Ştefan cel Mare şi Sfântul Munte Athos
Pentru tiparÎn timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt Moldova a atins culmi ale gloriei militare, învingând pe câmpul de luptă numeroase armate vrăjmaşe, devenind pentru toate puterile Europei Centrale şi Răsăritene un duşman temut şi un aliat dorit, provocând admiraţia prietenilor şi respectul duşmanilor. Iar pentru urmaşii marelui voievod figura lui a devenit demult un simbol al destinului, un simbol naţional, adică un simbol al întregului neam românesc.
Istoricii recunosc că epoca lui Ştefan cel Mare a fost o epocă de maximă strălucire politică, autoritate internaţională şi afirmare ctitoricească a poporului român, servind drept exemplu demn de cercetat şi de urmat pentru generaţiile ulterioare. Precum scrie C.C. Giurescu: „Depăşind hotarele Moldovei, ea (această epocă – n.n.) a fost şi va rămâne reprezentativă pentru întreg neamul nostru, care şi-a găsit în acest credincios, glorios şi gospodar voievod cea mai înaltă întrupare a sa”.1 Iar din perspectiva timpului ce ne desparte de acele învolburate vremi figura slăvitului voievod moldovean rămâne neclintită şi monumentală, rămâne într-o aură de „monumentalitate care nu striveşte şi strălucire care nu orbeşte”2, dacă e să folosim o expresie a istoricului ieşean Ştefan S. Gorovei.
Iată de ce ne este atât de sfântă memoria acelei glorioase epoci, păstrată şi prin intermediul unor vestigii şi ctitorii din afara ţărilor române, dăruite creştinătăţii de către marele voievod. La Nordul Greciei, în slăvita „Republică monahală” de pe muntele Athos, s-au păstrat un şir de construcţii şi donaţii ale lui Ştefan cel Mare: la mănăstirile Vatoped, Zografu, Sfântul Pavel, Grigoriu ş.a. Unele dintre acestea le-am vizitat în interes ştiinţific3, pătrunzându-ne, în acelaşi timp, de înalta spiritualitate isihastă.4 Contemplând şi cercetând relicvele istorice ale domnilor români (la cele 20 de mănăstiri, dar şi la unele schituri de pe Sfântul Munte, întâlneşti multiple ctitorii sau ofrande ale voievozilor şi boierilor din Ţara Românească şi Moldova) i-am dat, încă o dată, dreptate profesorului rus Porfirie Uspenski, care afirmase încă la sfârşitul secolului al XIX-lea că: „nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii”.5 Nu în zadar, Arhimandritul Efrem, egumenul Mănăstirii Vatoped, avea să declare la Universitatea din Bucureşti, în cadrul vizitei sale în România în anul 2000: „Noi, cei din Sfântul Munte, suntem datori în vecii vecilor Bisericii Ortodoxe Române! Nu uităm că domnitorii români, după împăraţii bizantini, sunt ctitorii celor mai multe mănăstiri aghiorite!”6
Cu toate că relaţiile bisericeşti greco-române au fost, pe parcursul secolelor, multilaterale şi considerabile, mai ales cu mănăstirile athonite, istoria relaţiilor bisericilor ortodoxe surori nu este încă pe deplin cunoscută şi valorificată. Rămâne actuală restaurarea şi ocrotirea monumentelor istorice ale patrimoniului cultural comun.
După cum a demonstrat-o cu prisosinţă academicianul Virgil Cândea, „acest patrimoniu nu se limitează la ceea ce păstrăm în colecţiile din ţară, ci cuprinde şi o însemnată parte risipită pe multe meridiane, pe care avem datoria să o căutăm, să o studiem, ca o preocupare intelectuală şi artistică, pentru că este a noastră, indiferent de faptul că nu mai deţinem proprietatea ei fizică”.7 Depistarea părţii de peste hotare a patrimoniului cultural naţional, a operelor create, cu sprijinul sau în mediul cultural al diasporei româneşti, este o acţiune la care Bălcescu şi Kogălniceanu îi îndemnau pe cercetătorii trecutului istoric încă de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, ea rămânând actuală şi acum, după un secol şi jumătate. Vreau să spun, ca un istoric ce a avut prilejul să se apropie de unele comori şi izvoare ale poporului nostru, aflate în străinătate (monumente arhitecturale şi izvoare documentare din Grecia, Polonia, Rusia ş.a.), că această muncă de cercetare şi revalorificare a operei predecesorilor noştri este pe cât de dificilă, pe atât şi de nobilă şi dătătoare de satisfacţie.
Valorificându-se pe parcursul ultimelor decenii preţioasele arhive de la Sfântul Munte, de către istoricii V. Cândea, D. Năstase, Fl. Marinescu ş.a., s-a putut constata că numărul total al documentelor româneşti păstrate acolo este de cca 25000 (până în prezent s-au publicat în limba greacă, la Atena, patru volume, cuprinzând regeste).8 Menţionăm că potrivit aprecierii laboriosului explorator al Athosului dr. Florin Marinescu, cel puţin 130 de mănăstiri, biserici şi schituri din Moldova şi Ţara Românească au fost închinate, direct sau indirect, mănăstirilor de la Muntele Athos.
Despre Ştefan cel Mare şi legătura lui cu Sfântul Munte s-a scris destul, chiar dacă mai mult în secolul trecut şi mai puţin în zilele noastre9 (din cauza accesibilităţii dificile la arhivele respective). În articolele lui Nicolae Iorga, Alexandru Elian, Damian Bogdan, în cărţile lui Marcu Beza, Theodor Bodogae, în operele de sinteză ale lui Petre Ş. Năsturel şi Virgil Cândea se pot găsi destule informaţii referitoare la această temă. Mai adăugăm aici şi un aspect nou, cel al substratului ideologic ce l-a îndemnat pe Ştefan Vodă să ajute atât Protaton (adică Sfânta Comunitate athonită) cât şi unele mănăstiri athonite (Vatoped, Zografu, Grigoriu, Sfântul Pavel). După căderea Constantinopolului (1453) domnii ţărilor române „iau în grijă” Sfântul Munte, urmărind o politică de „refacere” în forme simbolice a Imperiului Bizantin în teritoriile de sub propria jurisdicţie. Astfel, argumentându-şi dreptul de „moştenire şi al credinţei Răsăritului”10, Ştefan cel Mare a devenit protectorul Sfântului Munte, protectorul acestui simbol viu al „Împărăţiei creştine”, ce a supravieţuit cuceririi otomane, deoarece ocrotirea lui era un privilegiu rezervat puterii imperiale – domnul având şi el această vrednicie.11
Ştefan cel Mare a lăsat, pe lângă faptele de glorie militară, şi urme adânci în istoria Bisericii ortodoxe. Devenind „Atletul lui Hristos” prin ctitoriile de lăcaşuri sfinte (tradiţia spune că după fiecare luptă domnitorul ridica o biserică sau o mănăstire, fapte confirmate şi documentar), el a dovedit, ca nimeni altul – şi pe această cale – cât de puternică era credinţa sa în Dumnezeu.
