Cultura scrisă în epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt
Pentru tiparMulte din cărţile caligrafiate şi ferecate în Moldova secolelor al XV-lea şi al XVI-lea au ajuns în mari biblioteci şi muzee de peste hotare – Oxford, Viena, Moscova, Petersburg, Cetinje, München, Lvov, Muntele Athos ş.a. – considerate rarităţi în colecţiile acestora.
Înflorirea excepţională a şcolii izvodului moldovenesc se datorează mai ales faptului că nenumăratele biserici şi mănăstiri ctitorite de Ştefan cel Mare, precum şi de unii dintre boierii săi, trebuiau să fie dotate cu cărţile necesare serviciului divin. Acestea se copiază în primul rând de pe manuscrisele aduse de la Constantinopol încă pe vremea lui Alexandru cel Bun, dar şi de pe texte intrate în principat în epoca lui Ştefan, provenite din contactele politice, din relaţiile diplomatice şi comerciale ale statului moldovenesc cu ţările europene şi nu numai, dar şi din legăturile călugărilor moldoveni cu cei de la Muntele Athos. Se copiază nu doar cărţi de slujbă, ci şi literatură religioasă, juridică, scrieri istorice sud-slave, tratate de medicină în limba latină, pascalii calculate după date astronomice pe zeci şi sute de ani ş.a. Cel care stimulează, prin numeroase comenzi, toată această activitate este domnitorul însuşi, numele lui apărând mereu pe manuscrise.
Pentru o astfel de activitate erau necesare ateliere special dotate şi amenajate, numite scriptorii. Primul atelier de acest fel a fost organizat la mănăstirea Neamţ în epoca lui Alexandru cel Bun. Pe vremea lui Ştefan cel Mare numărul lor a crescut, cel mai important dintre ele fiind scriptoriul de la Putna. O încăpere specială era destinată caligrafilor şi era înzestrată cu mese şi planşete oblice de scris, linii, compasuri, vase pentru culori, diferite pene de scris, rezerve de pergament şi hârtie, modele de ilustraţii şi de scriere caligrafică. În alte încăperi, situate în aceeaşi clădire, se aflau biblioteca, atelierele de orfevrărie (în care se confecţionau ferecăturile), de tâmplărie (în care se pregăteau şi scoarţele pentru coperte), legătoria, muzeul şi arhondaricul. Se scria pe rotuluşi (suluri de pergament) şi pe hârtie. Mărcile filigranate în hârtia manuscriselor lucrate la Putna fac dovada faptului că scriptoriul era aprovizionat cu materiale din ţările Europei occidentale (Italia, Franţa, Germania etc.), unde se făceau, probabil, şi comenzi speciale (cum ar fi cazul hârtiei filigranate cu cap de bour). Două din motivele zoomorfe (vulturii bicefali sau monocefali şi bouri în plină mişcare) apar imprimate şi în pielea ce îmbracă scoarţele manuscriselor, iar pe cele comandate special de Ştefan cel Mare aceste două imagini sunt imprimate, de multe ori, simultan. Textele erau rânduite pe oglinda plină a paginii sau în două coloane scrise cu cerneală neagră şi roşie, uneori cu aur, şi erau împodobite cu diverse elemente decorative: litere ornate, iniţiale, finale, zacele, viniete, chenare, frontispicii, reprezentări simbolice şi figurative, monocrome sau policrome (cunoscute global sub numele de miniaturi – termen derivat din denumirea oxidului roşu de plumb, zis şi miniu, folosit la executarea acestor decoraţii).
Întrucât lucrarea manuscriselor era o întreprindere migăloasă, îndelungată şi costisitoare, iar fiecare exemplar constituia un unicat, ele trebuiau să fie rezistente în timp, din care cauză erau legate în scoarţe de lemn, îmbrăcate în catifea, în piele sau în plăci de metale preţioase (ferecături) decorate, la rândul lor – prin ştanţare, gravare, cizelare sau ciocănire –, cu motive ornamentale, geometrice vegetale, cu scene religioase şi figuri de sfinţi, cu scurte inscripţii liturgice sau votive, cu incrustaţii de emailuri şi pietre scumpe.
