooperant cu suveranul hanului din Crimeea. Mehmed II a mandatat la Saray pe ambasadorul Karaça Bahadur. Solul otoman a netezit asperităţile şi la începutul lunii iunie 1477 Ahmed a trimis sultanului o scrisoare deosebit de protocolară. Emitentul se declara cu mândrie urmaş al lui Cengiz Han şi îl asigura pe sultan că: „începând de azi, frăţia (Karindaşlik) dintre noi, întemeiată pe dragoste permanentă s-a statornicit”. Cu speranţa că între Istanbul şi Saray va continua schimbul de soli şi olăcari şi cu dorinţa expresă „de a creşte zi de zi prietenia şi frăţia”, hanul l-a trimis ca ambasador pe nepotul său, Aziz Hoca42.
Punctul final al proiectului scitic s-a produs în martie 1477. După sosirea în Polonia a solului veneţian Ambrogio Contarini, revenit din Persia pe un drum ocolitor prin Transcaucaz şi Moscova – unde Ivan III s-a lamentat furios la adresa lui G.B. Trevisano – aducând ştiri despre tătari43, şi după returnarea unui ultim emisar direcţionat la Ahmed, cu ştiri nefaste, la 18 martie, conducerea Veneţiei a decis rechemarea în patrie a diplomatului G.B. Trevisano44. Diplomatul polon F. Buonaccorsi, care se opusese planului de transfer al tătarilor prin vestul Mării Negre, a revenit în Polonia la începutul verii anului 1477. Problema tătară a fost rediscutată în consiliul regal, iar sfetnicii lui Cazimir au adoptat propunerea lui F. Buonaccorsi: lansarea tătarilor contra turcilor nu prin sudul Lituaniei ci prin culoarul transcaucazian, adică prin estul Mării Negre45.
„Proiectul scitic” care nu s-a concretizat în formula dorită de iniţiatori a învolburat relaţiile din Europa orientală vreme de aproape opt ani. Ca susţinători sau adversari ai proiectului s-au implicat, de o parte sau de alta, state creştine şi musulmane: Veneţia, Moldova, Hoarda Mare, Hanatul din Crimeea, Polonia, cnezatul Moscovei, Imperiul otoman şi Confederaţia turcomanilor Ak Koyunlu.
 
The „Scythic Project”. Stephen the Great’s relations with the Great Horde
 
Abstract
 
An analysis is made of the Moldavian Voivode’s relations with the Golden Horde within the „Scythic project”. According to this plan, Venice – at war with the Porte since 1463 – sought to involve the khan of the Great Horde (the succesor of Golden Horde) into a vast anti-Ottoman coalition. After the establishment of Ottoman military bases in Crimea (summer of 1475) and the fall of the Crimean Khanate under Ottoman subjection, Stephen the Great (1457-1504) joined forces with Khan Ahmed (1465-1481) against Ottoman expansion into the northern regions of the Black Sea. The „Scythic project” fell through before the Great Horde Tatars could undertake any military operations against the Ottomans. Two antagonistic military blocs had already formed in the Euro-Asian steppe north of the Pontic basin: the Crimean Khanate and the Muscovite Cnezate, opposed to the alliance between Poland and the Great Horde, the Christian states showing no interest in getting involved in a conflict with the Ottoman Empire.
 
 
Note
1 Referinţe despre proiectul tătar la N. Iorga, Veneţia în Marea Neagră, III. Originea legăturilor cu Ştefan cel Mare şi mediul politic al desvoltării lor, în A.A.R.M.S.I., s. II, t. 3, 1914-1915, p. 22-25; B. Stachoń, Polska wobec weneckich projectów użycia Persów i Tatarów przeciw Turcji w 2 poł. XV wieku, în vol. Prace historyczne wydane ku uczczeniu 50-lecia Akademickiego koła Historiyków Universytetu Jana Kazimierza we Lwowie 1878-1928, Lwów, 1929, p. 159-172; B. Von Palombini, Bündniswerben abendländischer Mächte um Persien 1453-1600, Wiesbaden, 1968, p. 32-35; Ş. Papacostea, La guerre ajournée: les relations polono-moldaves en 1478. Réflexions en marge d’un texte de Filippo Buonaccorsi-Callimachus, în „Revue Roumaine d’Histoire”, t. XI, 1972, nr. 1, p. 17-20; idem, Venise et les pays roumaines au Moyen Age, în vol. Venezia é il Levante fino al secolo XV, ed. A. Pertusi, vol. I, Firenze, 1973, p. 614-621; G. Tahsin, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1991, p. 148-150; K. Baczkowski, Callimaco e le ambascerie veneziane in Polonia negli anni ’70 del XV secolo, în vol. Viaggio in Italia e viaggio in Polonia, ed. D. Quirini-Popławska, Kraków, 1994, p. 43-52.