Evlaviosul voievod a manifestat din tinereţe multă grijă în raporturile sale cu biserica. Chiar dacă mai apar unele publicaţii în care se repetă legenda potrivit căreia Ştefan cel Mare „în pre-adolescenţă, ar fi ucenicit pe Sfântul Munte”12 – aceasta rămâne a fi o frumoasă ipoteză.
Hrisoavele voievodului moldovean de danie, icoane, obiecte preţioase de cult, cărţi manuscrise şi steaguri, completate cu opera ctitoricească pe parcursul întregii lui vieţi zbuciumate vin să ne confirme relatarea cronicarului veneţian, contemporan lui Ştefan al III-lea, Marino Sanudo, care, vorbind de Sfântul Munte, numeşte această republică „loc în care înfloreşte tot binele şi creştinătatea, loc favorizat de Carabogdan” (adică de domnul Moldovei).14
Ajutorând pe diferite căi mănăstirea Zografu, el ceruse călugărilor athoniţi, la 10 mai 1466, să respecte doar următorul „aşezământ”: „...Înainte de toate – spune Ştefan-Vodă – să scrie pe domnia mea la sfânta proscomidie, după datina sfinţilor părinţi şi după aşezământul sfintei biserici, şi să scrie şi pe doamna mea lângă domnia mea şi pe copii noştri dăruiţi de Dumnezeu, Alexandru şi Elena; şi să stea în sfântul pomelnic cum este scris. Şi iarăşi, până când va fi asupra noastră mila atotţiitorului Dumnezeu şi vom fi în viaţă pe lumea aceasta sfânta biserică să ne cânte sâmbătă seara paraclis şi duminica, la prânz, să se dea băutură, marţea să ni se cânte sfânta liturghie, şi la prânz să se dea băutură şi să mă pomenească şi în fiecare zi la vecernie, şi la pavecerniţă, şi la miezul nopţii, şi la utrenie, şi la liturghie, şi la sfânta proscomidie, şi unde este obiceiul sfintei şi dumnezeieştii biserici, după obiceiul sfinţilor părinţi, iar în pomelnic să ne pomenească după aşezământ. Aceasta să ni se cânte până când vom fi în viaţă. Iar după trecerea anilor noştri, după trecerea vieţii noastre, în primul an să ni se facă şi să ni se cânte sfântul prohod, în sobor, şi apoi de a noua zi, şi slujbele de a douăzecia zi, şi de a patruzecia zi, şi de o jumătate de an şi apoi de un an. Iar după trecerea acelui an, de atunci să mi se cânte fiecare an într-o în sobor, pentru pomenure, seara parastas şi colivă şi băutură, iar dimineaţa sfânta liturghie şi colivă; şi iarăşi la prânz băutură, spre mângâierea fraţilor. Aceasta să rămâie aşa, până când va dăinui sfânta mănăstire”.15
Mănăstirea bulgară Zografu (de la 1845 aici se stabilesc călugării bulgari) dăinuie şi prosperă şi astăzi... Însă nu putem afirma cu certitudine că la Zografu îşi mai aminteşte cineva de acel „aşezământ” scris de Marele voievod la 1466. E regretabil, însă într-o ediţie a ghidului turistic de largă circulaţie (în mai multe limbi moderne) despre Muntele Athos Ştefan cel Mare şi Sfânt este numit incorect – „Ştefan al VI, adică Kalos (cel Bun)”, şi nu se menţionează nimic mai mult decât faptul că a „restabilit mănăstirea la 1502”.16 Pe când se ştie că domnul moldovean a acordat o grijă deosebită tocmai acestei mănăstiri. Contribuţia lui a fost atât de semnificativă, încât călugărul Isaia de la mănăstirea Hilandar afirma, la 1489, că mănăstirea Zografu, „a fost întemeiată de Ştefan Vodă al Moldovei”.17
Multiple au fost ajutoarele: donaţii băneşti – anual câte 100 ducaţi ungureşti (începând din 1466)18, 500 aspri „bolniţei noastre de la Sfântul Munte, de la Zugrafu” (tot anual, începând din 1471)19 şi reparaţia acestui spital mănăstiresc (1471); construcţia chiliilor monahale şi arsanalei (1475) pe malul mării, la o oră distanţă de la mănăstire (la care ulterior fiul său Bogdan a ridicat un „turn de corăbii”); zidirea trapezăriei (1495); săparea fântânii şi construcţia unui canal ce aducea apă în mănăstire (1500-1501); restaurarea şi zugrăvirea mănăstirii pe din afară (1501-1502);20 donaţii de „veşminte şi vase, şi altă avere”.21
Cele mai impozante prin arhitectura durabilă şi mai vizibile dintre celelalte „amintiri în piatră” ale evlavioşilor voievozi ai Ţării Moldovei sunt, desigur, Turnul şi Arsanaua de pe cheiul Zografului, admirate de toţi pelerinii Muntelui Athos care se deplasează pe calea mării spre mănăstirile athonite.22 Pe o placă de marmură (29x56 cm), amplasată iniţial pe clădirea arsanalei (actualmente mutată pe zidul turnului, la înăţimea de cca 10 m) se păstrează inscripţia în slavonă (cu litere de mărimea 2,5 până la 6 cm):
† Io Stefan voevoda bojieiu milostiu gospodar zemle Moldavskiei sîn Bogdana voevodu sotvori siiu kukiu za korabli v leato 6983. („Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am făcut acest turn de corăbii în anul 6983” /1475).23
Peste 42 de ani fiul său, Bogdan III (1504-1517), a zidit şi turnul pentru această arsana (înalt de 24,2 m, în numele Sf. Nicolae),24 fapt despre care mărturiseşte inscripţia de pe placa de marmură (35x64 cm), amplasată la înălţimea de aproximativ 5 m:
† Blagocestivîi i hristoliubivîi Io Bogdan voevoda sozda pirg sei v imea sveatomu Nikolae v leato 7025 (1517).25 Marcu Beza a tradus inscripţia în felul următor: „Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Io Bogdan Voevod a zidit acest turn în numele Sfântului mucenic Nicolae. În anul 7025 (1517)”.26
Din păcate, sub ciocanele meşterilor bulgari a fost distrusă, încă la sfârşitul secolului al XIX-lea, vechea zidire a trapezei mănăstireşti (din 1495), pe care era pusă piatra ctitoricească cu tradiţionalul însemn heraldic al Moldovei – capul de bour, însoţită de următoarea inscripţie în slavonă,: „Isus Hristos învinge. Întru numele lui Hristos Dumnezeu, binecredinciosul Io Ştefan Voievod cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am făcut această trapezărie, în anul 7003, s-a zidit şi s-a săvârşit în luna lui iunie 7, iar a Domniei Sale, anul al 40-lea curgător”.27
