Ştefan cel Mare şi Transilvania
Pentru tipar;)
Legături culturale şi artistice moldo-transilvane în sec. XV-XVI
În ziua de 2 iulie 2004 se împlinesc 500 de ani de la „marea trecere” a voievodului Ştefan al Moldovei. Personalitatea sa extraordinară, suprapusă pe fundalul unei perioade istorice deosebit de fertile, a marcat apogeul statului şi civilizaţiei moldoveneşti medievale. În evaluările pe care le facem azi asupra trecutului nostru istoric, epoca ştefaniană se relevă ca un timp privilegiat, plin de realizări, având trăsăturile unei mitice vârste de aur. Nu numai memoria colectivă, pe care am putea să o considerăm ca necritică, este marcată de o astfel de viziune, ci şi demersurile propriu-zis istoriografice. Analizele şi demersurile ştiinţifice, întreprinse atât în perioada romantică a scrisului istoric, cât şi mai târziu, au avut a constata realitatea unui timp deosebit de fructuos ca împliniri şi au încercat să-i explice temeiurile. Pornind de la gloria faptelor de arme, „materia primă” a cronicilor şi a istoriografiei evenimenţiale şi de la politica externă de anvergură europeană, continuând cu opera de edificare militară şi ctitorire religioasă, având ca rezultat remarcabile monumente păstrate până în ziua de azi, s-au pus în lumină mai apoi instituţiile consolidate ale statului moldovean, solidarităţile sociale care au stat la baza acestora, s-au încercat explorări ale fundamentelor economice ale statului, evidenţierea ideologiei politice monarhice care a raliat şi a direcţionat vitalitatea societăţii moldoveneşti, s-a încercat conturarea profilului unei spiritualităţi specifice, profund marcată de religiozitatea creştină şi ortodoxă ş.a. Desigur că un subiect axat pe semnificaţiile istorice ale unei perioade atât de generoase a reprezentat şi reprezintă în continuare o atracţie, cu atât mai mult cu cât azi ne aflăm în preajma unui eveniment jubiliar: 500 de ani de la sfârşitul domniei şi vieţii pământeşti a marelui voievod. Este un fapt obişnuit, în asemenea prilejuri, să se întreprindă reevaluări, să se încerce noi abordări şi viziuni, din lumina cercetărilor şi descoperirilor din ultima vreme, să se aducă unele contribuţii privind rolul personalităţilor excepţionale în epoca pe care aceştia au marcat-o, iar prin demersul de faţă nu vom face excepţie. Nu trebuie uitat de asemenea că, nu cu mult timp în urmă, această reevaluare s-a făcut în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, care a decis ridicarea lui Ştefan cel Mare în rândul sfinţilor naţionali. Un alt fapt notabil este constituit şi de amplele lucrări de restaurare ale ctitoriilor epocii ştefaniene, care vin să restituie într-o formă apropiată de strălucirea lor originară acele inegalabile capodopere ale artei vechi româneşti.
Intenţia este de a contura moştenirea pe care Ştefan cel Mare a lăsat-o Transilvaniei şi înrâurirea benefică pe care civilizaţia de dincolo de munţi a avut-o mai cu seamă asupra românilor din voievodat. Dacă în fondarea statului moldovean românii din Maramureş au avut un rol considerabil, peste un veac, Moldova consolidată îşi va răscumpăra „datoria”, iradiind aici forţa civilizaţiei sale, fapt facilitat de stăpânirea efectivă de către marele voievod a unor domenii întinse. Contribuţia esenţială pe care a adus-o Moldova lui Ştefan în Transilvania este, credem, legată de sprijinirea cristalizării unei instituţii bisericeşti ortodoxe, în condiţiile în care românii de tradiţie răsăriteană nu beneficiau de un cadru structurat în care să-şi manifeste apartenenţa. Arhiepiscopia Feleacului şi Episcopia Vadului, ambele fondate în zone de locuire românească, au fost înzestrate cu edificii (sinteze ale goticului cu unele exigenţe ale cultului răsăritean) şi cu odoare destinate să servească aceluiaşi cult, li s-au destinat resurse care să le permită dăinuirea. Ştefan cel Mare a acţionat ca un autocrat în virtutea unei vechi tradiţii bizantine în care unul din atributele esenţiale ale domniei este constituit de sprijinul acordat bisericii ortodoxe prin patronaj şi ctitorire. Ştefan nu şi-a exercitat acest prerogativ doar aici, ci oriunde i s-a cerut, a considerat oportun sau a avut puterea să o facă, din Transilvania şi până la Muntele Athos.