În epoca ştefaniană se formează o pleiadă întreagă de caligrafi, cei mai iscusiţi dintre ei fiind aduşi sau formaţi la Putna. Nicodim şi Evrasie au venit aici de la mănăstirea Neamţ. Casian, Chiriac, Vasile şi Iacov au venit la Putna gata formaţi. Paladie, Spiridon, Filip şi Paisie s-au format în scriptoriul putnean. Tot aici, mai târziu, a deprins meşteşugul şi Anastasie Crimca. În scriptoriile din această perioadă, în virtutea numărului mare de comenzi, apar specializări în funcţie de lucrările ce trebuiau efectuate: caligrafi, miniaturişti, rubricatori (de la latinescul rober - roşu, adică cei ce lucrau cu chinovar sau cu miniu). Adevărate capodopere ne-au lăsat meşterii orfevrari Antonie, Stanciul şi Gligorie, care, pe lângă obiectele de cult, au confecţionat şi ferecături de cărţi.
Activitatea scriptorială era caracteristică pentru majoritatea mănăstirilor, inclusiv pentru unele de dincoace de Prut (în primul rând Căpriana), însă liderul incontestabil era scriptoriumul putnean, fiindcă lui îi erau adresate majoritatea comenzilor domneşti, acestea presupunând şi o finanţare privilegiată.
Dintre genurile de cărţi manuscrise care au fost lucrate în epoca ştefaniană şi care au sporit faima internaţională a şcolii moldoveneşti trebuie menţionate în primul rând Tetraevanghelele (cuvânt grecesc care înseamnă, ad lítteram, patru evanghelii). Ele conţin scrierile evangheliştilor dispuse în ordinea succesiunii lor din Noul Testament: Matei, Marcu, Luca, Ioan (spre deosebire de Evanghelie, în care ordinea este inversă). Tetraevanghelele lucrate din porunca lui Ştefan sunt somptuoase, caligrafiate pe foi de pergament şi dispun de repertoriul complet al elementelor decorative specifice genului: sunt scrise în semiunciale, cu cerneală neagră alternată frecvent cu chinovar şi cu cerneală de aur. Paginile de titlu sunt decorate cu mari frontispicii policrome, dominate de motivul cercurilor înlănţuite în variate combinaţii; titlurile evangheliilor sunt scrise cu litere capitale de aur; iniţialele şi unele majuscule sunt ornate cu vreji împletiţi şi cu înflorituri policrome; cu excepţia tetraevanghelului lucrat în 1489 de Paladie, fiecare evanghelie e precedată de o excelentă miniatură în plină pagină, reprezentând chipul evanghelistului respectiv. Scoarţele sunt ferecate în plăci de argint, decorate întotdeauna cu scena Învierii (Anastasis) pe prima copertă şi cu scena Adormirii Maicii Domnului, pe ultima. Capodopera genului este Tetraevanghelul scris şi miniat, din porunca domnitorului, de către ieromonahul Nicodim, în 1473, la mănăstirea Putna, şi ferecat în 1487, la mănăstirea Humorului, căreia i-a fost donat de către Voievod (din care cauză e numit Tetraevanghelul de la Humor). Textul este rânduit pe foi de pergament în format in-folio, cu cerneală neagră alternată cu cerneală de aur, pe câte două coloane a câte 26 rânduri fiecare în unele file, iar în altele – într-o singură coloană, în plină pagină, având 20 de rânduri. Titlurile sunt scrise cu cerneală de aur, iar iniţialele cu cerneluri policrome. Zacelele (începuturile pericopelor evanghelice) sunt însemnate pe margini cu cerneală roşie. Evangheliile de la Luca şi de la Ioan se încheie cu câte un cul-de-lampe în roşu, verde, albastru şi aur. Frontispiciile sunt realizate cu cerneluri albastre, roşii, verzi şi brune. Fiecare evanghelie e precedată de chipul evanghelistului, în plină pagină, stând şi scriind ori ascultând vocea tainică a Duhului Sfânt, în decor arhitectural pe fundal de aur. Trăsăturile chipurilor sunt puternic individualizate. Scenele sunt încadrate în chenare largi şi somptuoase, decorate cu stilizări geometrice şi fitomorfe. Armonia cromatică de ansamblu a fiecărei miniaturi este de o inegalabilă prospeţime.
La fila 266 verso este zugrăvit portretul votiv al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, considerat drept cea mai veridică imagine a marelui voievod. Am scris despre el în eseul „Adevăratul chip al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt” (publicat în Literatura şi arta şi în Luminătorul, apoi în volumul Ochiul din oglinda paginii). Ar mai fi de adăugat, la cele scrise, câteva rânduri referitoare la zona albă din partea dreaptă de jos a miniaturii, care dezechilibrează compoziţia, reclamând prezenţa unui personaj. Multă vreme s-a considerat că miniatura nu a fost finalizată, ceea ce este puţin verosimil, având în vedere faptul că domnitorul a ţinut în mod deosebit la această comandă. E considerată mai plauzibilă opinia experţilor care, în baza unor analize speciale, au concluzionat că în acea zonă a fost zugrăvit de la bun început un personaj, cel mai probabil doamna Maria de Mangop, însă zona s-a decolorat în urma unui accident biochimic sau de altă natură. Cercetările şi disputele legate de acest moment continuă.