Pe lângă ajutoarele materiale, hrisoavele de donaţii, mănăstirea Zografu a primit de la Ştefan cel Mare cărţi şi odoare bisericeşti. Astfel, la 1463, această mănăstire a primit în dar un „Apostol”, care actualmente se află la Muzeul istoric din Moscova (GIM). Scris din porunca domnitorului, special pentru mănăstirea Zografu, păstrează dedicaţia în slavonă: „Cu bunăvoinţa Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului duh, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul domn, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, a dat de a scris acest Praxiu mănăstirii sale Zografu în sfântul munte Athos, în anul 6971 (1463)”.28
În 1475 domnul moldovean a dăruit mănăstirii o culegere de lucrări biblice, iar la 1484 – icoana făcătoare de minuni a Sf. Gheorghe (90x57 cm), pe care slăvitul voievod o purta cu sine în timpul luptelor cu duşmanii. I-a donat-o după victoria repurtată la Podul Înalt.29 Icoana se păstrează şi în prezent în biserica de hram a mănăstirii Zografu (katolikonul) – în partea stângă din faţa altarului.
La mănăstire se mai păstrau un hrisov din 147130 şi o pereche de ripide31 din argint aurit, dăruite la 1488 (6996) sau, după unele cercetări mai recente ale istoricilor greci, la 1468 (6976).32 Frumoasele ripide din filigran au ajuns, până la urmă, la mănăstirea evanghelistul Sf. Ioan Teologul de pe insula Patmos; fiind confecţionate, ca şi alte două asemănătoare de la mănăstirea Putna (14 ianuarie 7005/ 1497), din ordinul lui Ştefan cel Mare în Putna.33 Ripidele se termină cu un mâner cu bulb, pe care este gravată o inscripţie în slavonă (tradusă iniţial de Marcu Beza): „Io Ştefan voievod, prin mila lui Dumnezeu gospodar al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am făcut această ripidă a mea la (pentru) mănăstirea Zografu, cu hramul marelui mucenic Gheorghe, a sfântului Munte. Iulie 30, leatul 6996 (1488)”;34 corect 6976, adică 1468.
A fost dăruit mănăstiri şi un „Evangheliar”, lucrat extraordinar de frumos (262 de file cu frontispicii color) de ieromonahul miniaturist Filip, la 1502 (actualmente se află în fondurile Bibliotecii Naţionale din Viena; unde a fost adus în 1827).35 Pe epilogul Tetraevangheliarului este pictată stema dinastică a lui Ştefan cel Mare: scut sfertuit; albastru cu o dublă cruce treflată de aur, în primul cartier; fasciat, şase piese, verde şi aur, în al doilea cartier; verde, cu trei roze de aur, tivite cu albastru, aşezate în bandă, în al treilea; albastru, cu dubla floare de crin de aur, aşezată în bară, în al patrulea. În centru (peste cartierul trei şi patru un soare de aur.36 Bourul (destinat cimierului), însoţit de mobilele astrale sunt de aur.37
De remarcat că florile de crin capeţiene, moştenite de Ştefan cel Mare de la înaintaşul său (primite, probabil, de la regele angevin al Ungariei), semnifică, prin petalele sale, înţelepciunea şi cavalerismul, acestea ocrotind petala cea mai înaltă din centru care simbolizează, la rândul ei, credinţa.38
Inscripţia în cadrul frontispiciului de pe f. 121: „Io Ştefan voievod, domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitorul, a făcut acest Tetraevanghel cu doamna sa Maria şi fiul său Bogdan” este completată cu cea de pe f. 245: „...s-a scris acest Tetraevanghel şi l-a ferecat şi l-a dăruit întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi fiului lor Bogdan, la Sfântul Munte, în biserica sa în mănăstirea Zugraf, unde este casa sfântului şi slăvitului mare mucenic şi purtător de biruinţă Gheorghe, în anul de la zidirea lumii 7010 (1502), iar al domniei lui, în anul al patruzeci şi şaselea curgător, luna aprilie 23...”39
Academicianul Virgil Cândea semnalează şi existenţa unei broderii moldoveneşti din secolul al XV-lea, reprezentând portretul lui Ştefan cel Mare, păstrată la Zografu.40 O altă broderie în fire de aur, argint şi mătase (probabil a aparţinut iniţial, la fel ca şi în cazul ripidilor, mănăstirii Zografu, astăzi fiind la Patmos) reprezintă un omofor, având imaginea ierarhilor şi a praznicelor împărăteşti.41
Secole de-a rândul s-au păstrat la Zografu două steaguri dăruite de domnul Moldovei spre sfârşitul domniei sale. Se pare că primul cercetător român care le-a văzut şi descris a fost Teodor T. Burada, în urma călătoriei întreprinse în Turcia şi Macedonia din vara anului 1882.42 La acea vreme unul din ele (care poartă data exactă a confecţionării – anul 1500) era păstrat în biblioteca mănăstirii Zografu, fiind din „atlas roşu, vechi şi rupt de tot”. Tradiţia spune că acest steag a fost lucrat de mâna domniţei Elena, fiica lui Ştefan cel Mare.43 Călugării bulgari, printre care era şi părintele Neofit, „călugăr român de la Chişinău, din Basarabia”, au ascultat rugămintea pelerinului nostru, de a nu repara acest vestigiu („luându-i cusăturile şi punându-le pe un atlas nou”) – pentru a-l păstra „aşa vechi şi rupt cum se găseşte, spre a nu schimba această preţioasă rămăşiţă a unor timpuri demult trecute”.44
În anul 1917 acest preţios însemn vexilologic al neamului românesc a fost luat de la sfânta mănăstire de către armata franceză şi retrocedat oficial României (fiind donat în 1919 Muzeului Militar din Bucureşti, unde se păstrează şi astăzi). Fondalul drapelului este de culoare roşu-deschis şi are mărimea de 120x90 cm. Până la noi a ajuns doar o singură faţă a steagului, ce îl reprezintă pe Sf. Gheorghe şezând pe tron şi călcând în picioare balaurul.