Din întregul aport adus Transilvaniei de Moldova epocii ştefaniene ni s-a păstrat până în ziua de azi destul de puţin. Alături de amintitele edificii şi de odoarele care le împodobeau, de alte obiecte (icoane, manuscrise, potire) destinate unor biserici despre care azi poate nu mai avem nici o ştire, au existat şi centrele propriu-zise ale celor două domenii: Cetatea Ciceului şi Cetatea de Baltă. Aceste fortificaţii erau desigur dotate cu construcţii rezidenţiale (palate) şi capele, aveau un aparat administrativ, îşi exercitau influenţa civilizatorie în zonă. Din păcate, din aceste două cetăţi au rămas urme neînsemnate şi doar câteva mărturii ale fostei stăpâniri se mai pot identifica în unele locuri: blazoane ale Moldovei în biserici reformate şi luterane, un clopot, manuscrise moldoveneşti ş.a.
Lucrarea de faţă îşi propune, alături de prezentarea relaţiilor moldo-transilvane din vremea lui Ştefan cel Mare, să ilustreze vizual cele câteva vestigii rămase dintr-o acţiune pornită din iniţiativă religioasă şi voievodală şi devenita peste timp românească şi naţională.
* * *
Monumentele istorice şi de artă românească ale Transilvaniei, mărturii şi documente de nepreţuit privind istoria şi cultura noastră naţională, subliniază existenţa unei vechi civilizaţii, afirmând cu pregnanţă apartenenţa şi legăturile continue în întregul spaţiu locuit de români. Operele de artă şi monumentele de arhitectură, picturile murale sau cele pe lemn, împreună cu măruntele obiecte de podoabă, fragmente de ţesături sau piese de argintărie, „zăcând uneori prin unghere ascunse, uitate şi neînţelese, sunt chemate toate să reînvie trecutul românesc sub multiplele lui aspecte, completând, sau chiar suplinind uneori, lipsa sau sărăcia mărturiilor scrise”1 .
Istoria Transilvaniei nu poate fi concepută decât în cadrele istoriei generale româneşti, în strânsă şi în permanentă interdependenţă cu cea a voievodatelor din spaţiul extracarpatic.
Pe prim plan se situează relaţiile de ordin economic şi de interes comercial, care între Moldova şi Transilvania au atins o asemenea intensitate, încât în timpul domniei lui Alexandru cel Bun s-au acordat privilegii negustorilor transilvăneni care vizitau voievodatul de la răsăritul Carpaţilor. Comerţul şi relaţiile de ordin economic s-au amplificat din ce în ce mai mult. Din Moldova şi Ţara Românească veneau, prin trecătorile ce străbat lanţul munţilor Carpaţi, în special produse agricole şi animaliere, precum şi anumite materii prime.
Un loc deosebit în cadrul acestor relaţii îl avea Braşovul, care prin comerţul permanent cu Moldova şi Ţara Românească a influenţat puternic dezvoltarea social-economică, politică şi culturală din cele trei ţâri surori2 .
În anii care au urmat luptei de la Baia (1467), Moldova şi Transilvania s-au apropiat tot mai mult. Ştefan cel Mare a trimis la începutul anului 1474 un sol la curtea regelui Matia Corvin. Lupta de la Vaslui, de la începutul anului 1475, la care participă un însemnat număr de transilvăneni, ne confirmă legăturile de bună vecinătate, precum şi dorinţa comună de a lupta împotriva turcilor. Necesitatea luptei antiotomane i-a făcut pe cei doi conducători să se apropie cu înţelegere unul faţă de celălalt, să uite vechile conflicte şi să semneze la 12 iulie 1475 un tratat de alianţă ofensivă şi defensivă îndreptat împotriva turcilor. În urma relaţiilor prieteneşti, Ştefan cel Mare dobândeşte în Transilvania două importante domenii, Ciceul şi Cetatea de Baltă, împreună cu numeroase sate.
Relaţiile domnului Moldovei cu Transilvania vecină au continuat să fie la fel de strânse şi după 1490, anul morţii regelui Matia Corvinul. Ele se manifestă cu vigoare în perioada 1493-1499, când în fruntea voievodatului Transilvaniei se afla Bartolomeu Dragfi, din familia maramureşeană a Drăgoşeştilor, pe care Letopiseţul anonim îl numeşte „cuscru cu Ştefan Vodă”. În 1497, când Moldova era în pericol de a fi invadată de poloni, Bartolomeu Dragfi vine în ajutorul lui Ştefan în fruntea unei oşti de 12.000 de oameni, domnul Moldovei reuşind să-l învingă şi să-l alunge pe regele polon3.