Ferecăturile de argint aurit ale Tetraevanghelului sunt decorate în tehnica au repoussé (prin ciocănire). Scenele reprezentate sunt cele caracteristice genului, aşa cum am menţionat deja în rândurile de mai sus. Elemente deosebitoare: pe prima copertă, chenarul dreptunghiular floral este încadrat de patru caboşoane ovale din piatră scumpă de ametist; deasupra şi de desubtul chenarului, în câte două rânduri paralele, este înscrisă pisania ferecăturii, în limba slavonă: „Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a ferecat această evanghelie în mănăstirea de la Humor, în anul 6995, noiembrie 20”. Colţurile chenarului de pe ultima copertă sunt marcate de patru protuberanţe stelare, scoase în relief prin ciocănire. Cele două coperte se încheie la cotor printr-un sistem de împletituri metalice, străbătute de vergele, ornamentate cu diferite butonaşe, aidoma unor flori de nituri.
În interior, pe fila 265 verso, este caligrafiat textul de danie, în limba slavonă: „Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul ţar, Io Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldo-Vlahiei, a dat să se scrie acest Tetraevanghel cu mâna ieromonahului Nicodim şi l-a dăruit mănăstirii de la Humor, întru pomenirea sufletului său şi al părinţilor săi, egumen fiind atunci popa Gheorghe, şi s-a sfârşit în luna iunie 17, în anul 6981.”
Cu o aleasă măiestrie sunt lucrate de asemenea Tetraevanghelul lui Paladie (1489), Tetraevanghelele executate la mănăstirea Neamţu de Teodor Marieşescu în 1491 (aflător la Muzeul istoric din Moscova) şi în 1493 (existent azi la Biblioteca de Stat din München); Tetraevanghelul din 1495, aflător acum la mănăstirea Zografu (Athos); Tetraevanghelul caligrafiat şi miniat de monahul Filip la Putna în 1502 (aflat în prezent la Biblioteca Naţională din Viena); Tetraevanghelul anonim de la Ştefan cel Mare şi Bogdan al III-lea, lucrat în 1504-1507 la Putna; Tetraevanghelul scris pentru biserica din Hârlău, în 1504 (aflător la Muzeul istoric din Cetinje, vechea capitală a Muntenegrului). Unele din aceste capodopere au fost prezente în expoziţiile internaţionale de la Paris (1925), Bruxelles (1935), Bucureşti (1957), Atena (1964) ş.a.
Un gen foarte răspândit îl constituiau Mineiele (din grecescul mineon, ajuns la noi prin filieră slavonă (mineia) sau sârbă (minei), care înseamnă lună). Acestea sunt cărţi specifice cultului creştin ortodox, în care se indică, pentru fiecare zi în parte din cuprinsul unui an, sfinţii şi slujbele ce trebuie să le fie dedicate. Fiecărei luni îi este consacrat un tom. (Primul tom dintr-o serie completă de mineie era consacrat lunii septembrie, deoarece în vremea aceea anul calendaristic începea la 1 septembrie şi se încheia la 31 august. Abia în secolul al XVIII-lea s-a adoptat şi la noi ca primă zi a Anului Nou data de 1 ianuarie.) Pentru bisericile care nu dispuneau de finanţele necesare cumpărării a douăsprezece tomuri pe un an (un tom costa 25 de galbeni, ceea ce echivala cu o bună parte dintr-o moşie), se alcătuia un tom selectiv pentru tot anul, numit antologhion. Mineiul e alcătuit din două părţi: în prima sunt indicate slujbele pe zile, iar în a doua sunt expuse succint vieţile sfinţilor celebraţi în prima parte. Slujbele şi expunerile vieţilor sfinţilor, rânduite cronologic, erau numite proloage, iar toate proloagele la un loc se numeau sinaxar sau menolog. Mineiele au un aspect caligrafic mai sobru, se scriau pe hârtie filigranată, cu cerneală neagră, iar titlurile zilelor şi indicaţiile tipiconale – cu cerneală roşie. Scoarţele erau îmbrăcate în piele sau în catifea.