Istoricul Petre Ş.Năsturel, analizând acest simbol vexilologic, conchide că balaurul cu trei capete nu simbolizează pur şi simplu un „duşman abstract”, ci face o aluzie discretă la „turci, unguri şi polonezi”, care erau principalii duşmani ai domnitorului moldav în acea epocă.45 Acest steag frumos brodat este considerat drept „un manifest spiritual şi politic”, având o semnificaţie „propagandistică”. În jurul capului sfântului se află următoarea inscripţie: „Sfântul Gheorghe din Capadocia”. Icoana Sf. Gheorghe este încadrată cu următoarea inscripţie slavonească în litere de aur: „O, îndelung răbdătorule şi de biruinţi purtătorule, mare mucenic Gheorghe, carele la nevoi şi în năpaste eşti grabnic apărător şi fierbinte ajutător, şi celor întristaţi bucurie nespusă, primeşte de la noi şi această rugăminte a smeritului robului tău a domnului Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei; şi-l păzeşte pe el neatins în acest veac şi în cel viitor, cu rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine, ca să te proslăvim pe tine în veci, amin! Şi s-a făcut în anul 7008, iar al domniei lui anul al 43-lea”. 46
Cel de-al doilea steag dăruit, după cum reiese din tradiţia istoriografică, tot de către Ştefan cel Mare mănăstirii Zografu, a fost văzut de T. T. Burada „în biserica mănăstirii”,47 fiind de forma prapurilor bisericeşti, având în lungime un metru şi cam tot atâta în lăţime, iar în partea de jos – trei colţuri. Câmpul pânzei, ne fiind datat, era din atlas roşu, şi avem speranţa că se mai păstrează şi actualmente acolo.
Pe faţă este reprezentat hramul sfintei mănăstiri – Sf.Gheorghe, călare pe un cal alb, omorând cu suliţa balaurul. Icoana este încadrată cu următoarea inscripţie cu litere de aur în limba slavonească: „Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci apărător, neputincioşilor doctor, împăraţilor ajutor, purtătorule de biruinţă, mare mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre”.
Pe verso broderia reprezintă „Botezul lui Hristos”, purtând pe margini inscripţia în slavonă: „În Iordan botezându-te, tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe tine numindu-te, şi Duhul în chip de porumb a adeverit intrarea cuvântului. Cel ce te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire Ţie!”48
În polemica existentă în istoriografia română s-a afirmat că steagul de formă dreptunghiulară a fost un „steag bisericesc”, indicându-se mărimea lui relativ mică precum şi însăşi iconografia sa, ce-l reprezintă pe patronul mănăstirii căreia i-a şi fost donat.49 Totuşi credem că aceste argumente încă nu permit să ne pronunţăm cu certitudine asupra originii acestui steag, deoarece, chiar dacă nu a fost un „Steag al Ţării”, putea să-i fi aparţinut personal lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (mai ales că Sfântul Gheorghe era simbolul militar şi ocrotitorul marelui voievod).
În ceea ce priveşte cel de-al doilea steag, considerat de un şir de istorici (T. Burada, M. Berza, N. Iorga, I. Bogdan, Şt. Nicolăescu, V. Cândea ş.a.) ca fiind, de asemenea, donat de către Ştefan cel Mare mănăstirii Zografu sau, cel puţin, aparţinând acelei epoci,50 faptul e, de asemenea, contestat de P. Şt. Năsturel. Autorul susţine că broderia şi inscripţia în slavonă („nespecifice artei româneşti, dar caracteristice epigraficii ruse”), dovedesc că acest steag este, mai degrabă, o „piesă rusă”...51 Dar, e binecunoscut faptul că imaginea Sf. Gheorghe călare este prezentă în iconografia moldovenească şi pe steagurile ţării, practic pe tot parcursul Evului Mediu, tot atât de „firească” fiind şi titulatura voievodală şi cea bisericească scrisă în limba slavă veche (limba oficială a cancelariei domneşti). Acest sfânt era patronul Mitropoliei Moldovei şi, prin extensie, al întregii ţări.52
Expunând opiniile existente relativ la aceste două steaguri moldoveneşti din secolul al XV-lea, suntem de părerea (ca şi acum 10 ani, când am abordat acest subiect în lucrarea noastră „Simbolurile Ţării Moldovei”)53 că originea steagurilor păstrate din epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt este militară. Iar o investigaţie efectuată nemijlocit la faţa locului, adică la mănăstirea bulgară Zografu, ar vărsa lumină în această problemă controversată...