Ultimul sfert al secolului al XV-lea şi primii ani ai secolului următor inaugurează o epocă nouă în istoria românilor transilvăneni. Stăpânirea efectivă a unor întinse ţinuturi, influenţa marelui voievod moldovean erau o realitate prezentă pe tărâmul vieţii politice şi spirituale a românilor din Transilvania, şi nu numai a lor, ci şi a tuturor locuitorilor voievodatului. Saşii braşoveni sunt aceia care la 26 aprilie 1478 îl chemau pe domnul Moldovei „cu mare dor şi dragoste” „să facă bunătatea să se apropie de această ţară” spre a o apăra de pericolul otoman, socotindu-l pe Ştefan cel Mare „ales şi trimis de Dumnezeu pentru apărarea şi cârmuirea Transilvaniei”4 . Secuii au fost mereu prezenţi în oastea lui Ştefan, voievodul Moldovei fiind considerat stăpân al scaunelor secuieşti5 . Cu atât mai trainice au fost legăturile şi ataşamentul românilor ardeleni faţă de viteazul domn moldovean. Marele voievod s-a dovedit un neobosit protector şi ctitor. Ştefan cel Mare, strănepot al maramureşanului Bogdan Voievod, era stăpân al Cetăţii Ciceului, cu un domeniu de peste şaizeci de .sate de pe Valea Someşului, din Ţara Lăpuşului, ori din Câmpia Transilvaniei. Conscripţia Cetăţii Ciceului din 1553 publicată de David Prodan6 menţionează un număr de 63 de sate care în epoca ştefaniană făceau parte din domeniul cetăţii. Din bazinul Someşului Mare, în regiunea aflată la nord-est de oraşul Dej, erau următoarele localităţi: târgul Reteag, satele Uriu, Cristeştii Ciceului, Coldău, Baţa, Ciceu-Mihăieşti, Mănăşturel, Sânmărghita, Mica, Urişor, Ciceu-Giurgeşti, Negrileşti, Ambriciu, Hăşmaşu Ciceului, Ilişua, Leleşti, Ciceu-Corabia şi Gârbăul Dejului. În vecinătatea oraşului Gherla erau satele Băiţa, Orman şi Vaida Cămăraş. Pe valea Someşului şi a afluenţilor săi de la vest şi nord-vest de Dej au aparţinut domeniului Ciceului următoarele localităţi: Jichişu de Sus, Suarăş, Şomcutu Mic, Peştera, Bogata de Sus, Bogata de Jos, Vad, Coplean, Sălişca, Câşeiu, Chiuieşti, Strâmbu, Câţcău, Muncel, Goştila, Căpâlna, Gâlgău, Bârsău Mare, Glod, Dăbâceni, Dolheni, Ileanda şi Poiana Blenchii. Din Ţara Lăpuşului aparţineau domeniului stăpânit de Ştefan cel Mare localităţile: Târgu Lăpuş, Dămăcuşeni, Suciu de Sus, Suciu de Jos, Dobricu Lăpuşului, Libotin, Rogoz, Dumbrava, Borcut, Vălenii Lăpuşului, Vima Mare, Drăghia, Baba, Rohia şi Răzoare.
Domeniul Cetăţii de Baltă a fost primit de Ştefan cel Mare de la regele Matia Corvinul, dar în stăpânirea Moldovei s-a făcut abia după 14927 . Din vastul domeniu de la sfârşitul secolului al XV-lea, în 1553 mai făceau parte târgul Cetatea de Baltă, satele româneşti Feisa, Crăciunelu de Sus, satele săseşti Tătârlaua, Veseuş şi satele mixte Corneşti şi Sântămărie. În timpul stăpânirii lui Ştefan din domeniu mai făceau parte satul săsesc Boian şi cel unguresc Dâmbău, împreună cu numeroase alte sate.