2 P. Pierling, La Russie et le Saint-Siège. Études diplomatiques, Paris, 1896, p. 138.
3 În 1469 o escadră otomană a atacat Caffa şi a capturat un ofiţer superior (nöker) din garda lui Mengli Giray. Hanul a adresat o plângere la sultan cerând retrocedarea prizonierilor, cu specificaţia că „orice pagubă adusă Caffei este ca şi una produsă nouă” (Kefeğe bulgan ziyan hemen bizge bulgan kibi turur), A. N. Kurat, Topkapi Sarayi Müzesi Arţivindeki Altin Ordu, Kirim ve Türkistan Hanlarina ait yarlik ve bitikler, Istanbul, 1940, doc. 5, p. 84 (transliteraţia), p. 187 (fotocopia). În 1471, chiar în anul în care tătarii crâmleni au invadat Polonia şi Moldova, Mehmed II a încercat să pună mâna pe „dominus nordolar <Nurdevlet> et fratres majores”, desigur cu intenţia de a-l manevra mai uşor pe „rebelul” Mengli Giray, A. Vigna, Codice diplomatico delle colonie tauro-liguri durante la signoria del Banco di San Giorgio (MCCCCLIII – MCCCCLXXV), în „Atti della Società ligure di storia patria” (în continuare Atti), tomo VII, parte I, fasc. III, 1874, doc. DCCCCLXXXIX, p. 796-801.
4 Lvovskaja letopis, în Polnoe sobranie russkih letopisej (în continuare P.S.R.L.), vol. XX, Sankt Petersburg, 1910, p. 297; Moskovskij letopisnij svod konca XV veka, în P.S.R.L., vol. XXV, Moskva, Leningrad, 1949, p. 297-298.
5 E. Cornet, Le guerre dei Veneţi nell’Asia 1470-1474. Documenti cavati dall’Archivo ai Frari in Venezia, Vienna, 1856, doc. 85, p. 106-107: „... quod scribatur duci Muschovie et declaretur missum a nobis fuisse predictum Joannem Baptistam <Gian Battista Trevisano> non solum pro offendendo aut nocendo sibi aliquo modo sed liberando potius eo ab anni lesione tartarorum quos delongare a sua provincia cupimus et ducere per regiones vicinas Euxino et Valachiam ad opressionem comunis hostis chistianorum”.
6 Antonio Gislardi a transportat la Moscova daruri pentru cneazul Ivan III, pentru hanul Ahmed, două mesaje adresate de Signorie către Ivan III şi G. B. Trevisano şi plenipotenţa pentru a trata cu hanul. Scrisorile cu data de 4 decembrie 1473 sunt publicate în E. Cornet, op. cit., doc. 90, p. 112-113; doc. 91, p. 113-114.
7 J. Dlugosz, Historia Polonicae. Liber XIII et ultimus, Lipsiae, 1712, col. 509, a consemnat întrunirea regelui cu emisarii veneţieni şi a notat doar motivul declarat al deplasării lui Antonio Gislardi la Moscova: „quaedam negocia Summi Pontificis”.
8 Solia polonă din 1471, condusă de Kirej, l-a incitat pe hanul Ahmed să atace Moscova. Misiunea şi rostul ei sunt menţionate doar în izvoarele narative ruse, Simeonovskaja letopis, în P.S.R.L., vol. XVIII, Sankt Petersburg, 1913, p. 235.
9 Într-un mesaj transmis de Caterino Zeno din Persia, la 12 iulie 1473, se relatează: „È zonto qui in campo un Ambassador del Tartaro de Citracan, et ha presentato questo Signor de 9 ferri da lanza, 9 archi con i suoi turcassi, na scimitarra, do ferali, una pezza de pano biavo et 200 homeni i quali portavano pele de diverse sorte... Questo Ambassador e venuto a firmar bona pace con questo Signor, il qual all’incontro gli ha donato scimitare d’oro, sele d’oro e danari, et è partido contento. Questo Signor è sicurissimo dalla parte di sopra”, Annali veneti dall’anno 1457 al 1500, del senatore Domenico Malipiero, ordinati e abbreviati del Senatore Francesco Longo, con prefazione e annotaziani di Agostino Sagredo, în „Archivio Storico Italiano”, serie I, t. VII/1, 1843, p. 89-91.