Incontestabil, toate aceste valoroase şi originale mărturii ale slăvitului domn moldovean fac parte din patrimoniul poporului român şi trebuiesc păstrate cu sfinţenie şi cunoscute de urmaşii lui Ştefan cel Mare. Iar conservarea lor la Mănăstirea Sfântului Gheorghe Zografu54 (numită, deseori, de către Ştefan cel Mare şi de ceilalţi domni moldoveni – „a noastră mănăstire”)55 trebuie să fie conjugată cu o mai largă propagare şi cercetare ştiinţifică.
De altfel, de o atenţie deosebită din partea lui Ştefan cel Mare s-au bucurat şi alte mănăstiri de la Sfântul Munte.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, a Comunităţii Muntelui Athos (la Protaton), datând din prima jumătate a secolului al X-lea, a fost întreţinută şi reparată de la sfârşitul secolului al XV-lea pe banii veniţi de la domnitorii Ştefan cel Mare şi fiul său succesor Bogdan III (conform inscripţiei datate cu 1508, de pe faţada vestică).56 Astfel, numele lui Ştefan Vodă este înveşnicit, fiind înscris primul, în a cincea coloană de la stânga spre dreapta, în pomelnicul superb ce se păstrează şi actualmente la Protaton.57
Mănăstirea Vatoped ocupă astăzi al doilea rang între cele 20 de mănăstiri, adică urmează imediat după Marea Lavră, ca extindere şi ca importanţă administrativă, fiind o adevărată cetate-urbe monahală. Aici se păstrează relicve creştine inestimabile: Brâul Maicii Domnului, singura relicvă materială rămasă de la Sfânta Fecioară (brâul sau, mai precis, fragmentele lui se păstrează în trei cutii de argint şi aur; iniţial s-au păstrat la Constantinopol); lemn din Crucea adevărată a Mântuitorului; un fragment din trestia cu care i s-a dat lui Hristos pe cruce buretele îmbibat cu oţet; Capul Sfântului Ioan Gură de Aur; Mâna Sfintei Ecaterina – patroana profesorilor; şapte icoane făcătoare de minuni ş.a.
Mai există documente, cele mai multe inedite, emise de Ştefan cel Mare, în celebra arhivă românească de la Vatoped (unde se păstrează aproape 14.000 de documente), explorată cu abnegaţie de mai mulţi ani de către colegul nostru dr. Florin Marinescu. Domnia sa a depistat recent încă 15 documente inedite din epoca lui Ştefan cel Mare, care sunt nişte acte de proprietate ale unor moşii, ajunse ulterior în posesia unor mănăstiri, devenite apoi metocuri ale mănăstirilor athonite.
Până-n prezent se păstrează ctitoria lui Ştefan cel Mare arsanaua, o solidă clădire de pe malul mării, în partea stângă a porţii centrale a mănăstirii Vatoped. Această veche arsana a fost construită în 1472 din porunca şi cu sprijinul marelui voievod. Pe faţadă, în partea dreaptă (din partea privitorului) este fixat, la o înălţime de 3-4 m, un basorelief dreptunghiular din marmură albă, reprezentându-l pe voievodul încoronat oferind (cu mâna dreaptă) Fecioarei un „edificiu”, în timp ce mâna stângă este ridicată a rugăciune. Maica Domnului cu capul spre stânga, îl ţine în braţul drept pe Hristos, care priveşte spre voievod. Braţul ei stâng este întins către domnul Moldovei. La centru, în partea inferioară, este sculptat un scut de tip „spaniol” (cu vârful semirotund) purtând stema tradiţională a Moldovei – capul de bour. Basorelieful (94x91 cm) are o crăpătură verticală (detaşând imaginea voievodului de restul compoziţiei) şi este şters de atâta vreme (inscripţiile fiind greu descifrabile). Deasupra figurilor este sculptată următoarea inscripţie, în limba greacă (publicată de cercetătorul din Atena A. Xyngopoulos58):
† Ο ΕΥΣΕΒΕΣΤΑΤΟΣ [ΑΥΘΕΝΤΗΣ] ΙΩ(ΑΝΝΗΣ) ΣΤ[Ε]ΦΑΝΟΣ/ [ΒΟΕ]ΒΟΔΑΣ
În partea de jos este scris:
ΕΤΟΥΣ ζδ [ΕΠ;] ΟΙΓΟΥΜΕΝΟΥ ΚΥΡΙΛΟΥ ΙΕΡΟ/Μ(Ο)Ν(Α)Χ(ΟΥ).
N. Iorga a publicat-o în următoarea traducere: „Prea cucernicul şi de Hristos iubitorul, Io Ştefan Voievod, anul 7004 (1496) egumen fiind Chiril ieromonahul”.59
Menirea acestui edificiu de pe malul mării pare a fi una utilitară – arsana, adică o construcţie portuară (în care se ţineau şi se reparau în timp de iarnă bărcile şi vasele mici ale călugărilor). Ipoteza că această construcţie ar fi fost o biserică sau trapeză nu se confirmă, nici prin imaginea de pe basorelief (fără turle, cruci), nici prin arhitectura sa (lipsesc absidele, indispensabile unei biserici athonite). Iniţial, la data sfinţirii acestei construcţii şi plasării în peretele ei din faţă a pietrei ctitorului cu numele său „Ştefan Vodă” (la 1496), ea nu avuse, probabil, balconul cu etaj. Acesta a fost adăugat mai târziu, în timpul restaurării din 1672. O gravură vieneză de la 1792 ne prezintă arsanaua aşa cum arată şi astăzi.
Executarea artistică şi stilul tradiţional al epocii ne sugerează că acest preţios basorelief a fost lucrat de meşteri moldoveni, sau, cel puţin, în Moldova, şi transportat apoi la mănăstirea Vatoped pentru a înveşnici donaţia lui Ştefan cel Mare, fiind o dovadă arhitectonică a prezenţei româneşti la Sfântul Munte.