Din vremea în care marele Ştefan şi urmaşii săi erau stăpâni la Ciceu şi Cetatea de Baltă se păstrează mai multe vestigii simbol. La începutul secolului XX, în biserica reformată din Unu (judeţul Bistriţa-Năsăud), un relief în piatră înfăţişând bourul Moldovei pe un scut heraldic era păstrat la loc de cinste în parapetul amvonului. Această preţioasă relicvă, ce provine neîndoielnic de la Cetatea Ciceului, se află în prezent la Muzeul Naţional de Istorie a României. Bourul ştefanian marchează poarta carosabilă de la fortificaţia bisericii evanghelice din Boian (jud. Sibiu), stema Moldovei fiind amplasată de asemenea şi deasupra portalului nordic de acces în lăcaşul de cult al comunităţii săseşti de aici. Această prezenţă heraldică presupune un gest votiv din partea voievozilor stăpâni ai Cetăţii de Baltă, de domeniul căreia aparţinea şi satul Boian (Bonnesdorf)8.
La numai 10 km de Cetatea de Baltă, în satul Dâmbău (Kükülödombo, jud. Mureş), în turnul bisericii unitariene, s-a păstrat până la primul război mondial (când a fost rechiziţionat de autorităţile militare ungare) un clopot din secolul al XV-lea ce avea o inscripţie cu litere chirilice. Textul în limba slavonă nota că acest clopot a fost făcut de către boierul moldovean „Ioan Paharnicul”, pentru biserica unei localităţi nemenţionate, la fel ca şi anul confecţionării, în traducere, textul era următorul: „ Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh a făcut acest clopot Ioan Paharnicul (Ceaşnic), Văleat...”9 . Vecinătatea cu Cetatea de Baltă a satului Dâmbău, apartenenţa sa la domeniul feudal al cetăţii, într-o anumită epocă, explică prezenţa clopotului cu inscripţie slavo-română în biserica unitariană din această localitate, într-o vreme în care Ştefan voievod era stăpânul unor moşii pe Târnave.
Posesiunea efectivă a unor întinse ţinuturi locuite de români, patronajul cultural al domnului Moldovei au înlesnit apariţia şi realizarea unei ambianţe favorabile, în care viaţa religioasă a cunoscut o evoluţie ascendentă. Ca urmare, în apropierea domeniului moldovenesc al Ciceului, sau chiar pe teritoriul aparţinător, apar mai întâi la Feleac, iar apoi la Vad, două centre episcopale româneşti, susţinute prin aportul ctitoricesc şi daniile acordate de Ştefan cel Mare şi de urmaşii săi.
Pe vechiul drum comercial, ce lega cetatea Clujului de părţile centrale ale Transilvaniei, la numai câţiva kilometri, pe culmea dealului omonim se află marele sat românesc Feleac, amintit documentar pentru întâia oară de diploma regelui Ludovic I de Anjou, la 28 ianuarie 136710 , cu ocazia scoaterii satului de sub jurisdicţia voievodului Transilvaniei, fiind alipit şi încredinţat oraşului de pe malurile Someşului, sub cârmuirea şi legile sale, având însărcinarea de a păzi importanta cale de negoţ ce trecea pe aici. Printr-un document emis la 13 ianuarie 1415, regele Sigismund reafirmă drepturile câştigate de românii din Feleac prin diploma privilegiată din 1367, acordându-le şi unele noi favoruri „deoarece toţi românii ce locuiesc pe moşia Feleac” au ca merite „strălucite vrednicii”. Situaţia privilegiată a satului românesc din apropierea Clujului este păstrată şi în continuare, regele Matia Corvin confirmându-i, în 1478, toate drepturile câştigate anterior. Un document din 1509 motivează aceste privilegii prin faptul că „românii ce sălăşluiesc în acel sat, prin paza pe care o fac, ocrotind pe călători şi pe alţi oameni şi străjuind drumurile, sunt de mare folos acelor meleaguri şi locuitorilor, prin aceea că stârpesc pe tâlhari şi răufăcători. Drept aceea... Vă poruncim cu străşnicie... să nu supuneţi satul pomenit la nici una din dările sau taxele şi ajutoarele obişnuite, ci să-i lăsaţi să se bucure slobozi de scutirea privilegiilor dăruite în această privinţă după vechiul obicei11 .
Condiţiile deosebite în care se afla această localitate, libertăţile şi privilegiile de care se bucura, poziţia sa geografică deosebit de favorabilă, pe unul din cele mai vechi şi mai importante drumuri comerciale din inima Transilvaniei medievale, şi desigur nu în ultimul rând faptul că Feleacul avea o puternică şi omogenă comunitate românească liberă, au contribuit la apariţia unui important centru de cultură şi artă românească, ce se va dezvolta în preajma Mitropoliei de aici.