10 P. Cherubini, Iacopo Ammannati Piccolomini. Lettere (1444-1479), vol. III, Roma, 1977, doc. 745, p. 1858-1859.
11 La 22 decembrie 1474, senatul adopta măsuri pentru retrimiterea solului lui Ivan, care venise la Veneţia anunţând că G. B. Trevisano ajunsese la tătari, N. Iorga, Veneţia în Marea Neagră, III, p. 22.
12 N. Iorga, Notes et extraits pour servir a l’histoire des croisades au XVe siècle, vol. IV, Bucarest, 1914, p. 364-365 (cronica veneţiană F. 20 Dresda).
13 N. Iorga, Veneţia în Marea Neagră, III, p. 22
14 A. Cieszkowski, Materialy do historii Jagiellonów z archiwów weneckich, vol. III, Poznan, 1892, doc. 10, p. 25.
15 C. Esarcu, Ştefan cel Mare. Documente descoperite în arhivele Veneţiei, Bucureşti, 1874, p. 36-42; Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. VIII, 1376-1650, Bucureşti, doc. XVIII, p. 11-14; N. Iorga, Veneţia în Marea Neagră, III, doc XXV, p. 45-48; Războieni. Cinci sute de ani de la campania din 1476. Monografie şi culegere de texte, Bucureşti, 1977, doc. 22, p. 165-172.
16 A. Cieszkowski, Materialy, doc. 6, p. 12-13.
17 Mahmud, biruit, a pierdut tronul din Saray în favoarea fratelui său, Ahmed. Hanul detronat a fondat, în zona gurilor fluviului Volga, hanatul de Astrachan (Haci Tarhan). Practic, sfera de influenţă a hanului din Saray s-a redus.
18 J. Długosz, Historia Polonicae, ed. 1712, col. 514-515.
19 În 1473 hanul crâmlean l-a trimis pe solul Haci Baba pentru a negocia cu Ivan III un tratat contra lui Ahmed. În primăvara anului 1474, ţarul Moscovei l-a mandatat în Crimeea pe Nikita Beklemişev cu misiunea expresă de a nu introduce în tratat angajarea Moscovei contra lui Ahmed şi de a accepta doar clauza unilaterală (defensivă şi ofensivă) ca hanul „să fie împreună cu ţarul” numai contra regelui polon, T.G. Karpov, Pamiatniki diplomatičeskihi snoşenie Moskovskogo gosudarstva i Krîmskogo i Nogayskogo ordami i Turţiej, vol. I 1474-1505, în Sbornik Imperatorskago Russkago Istoričeskago obşestva, vol. 41, St. Petersburg, 1884, doc. 1, p. 1-9.
20 A. Vigna, Codice diplomatico, în Atti, tomo VII, parte II, fasc. I, 1879, doc. MCIV, p. 117-127 (raport consular din 14-15 septembrie 1474).
21 Cronicarul J. Długosz a narat pe larg campania tătară din 1474, dar a plasat episodul informării regelui prin „olăcari rapizi” în anul 1471.
22 Intenţia hanului e dezvăluită în scrisoarea adresată, la 30 decembrie 1474, autorităţilor genoveze, Fr. Miklosich, J. Müller, Acta et diplomata graeca medii aevi sacra et profana, vol. III, Vindobonae, 1865, doc. X, p. 292-293; G. Bertolotto, Nuova serie di documenti sulle relazioni di Genova coll’impero bizantino, în Atti, s. III, tomo XXVIII, fasc. II, 1898, doc. III, p. 569-570; N. Iorga (Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, 1972, p. 53) a lecturat numele celui care provoca pierderi negoţului Caffei în varianta „Emiraki” (în loc de Eminek), personaj în care a presupus că „s-ar putea recunoaşte viitorul învingător şi suveran”, adică sultanul Mehmed II.
23 Negocierile lui Eminek cu sultanul au fost descoperite de emisarii din Caffa trimişi la Istanbul să achite tributul pe anul 1474, A. Vigna, Codice diplomatico, în Atti, 1879, doc. MCVII, p. 195.