Către sfârşitul vieţii sale zbuciumate marele voievod revine tot mai des cu gândul şi fapta la Sfântul Munte. Documentele şi mărturiile timpului vin să confirme această smerită comportare a sa. El era chinuit de incurabile răni la picioare (fiind „împuşcat” la glezna stângă în timpul asediului Chiliei, la 22 iunie 1462), care pare să-i fi provocat osteită („avea picioarele acoperite de răni”) şi suferea şi de boala podagrei (guta).60 Trăind în dureri insuportabile şi ajungând la imposibilitatea folosirii membrelor locomotorii, bătrânul voievod (dr. Constantin Rezachevici consideră că ar fi avut, la 1504, în jur de 65 de ani, sau poate mai mult, ceea ce pentru secolul său era o vârstă considerabilă)61 se gândea la succesorul său, la soarta de mai departe a Ţării Moldovei şi nu uita să ajutoreze şi în continuare sfintele lăcaşe. Ştefan cel Mare a purtat grija ctitoriilor sale athonite întreaga viaţă, iar către sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea ajutorările devin deosebit de substanţiale.
A fost şi binefăcătorul mănăstirii Castamonitu, donând, după câte se pare, la 1493, 5000 aspri.62
La mănăstirea Sfântul Pavel, Ştefan cel Mare a susţinut, în anul 1500, lucrările de renovare a caselor şi a fântânilor. A făcut o moară şi „a adus apa pe jgheaburi până la edificiu”.63 O inscripţie ctitoricească (pe fântâna de lângă vechea trapeză), astăzi pierdută, relata: „Întru Hristos Dumnezeu bine credinciosul Io Ştefan Voievod cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am adus apă acestei mănăstiri pentru odihna ei şi pentru veşnica pomenire, sub egumenul Nicon, în anul 7008 (1500), indicţia 3, crugul soarelui 8 şi al lunii 16, temelia 29”.64 De reţinut, că N.Iorga a menţionat următoarea inscripţie de pe turnul de la Sfântul Pavel: „Bine credinciosul Io Ştefan Voievod şi domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, şi fiul său Bogdan Voievod, au adus această apă şi au făcut şi cristelniţa şi canalul de apă din acesta, în anul 7009 (1501), al Domniei lui curgător anul 45, sub egumenul de la Sfântul Pavel Nectarie ieromonah”.65
La mănăstirea Grigoriu a făcut reparaţii „din temelii” (fiind socotit al doilea ei ctitor), ridicând, către 1501-1502, turnul acesteia, la baza căruia se găsea o placă de piatră cu inscripţia în slavonă: Blagocestivîi gospodar Io Stefan voevod sotvoril v leato 7010 („Milostivul domnitor Io Ştefan Voievod am făcut aceasta la 1502”).66
I. Komnen completează că domnul „Moldovlahiei – Alexandru (sic!), tatăl lui Bogdan, a reparat-o maiestuos în anul 7005 (1496/1497).”67 Mănăstirea a mai primit în anul 1500, 24.000 aspri.68 Tot la 1500, „voievodul Moldovlahiei” acordă un hrisov „sfintei mănăstiri Grigorie de la Athos”.69 Ştefan cel Mare i-a mai dăruit apoi şi vechea mănăstire Sfântul Trifon din Caries, unde fiul său Bogdan Vodă a zidit ulterior o biserică.70
O superbă icoană cu chipul Maicii Domnului (40x32 cm)71 , numită „Pantanassa” („Stăpâna lumii”), se păstrează şi astăzi în Katolikonul acestei mănăstiri (supravieţuind, ca prin minune, incendiului mistuitor de la 1761) – donaţia Mariei de Mangop (soţia lui Ştefan cel Mare, 1472-1477),72 de rând cu cele două „poale de icoane” (expuse pentru prima oară într-o expoziţie fără precedent „Tezaurele Muntelui Athos”, la Salonic, în 1997).73
Încheind această sumară şi scurtă relatare a prezenţei şi dăinuirii nemuritorului nostru înaintaş la Sfântul Munte, vom constata că ctitoriile şi donaţiile făcute de domnul moldovean Muntelui Athos au rămas, în mod cert, vestigii perpetue ce întregesc figura spirituală a marelui voievod, care şi-a trăit viaţa în lupte pentru apărarea Moşiei şi Ortodoxiei în Sud-Estul Europei. Şi vom mai rămâne în speranţa că, precum a spus şi Arhimandritul Efrem, actualul egumen al mănăstirii Vatoped „...Biserica Română va scoate încă mulţi sfinţi, deoarece poporul român este din fire un popor mistic, românul este un om care prin caracter este pentru viaţa lăuntrică! Poporul român este un popor isihast! Iar un astfel de popor va da multe roade!”74
Note
1 Giurescu, C.C., Istoria românilor, vol. II, Bucureşti, 2000, p.42.
2 Gorovei, Şt. S., Ştefan cel Mare // Portret în istorie: Ştefan cel Mare şi Sfânt (1504-2004), Suceava, 2003, p. 556.
3 Aducem şi pe această cale gratitudinea noastră colegului nostru de la KNE dr. Florin Marinescu pentru faptul că ne-a „deschis uşile” la mănăstirile athonite şi ne-a acordat cu multă bunăvoinţă posibilitatea de a lucra în bogata lui bibliotecă personală din Athena.
4 Din numeroasele publicaţii cu impresii de călătorii ale românilor (basarabenilor) la Sfântul Munte remarcăm mai recentele apariţii: Vasile Andru, Istorie şi taină la Sfântul Munte Athos. –Bucureşti, 2001, 219 p.; Axinte Frunză, Un modern la Athos / Introd. acad. V. Cândea, Bucureşti, Anastasia, 2001.
5 Uspenskij, P., Istoria Afona, T. III, Kiev, 1877, p.334.
6 Efrem, arhimandrit. Cuvânt din Sfântul Munte: omiliile arhimandritului Efrem – Egumenul Mănăstirii Vatopedi – în România, Alba Iulia, 2001, p.149-150.
7 Cândea, V., Mărturii culturale româneşti necunoscute // Magazin istoric, 1998, nr. 4, p.7.
8 Φλορίν Μαρινέσκου, ΡουμανικάέγγραφατουΑγίουΌρους. ΑρχείοΙεράςΜονήςΞηροποτάμου. Τόμος πρώτος. Αθήνα, 1987, ΧΙΙΙ+ 748 σελ.; Idem, Ρουμανικά έγγραφα του Αγίου όρους. Αρχείο Ιεράς Μονής Κουτλουμπουσίου. Αθήνα, 1988, ΙΧ + 177 σελ., Idem, Ρουμανικά έγγραφα του Αγίου Όρους. Αρχείο Πρωτάτου. Αθήνα, 2001, ΧΙΙΙ+ 658 σελ.; Idem, Ρουμανικά έγγραφα του Αγίου Όρους. Αρχείο Ιεράς Μονής Αγίου Παύλου. Αθήνα, 2002, 600 σελ.