Tradiţia, confirmată de documente de epocă, atribuie construirea bisericii episcopale din Feleac marelui voievod moldovean Ştefan cel Mare. Ridicarea bisericii reşedinţă episcopală poate fi plasată, ţinând seamă de evenimentele istorice, înainte de 1488, în timpul arhiepiscopului Daniil, amintit de inscripţia slavonă scrisă pe filele Tetraevangheliarului manuscris, publicată pentru prima oară de Timotei Cipariu: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu lucrarea Sfântului Duh s-au săvârşit acest Tetraevangheliar din porunca preasfinţitului nostru Arhiepiscop Chir Daniil în zilele marelui crai Matiaş. S-a scris pe numele Feleacului, aproape de oraşul Cluj, unde şi biserică au zidit cu hramul preasfintei noastre maici Paraschiva. Vleat 6997 (1488) luna octombrie 25 zile”12.
Tetraevangheliarul amintit mai sus era ferecat în argint zece ani mai târziu de Isac Vistiernicul, unul dintre boierii cei mai însemnaţi din Moldova, ce era chiar rudă dinspre mamă cu Ştefan cel Mare13 . Inscripţia de donare a demnitarului moldovean este semnificativă pentru importanţa Feleacului ca centru religios: Robul lui Dumnezeu Isac Vistiernicul a ferecat acest Tetraevangheliar pentru Mitropolia din Feleac. Anul 7006 (1498) decembrie”14.
Biserica episcopală din Feleac, cu hramul Sfintei Paraschiva, ridicată în timpul arhiepiscopului Daniil, se compunea, în prima fază, dintr-o absidă poligonală decroşată şi un naos acoperit cu bolţi în cruce pe ogive, amintind planimetric de un şir întreg de mai vechi ctitorii cneziale transilvănene, edificate în cel de-al XV-lea veac15 . Elementele de sculptură în piatră – ogivele, cheile de boltă, arcul triumfal, ferestrele în arc frânt cu traforuri, cele două portaluri bogat profilate – deosebit de îngrijit realizate, duc spre concluzia întemeiată, subliniată în una din lucrările lui Vasile Drăguţ16 , că „voievodul ctitor a recurs la serviciile unui atelier de constructori din Cluj, preocuparea pentru o execuţie de calitate fiind justificată de calitatea de reşedinţă mitropolitană a bisericii din Feleac”. În interior, în jurul arcului triumfal, se păstrează o parte din pictura murală din veacul al XVIII-lea, ce prin iconografie şi amplasare, înscriere în pagină şi cromatică, aminteşte de frescele bisericii din Densuş, fiind plauzibilă ipoteza recopierii mai vechilor picturi murale din secolul al XV-lea17 .
În epoca lui Ştefan cel Mare, biserica mitropoliei din Feleac a fost înzestrată cu cărţi manuscrise, ce reprezentau în acele vremuri mari valori. Dintre acestea se păstrează la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca un Liturghier slavon, datat pe baza calendarului cu anul 1481, scris pe hârtie şi având frontispicii decorate la începutul capitolelor18 . Motivele decorative ale frontispiciilor, în special de la primul şi al treilea capitol, resimt legătura cu centrele de miniaturişti din Moldova, chiar dacă se presupune că acest Liturghier a fost copiat în Transilvania, probabil în localitatea din vecinătatea Clujului. Despre cel de-al doilea manuscris de la Feleac, Tetraevangheliarul din 1488, cunoscut pentru importanta inscripţie referitoare la zidirea bisericii în timpul arhiepiscopului Daniil, precum şi pentru faptul că a fost ferecat în scoarţe de argint în 1498 de vistiernicul Isac, profesorul Virgil Vătăşianu presupune, pe bună dreptate, că acesta putea fi un produs al atelierelor moldoveneşti19 . Coperta de argint a Tetraevangheliarului de la Feleac reprezintă scena Deisis, aşezată în trei arcade, în centru tronând Isus, în stânga Maica Domnului, iar în dreapta Sfântul Ioan Botezătorul. În cele patru colţuri apar în medalioane cei patru evanghelişti. O atentă analiză a elementelor decorative, în special a vrejurilor vegetale cu flori, ce umplu câmpul dintre cele două medalioane superioare, permite analogii apropiate cu alte ferecături de carte din epoca lui Ştefan cel Mare. Atribuite unor ateliere de argintari moldoveni20 , două ferecături, una dintre ele îmbrăcând celebra Evanghelie din 1473 de la Mănăstirea Humorului cu portretul marelui voievod, este păstrată azi în tezaurul Mănăstirii Putna, şi o a doua realizată de acelaşi atelier se găseşte în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă a României. Ornamentica celor două opere de argintărie aparţine aceluiaşi repertoriu decorativ pe care îl găsim şi la ferecătura donată bisericii din Feleac. Deşi s-a presupus apartenenţa ferecăturii de la ctitoria transilvăneană unui atelier din Bistriţa sau Cluj, un lucru cert este că ea a fost comandată unui argintar ce era din acelaşi mediu artistic cu realizatorii ferecăturilor de carte donate de Ştefan cel Mare sau de alţi membri ai familiei domnitorului. Ipoteza pare cu atât mai verosimilă cu cât, putem adăuga, donatorul de la Feleac, Isac Vistiernicul, aparţinea, prin legături de familie, neamului dinspre mamă al marelui voievod moldovean, deci utilizarea aceloraşi argintari fiind posibilă.