24 Într-o misivă din 20 iunie 1475, emisă din Iaşi, Ştefan îl informa pe Matia Corvin asupra evenimentelor din Crimeea şi despre sosirea în capitala Moldovei a doi fruntaşi crâmleni, mârzaci. Unul dintre soli „a relatat cu gura lui, spunându-ne nouă, că fratele soţiei domniei mele <Maria de Mangop>, Alexandru a venit în locul.... şi că în a treia zi a cucerit locul numit Mangop, moştenire părintească”, Magyar diplomacziai emlékek. Mátyas király korából (1458-1490). Acta extera, ed. N. iván, N.B. Albert, vol. VII, Budapest, 1878, doc. 13, p. 308-309; I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II Hrisoave şi cărţi domneşti 1493-1503. Tractate, acte omagiale, solii, privilegii comerciale, salv-conducte, scrisori, 1457-1503, Bucureşti, 1913, doc. CXLIV, p. 324-327; A. Veress, Acta et epistolae relationum Transylvaniae hungariaeque cum Moldavia et Valachia, vol. I, 1468-1540, Budapest, 1914, doc. 10, p. 10-11;
25 În documentele genoveze Canibeğ este denumit cu atributul Soltan / Sortan, iar în izvoarele ruse ca ţarevici, apelative care desemnau calitatea de prinţ cu sânge cengizhanid.
26 În corespondenţa consulară din 14-15 septembrie 1474 se relata: „lo figio <Sartak> de quondam mamacho <Mamak> segnor de campagera fugito e partito in oculto de lo imperao <Mengli Giray> e andaeto in le parte de la tanna a jongesi inseme con janibec sortan <Canibeğ Sultan> e cosi a faeto e con ello e con quelli de laltro imperao de lordo <Ahmed Han> e cosi amo notitia per li nostri de la tanna”, A. Viga, Codice diplomatico, în Atti, 1879, doc. MCIV, p. 122-123.
27 N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale apusului, vol. III, Bucureşti, 1897, p. 50-51.
28 Le Khanat de Crimée dans les Archives du Musée du Palais de Topkapý, ed. A. Bennigsen, P. N. Boratov, D. Desaive, Ch. Lemercier-Quelquejay, Paris, La Haye, 1978, p. 59-64 (fotocopia, p. 60-61). Editorii, prin confuzia pronumelui masculin, persoana a III-a, huva cu substantivul huvan, au tradus eronat pasajul (rândurile 21-22): „La raison pour laquelle cette lettre a éte redigée est la turpitude (hawân) d’un frêre de père et de mère nommé Hâdjike qui était gardé prisonnier sur les terres des Infidèles en Moldavie (Qara Buğdan)”. Pentru omisiuni şi erori de traducere a documentelor incluse în acest volum, vezi V. Ostapchuk, The Publication of Documents on the Crimean Khanate in the Topkapi Sarayi: News Sources for the History of the Black Sea Basin, în „Harvard Ukrainian Studies”, t. V, 1982, nr. 4, p. 500-527; idem, The Publication of Documents on the Crimean Khanate in the Topkapi Sarayi: The Documentary Legacy of Crimean-Ottoman Relations, în „Turcica”, t. XIX, 1987, p. 247-276.
29 F. Kurtoğlu, Ilk Kirim hanlarinin mektuplarý, în „Belleten”, t. I, 1937, nr. 3-4, doc, 1, p. 642-645, cu fotocopie; T. Gemil, Două documente tătăreşti referitoare la campania din 1476 a sultanului Mehmed al II-lea în Moldova, în A.I.A.A.D.X, t. V, 1968, p. 192-193 (doc. II din Anexă); Războieni, doc. 39, p. 202-206, cu fotocopie (doc. ed. de M. Guboglu).
30 N. Iorga, Veneţia în Marea Neagră, III, doc. XXV, p. 47: „Orator nobis dixit eundem Imperatorem cum Ill-mo Vayvoda optimam tenere amicitiam appellando illum fratrem domini sui ab quo reciperet conferretque e diverso omne commodum et beneficium”.
31 Document publicat parţial de N. Iorga, Veneţia în Marea Neagră, III, doc. XXIX, p. 50-51 şi integral de A Veress, Acta et epistolae, vol. I, doc. 17, p. 18-19.