9 Vezi mai recent: Mischevca, Vl., Memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la Muntele Athos. 498 de ani de la moartea Voievodului Moldovei // Curierul Atenei, nr. 17, 2002, p. 7; De remarcat volumul publicat în 2002 la Editura Paralela 45, sub îngrijirea lui Ignatie Monahul şi prof. Gheorghe Vasilescu, cu titlul Românii şi Muntele Athos.
10 Panaitescu, P. P., Ştefan cel Mare. O încercare de caracterizare // Portret în istorie: Ştefan cel Mare şi Sfânt (1504-2004), Suceava, Muşatinii, 2003, p. 26.
11 Iorga, N., Istoria lui Ştefan cel Mare pentru poporul român, Bucureşti, 1904; reeditare, Bucureşti, 1966, p. 8; Cf.: Năstase, D., Ştefan cel Mare împărat, în Studii şi materiale de istorie medie, vol. XVI, 1998, p. 85-87; Andreescu, Ş., Stefan cel Mare protector al Muntelui Athos // Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”. XIX, 1982, p. 653.
12 Andru, V., Istorie şi taină la Sfântul Munte Athos, Bucureşti, 2001, p.145.
13 Moldova Suverană, nr. 74 din 6 mai 2004; nr. 75 din 7 mai 2004; Nezavisimaia Moldova, 06.05.2004.
14 Sanudo, M., Diarii. IV, col. 311 – cit. după: Panaitescu, P.P., Ştefan cel Mare. O încercare de caracterizare // Portret în istorie: Ştefan cel Mare şi Sfânt (1504-2004), Suceava, Muşatinii, 2003, p. 24.
15 DRH. A. Moldova, vol.II, Bucureşti, 1976, doc. nr.135, p.191-192 (text original, în slavona veche) şi p.193 (text tradus în româneşte).
16 Sfântul Munte Athos. Editura Rekos, Salonic, f.a., p.108 (autorul textului, tradus din greacă în limba rusă, K. Faridis).
17 Bodogae, T., Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte. Sibiu, 1940, p.218; Zubco A. Biserica în Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVII. Relaţiile cu Muntele Athos, Chişinău, 2001, p.116.
18 DRH. A. Moldova, vol. II, Bucureşti, 1976, p.193.
19 Uspenskij, P., Istoria Afona, III. Afon monaşeskij (911-1861). Partea III. SPb, 1892, p. 336; DRH. A. Moldova, vol.II, Bucureşti, 1976, p. 261.
20 Giurescu, C.C., Istoria românilor, vol. II. Bucureşti, 2000, p. 70; Năsturel, P.Ş., op. cit., p.183-188.
21 Bodogae, T., Ajutoarele româneşti..., p.216.
22 Barskij, V.G., Puteşestvie k sveatîm mestam v Evrope, Azii i Afrike, predprineatoe v 1723 i okoncenoe v 1747 godu. SPb., 1800, p. 260; Ivanov, J., Balgarski starini iz Makedonia. Sofia, 1931, p.241; Enev, M., Manastirat Zograf. Sofia, 1994, p. 300-301.
23 Iorga, N., Voievozi şi boieri români ctitori la Athos // Românii şi Muntele Athos / Ed. Ignatie Monahul şi prof. Gheorghe Vasilescu, Bucureşti, Editura Paralela 45, 2002, p. 218.
24 Οι πυργοι του Αγιου Ορους. Θεσσαλονικη , 2002, σ.103.
25 Vezi: Μερτζιμεκη Ν.Α. „Περι των κτητορων τοω πυργου του αρσανα της αγιορειτικης μωνης Ζωγραφου”. Βυζαντινα. 20. Θεσσαλονικη, 1999, σελ.333-334.
26 Beza, M., Urme româneşti în răsăritul ortodox, Bucureşti, 1935, p.38.
27 Iorga, N., Voievozi şi boieri români ctitori la Athos // Românii şi Muntele Athos / Ed. Ignatie Monahul şi prof. Gheorghe Vasilescu..., p. 218; Burada, T.T., O călătorie la Muntele Athos // Românii şi Muntele Athos..., p. 282.
28 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p. 372.
29 Beza, M., Urme româneşti în răsăritul ortodox..., p. 37; Cândea V., Simionescu C. Witnesses to the Romanian presence in Mount Athos. Album, Bucureşti, 1979, p.16.
30 Beza, M., Urme româneşti în răsăritul ortodox..., p.36.
31 Ripidă sau serafim; obiect de cult de metal, de forma unei palete sau evantai, având imprimat chipul unui înger cu care diaconul fereşte sfintele daruri ca să nu cadă ceva în ele în timpul liturghiei. Cf.: Zubco, A., Biserica în Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVII..., p.115.
32 Οι Θησαυροί της Μονής Πάτμου. –Αθήνα, 1988, σ. 224, 370.
33 Istoria românilor, IV, Bucureşti, 2001, p. 770-771; Beza, M., Urme româneşti în răsăritul ortodox..., p.179, planşa de la p.182. 34 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p.344.
35 Beza, M., Urme româneşti în răsăritul ortodox..., p.38; Buluţă, Gh., Comori de cultură şi artă românescă // Magazin istoric. Anul XXII, nr. 4 (253), 1988, p.10.
36 Vezi foto: Istoria românilor. IV, Bucureşti, 2001, pl. color 40.
37 Gorovei, Şt.S., Stema Moldovei şi a voievozilor ei (secolele XIV-XVI) // Herb. Revista română de heraldică. I (VI). 1999, nr. 1-2, p. 20.