Note
1 Corina Nicolescu, Arta epocii lui Ştefan cel Mare. Relaţii cu lumea occidentală, în „SMIM”, VIII, 1975, p. 98.
2 Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (sec. XIV-XVI), Bucureşti, 1965.
3 „...Domnului Ştefan voievod îi veni ajutor de la craiul unguresc numit Laslău, carele era frate cu Albert craiul leşesc, 12.000 de ostaşi, iar cu ei se afla Birtoc voievodul Ardealului, care Birtoc voievod era şi cuscru cu Ştefan voievod...”, Ioan Bogdan, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, Bucureşti, 1895, p. 60; Cf. Ioan Lupaş, „Chronicon Dubnicense” despre Ştefan cel Mare, în AIIN, V, 1928-1930, p. 352.
4 Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, II, Bucureşti, 1913, p. 354.
5 Dintr-o scrisoare de la începutul anului 1472 adresată braşovenilor de Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti, reiese clar că secuii nu plăteau numai dare lui Ştefan, ci dădeau şi ajutor militar: „...secuii din cele două scaune, Odorhei şi Ciuc, precum şi din celelalte scaune au dat darea oamenilor lor”, I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în secolele XV-XVI, Bucureşti, 1905, p. 329.
6 David Prodan, Domeniul Cetăţii Ciceului în 1553, în AIIAC, VIII, 1965, p. 73-112.
7 David Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, II, Bucureşti, 1968, p. 129-135.
8 Hermann Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, I, Editura Monumenta, Sibiu, 1998, p. 56-57.
9 Benkö Elek, Érdely középkori harangjai és bronz kerestelömedencéi, Cluj-Napoca, 2002, p. 220-221.
10 Jakab Elek, Kolozsvár története, III, Budapesta, 1888, p. 87-89.
11 Victor Popa, Consideraţiuni critice cu privire la Mitropolia Transilvaniei din secolul al XV-lea şi al XVI-lea şi raporturile ei cu Moldova, în „MB”, VIII, 1958, nr. 7-9, p. 402.
12 Timotei Cipariu, Archivu pentru filologia şi istoria, XXXIX, 1870, p. 777.
13 În legătură cu Isac Vistiernicul vezi Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1971, p. 276; Constantin Rezachevici, Un tetraevanghel necunoscut aparţinând familiei dinspre mamă a lui Ştefan cel Mare, în „SMIM”, VIII, 1975, p. 182 şi urm.
14 Soarta ferecăturii de argint este în prezent necunoscută. Ea a fost reprodusă de Nicolae Iorga, Leş arts mineurs en Roumanie, I, Bucureşti, 1934.
15 Eugenia Greceanu, Influenţa gotică în arhitectura bisericilor româneşti de zid din Transilvania, în „SCIA”, tom. 18, 1971, nr. l, p. 33-59.
16 Vasile Drăguţ, Arta gotică în România, Bucureşti, 1979, p. 177.
17 Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, I, Bucureşti, 1959, p. 757-758.
18 Corina Nicolescu, Miniatura şi ornamentul cărţii manuscrise din ţările române. Sec. XIV-XVIII, Bucureşti, 1964, nr. 19.
19 Virgil Vătăşianu, op. cit., p. 912.
20 Corina Nicolescu, Argintăria laică şi religioasă în ţările române (sec. XIV-XIX), Bucureşti, 1968, p. 269-273.