32 Kazanskiej letopisej, în P.S.R.L., t. XIX, Sankt Petersburg, 1903, p. 200. Cronica redactată la mijlocul secolului al XVI-lea nu este un izvor cu cronologie certă, dar este utilă pentru cunoaşterea modului în care oficialii ruşi vedeau raporturile lor cu dominatorii tătari.
33 Yarlik-ul (păstrat doar în traducere rusă) considerat ca autentic a fost plasat în anul 1480 de K.V. Bazilevici, Politica externă a statului centralizat rus în a doua jumătate a secolului al XV-lea, Bucureşti, 1955, p. 144-145; B.D. Grekov, A.I. Iacubovschi, Hoarda de Aur şi decăderea ei, Bucureşti, 1955, p. 398-399 şi redatat cu argumente în anul 1476 de E.L. Keenan, The Yarlyk of Axmed-xan to Ivan III: a new Reading. A Study in Literal Diplomatica and Literary Turcica, în „International Journal of Slavic Linguistics and Poetics”, t. XII, 1969, p. 33-47.
34 Voskresenskaja letopis, în P.S.R.L., t. VIII, Sankt Petersburg, 1857, p. 183.
35 Hurmuzaki, Documente, vol. VIII, doc. XIX, p. 14-15; Războieni, doc. 30, p. 180-182.
36 Pentru anul 1476, în registrele de cheltuieli ale curţii lui Cazimir s-a consemnat prezenţa unui mare număr de emisari tătari, St. Gaweda, Z. Perzanowski, Rachunki dworu Kazimierza Jagiellończyka z lat 1476-1478, în vol. Rachunki Królewski z lat 1471-1472; 1476-1478, ed. St. Gaweda, Z. Perzanowski, A. Strzelecka, Wroclav, Kraków, 1960, p. 108, 109, 111, 115, 119, 120, 122, 138. La 3 mai 1476 arhiepiscopul de Gnezne cerea conducerii oraşului Marienburg / Malborg să primească cu cinste pe „legatos sive nuntios” de la „imperatore Thartharorum, A. Lewicki, Codex epistolaris saeculi decimi quinti, vol. III 1392-1501 (col. Monumenta medii aevi historica res gestas Poloniae illustrantia, tom XIV), Krakowiae, 1894, doc. 221, p. 243.
37 Philippi Callimachi, De his quae a Venetis tentata sunt Persis ac Tartaris contra Turcos movendi, ed. A. Kempfi, Varsoviae, 1962, p. 76.
38 K. Baczkowski, Callimaco e le ambascerie veneziane in Polonia, p. 50. B. von Polombini, Bündniswerben, p. 34.
39 N. Iorga, Veneţia în Marea Neagră, III, doc. XXXIV, p. 55. Secretarul veneţian din Moldova informase metropola: „Tartaros confinijs Vayvode Stephani adhesisse, quos idem Vayvoda amicos reputat, ed de suo descensu et ad eum appropinquatione plurimum letari videtur sperareque et expectare ab eis magnum contra Turchum auxilium”.
40 Hurmuzaki, Documente, vol. VIII, doc. XV, p. 9: „Rem illam Tartarorum non perfecte intelleximus sed praesertim quenam illa potentia sit magni scilicet Imperatoris an illius qui circa Caffam imperare consuevit, et quomodo se intelligit cum Stephano Vayvoda cui anno superiori sunt adversati”.
41 A. Lewicki, Codex epistolaris, vol. III, doc. 222, p. 243-244.
42 F. Kurtoğlu, Son Altun Ordu hükümdarinin osmanli hükümdarý Mehmet II.ye bir mektubu, în „Belleten”, t. II, 1938, nr. 5-6, p. 247-250 cu 2 fotocopii; A.N. Kurat, Topkapi, doc. 3, p. 46-68, cu fotocopie (p. 171-172).
43 Ambrogio Contarini, Viaggio in Persia, în vol. Barbaro i Kontarini o Rossii, ed. E.C. Skîrjinskaja, Leningrad, 1971, p. 208.
44 A. Cieszkowski, Materialy, vol. III, doc. 20, p. 47-49.
45 Ph. Callimachi, De his quae a Venetis tentata sunt Persis ac Tartaris contra Turcos movendi, p. 74: „...Tartari in Asiam duxere, docuit, quandoquidem ex consuetudine sua soliti recipere se per Sarmatiam Asiaticam versus Hyrcanum mare ad extrema Iberiae, qua Colchidi comittitur, faciliorem simul et propinquiorem per ea loca accessum habere extirpando in Asia”.