38 Ibidem; Despre semnificaţia celorlalte elemente ale stemei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt vezi: Moisil, C., O pagină de heraldică românească veche; Cernovodeanu, D., Heraldica dinastică monetară moldoveană din secolele XIV-XVI şi realităţile istorice pe care le reflectă; Mănescu, J.-N., Considerations sur les armes de la Moldavie aux XIV-e et XV-e siècle” // Herb. Revista română de heraldică. I (VI). 1999, nr. 1-2.
39 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare..., p. 416.
40 Cândea, V., Mărturii româneşti peste hotare, vol. I, Bucureşti, 1991, p. 546, nr. 2094.
41 Cândea, V., Mărturii româneşti peste hotare, vol. I, p. 582; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare..., p. 332.
42 Vezi: Burada, T. T., O călătorie la Muntele Athos // Revista pentru istorie, arheologie şi filologie. Anul I, vol. I, fasc. II, Bucureşti, 1883; Recent lucrarea a fost republicată în culegerea Românii şi Muntele Athos / Ed. Ignatie Monahul şi prof. Gheorghe Vasilescu, Bucureşti, Editura Paralela 45, 2002, p. 276-287.
43 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare..., p. 302.
44 Românii şi Muntele Athos / Ed. Ignatie Monahul şi prof. Gheorghe Vasilescu..., p. 281.
45 Năsturel, P.Ş., Melanges roumano-athonite (I), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, XXVII, Iaşi, 1990, p. 12-16.
46 Vezi: Mischevca, V., Negrei, I., Nichitici, A., Simbolurile Ţării Moldovei. (Din istoria vexilologiei heraldice moldoveneşti din sec. XIV-XIX), Chişinău, 1994, p. 39-40.
47 Românii şi Muntele Athos / Ed. Ignatie Monahul şi prof. Gheorghe Vasilescu..., p. 280-281.
48 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare..., p.332.
49 Năsturel, P.Ş., Melanges roumano-athonite (I) în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, XXVII, Iaşi, 1990, p.13.
50 Cf.: Năsturel, P.V., Steagul, stema română, însemnele domneşti. Trofee. Cercetare critică pe terenul istoriei, Bucureşti, 1903, p. 2-3; Nicolăescu, Şt., Din daniile lui Ştefan cel Mare făcute mănăstirii Zografu de la Sfântul Munte Athos, Bucureşti, 1938, p. 16-19; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare..., p. 332; Cândea, V., Mărturii româneşti peste hotare, vol. I, p. 546.
51 Năsturel, P.Ş., Melanges roumano-athonite (I)..., p. 14.
52 Zahariuc, P., Note de sigilografie eclesiastică moldovenească // Herb. Revista română de heraldică. I (VI). 1999, nr. 1-2, p.174.
53 Mischevca Vladimir, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, Simbolurile Ţării Moldovei, Chişinău, 1994, p. 40.
54 Aşa se numea acest lăcaş sfânt în manuscrisele vechi, deoarece avea Hramul Sfântului Gheorghe, la 23 aprilie / 6 mai.
55 Bodogae, T., Ajutoarele româneşti..., p. 71.
56 Μαρινέσκου Φ. ΡουμανικάέγγραφατουΑγίουΌρους. ΑρχείοΠρωτάτου. Αθήνα, 2001, σελ.3.
57 Vezi fotografia: Φλορίν Μαρινέσκου, Ρουμανικά έγγραφα του Αγίου Όρους. Αρχείο Προτάτου..., maginea 9-10.
58 Xyngopoulos, A., Un édifice du voevode Etienne le Grand au Mont Athos // Balkan Studies. T. 11, 1970, p. 106-108 şi foto p.108-110.
59 Iorga, N., Voievozi şi boieri români ctitori la Athos // Românii şi Muntele Athos / Ed. Ignatie Monahul şi prof. Gheorghe Vasilescu..., p. 219.
60 Vezi: Ghiţan, T., Mircioiu Cr. Câteva precizări în jurul diagnosticului bolii lui Ştefan cel Mare // Portret în istorie: Ştefan cel Mare şi Sfânt (1504-2004), Suceava, 2003, p. 130-138.
61 Rezachevici, C., Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova. 1324-1881, vol. I, Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 539.
62 Vezi discuţii în această privinţă: P.Ş. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains..., p. 234.
63 Μαρινέσκου Φ. ΡουμανικάέγγραφατουΑγίουΌρους. ΑρχείοΙεράςΜονήςΑγίουΠαύλου. Αθήνα, 2002, σελ.14.
64 Iorga, N., „Voievozi şi boieri români ctitori la Athos” în Românii şi Muntele Athos..., p. 219.
65 Ibidem.
66 Bodogae, T., Ajutoarele româneşti..., p. 280; Cândea, V., Mărturii româneşti peste hotare, vol. I, p. 461.
67 Κομνυνος Ιωαννυς, Προσκυνηταριον του Αγιου Ορούς του Αθωνος / Εδ.8. Καριες, 1984, σελ. 97.
68 Năsturel, P.Ş., Le Mont Athos et les Roumains..., p. 269-272.
69 DRH. A. Moldova, vol.III, Bucureşti, 1980, p.449.
70 Biserica Ortodoxă Română şi problema Muntelui Athos // Românii şi Muntele Athos..., p. 157.
71 Ζιας Ν., Καδας Σ. Ιερα Μονη Οσιου Γριγοριου Αγιου Ορους. Αγιου Ορους, 1998, σ.43 (autorii o confundă pe Maria de Mangop, moartă la 19 decembrie 1477, cu altă soţie a lui Ştefan cel Mare).
72 Icoana a fost fotografiată de M. Beza, Urme româneşti în răsăritul ortodox, Bucureşti, 1935, p. 36; Năsturel, Petre Ş. Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leurs relations du milieu du XVI-e siècle a 1654, Roma, 1986, p. 269.
73 Vezi Catalogul acestei expoziţii extraordinare: ΘησαυροίτουΑγίωνΟρούς. Θεσσαλονικη, 1997, σελ. 414; Cf.: Cândea V. Mărturii culturale româneşti necunoscute în „Magazin istoric”, nr.4, 1998, p.6.
74 Efrem, arhimandrit. Cuvânt din Sfântul Munte: omiliile arhimandritului Efrem – Egumenul Mănăstirii Vatopedi – în România, Alba Iulia, 2001, p.166.