Primele mineie comandate de Ştefan cel Mare datează din anul 1467. S-au păstrat până la noi mineiul pe ianuarie, scris de ieromonahul Ioanichie la mănăstirea Neamţu, şi cel pe luna aprilie, scris de ieromonahul Nicodim de la Putna (amândouă se află la Biblioteca de Stat a Rusiei (fosta „Lenin”) din Moscova); mineiul pe luna august, caligrafiat de monahul Casian la Putna (scris pe hârtie groasă filigranată cu imaginea unui foarfece, în format in-folio, cu cerneală neagră, în câte 28 rânduri pe fiecare filă; iniţialele mari, majusculele, unele slove şi rânduri sunt scrise cu chinovar (cerneală roşie); este legat în scoarţe de lemn îmbrăcate în piele gravată cu motive reprezentând bouri în mişcare), mineiul pe luna august scris de acelaşi caligraf; de asemenea s-au păstrat mineie din anii următori, având indicate numele caligrafilor, sau anonime. Un minei pe februarie, scris din porunca domnitorului în 1492, de diacul Isaia, se păstrează la Biblioteca Ossolinski din Lvov.
În epoca ştefaniană se copiază Triod-uri şi Penticostare. Triodul (din grecescul triodion, care înseamnă „trei cântece”) conţinea slujbele bisericeşti ale tuturor zilelor premărgătoare Paştelui (de la Duminica vameşului şi a fariseului până la sfârşitul Săptămânii Patimilor, adică 40 de zile ale Postului Mare), iar Penticostarul (din grecescul pentikostarion, care înseamnă „cinzeci de zile”) cuprindea slujbele consecutive Paştelui (de la Înviere până la Rusalii). Aceste două cărţi se aflau într-o strânsă conexiune. La Putna se păstrează Triodul Penticostar caligrafiat de Simion Budinceanul în 1492 şi un Triod anonim scris pe două coloane, la sf. sec. XV. Ambele sunt în format in-folio, pe hârtie filigranată cu mai multe mărci, reprezentând mistreţi, rozete, scuturi şi securi pe ele, capete de bouri cu cruci înalte între coarne, coroane cu cruci, stele în şase colţuri. Scrise cu cerneală neagră alternată cu roşie; ornamente sumare; scoarţe îmbrăcate în piele neagră (primul) şi maro (al doilea), decorată cu siluete de vulturi.
Cam de aceeaşi sobrietate, dar în alt format al hârtiei – in-cvarto – erau Ceasloavele (din slavonescul ceasoslovu, ele mai fiind numite şi orologiul (de la grecescul orologhion) ori orariul (de la latinescul horarium) – toate însemnând carte a ceasurilor). În ele cântările şi rugăciunile sunt orânduite pe diviziuni distincte ale zilei şi nopţii: utrenia sau mânecatul (slujba de dimineaţă şi ceasul întâi, slujbele pentru ceasurile al treilea, al şaselea şi al nouălea de peste zi, apoi vecernia (slujba de seară înainte de cină), povecerniţa (slujba de după cină) şi polunoşniţa sau miezonoptica (slujba de la miezul nopţii). Se includeau şi cântările pentru fiecare ceas arătat mai sus, numite tropare sau condace. Se făceau şi variante prescurtate de ceaslov, numite breviarium. La Putna se păstrează un Ceaslov caligrafiat în 1493 de monahul sihastru Paladie.
Psaltirile lucrate la Putna (cărţi compuse din cei 151 psalmi ai lui David, din Vechiul Testament) se remarcă printr-o ţinută mai aleasă, iar Psaltirea anonimă, supranumită „Cea mare”, este o capodoperă a caligrafiei medievale. Este scrisă pe hârtie groasă şi filigranată cu imaginea unei mitre arhiereşti de formă globulară, conţine 387 file, format in-filio, scrise cu cerneală neagră alternată cu chinovar şi cu aur. Începuturile slavelor (slujbelor) şi acelea ale catismelor sunt marcate cu iniţiale mari, ornate policrom. Frontispicii deosebit de somptuoase, alcătuite din împletituri. Cartea în ansamblul ei se remarcă printr-o eleganţă discretă, de cel mai bun gust. Scoarţele sunt îmbrăcate în piele de culoare brun închis, decorată cu stilizări florale şi zoomorfe (imagini de zimbri şi de vulturi).
Aşa-numitele Sbornice sau Izbornice (din slavoneşte, însemnând „culegere”) erau adevărate biblioteci cuprinse între două coperte: ele includeau texte din mai mulţi autori, din epoci diferite şi cu un conţinut foarte variat – scrieri hagiografice, povestiri miraculoase din viaţa pustnicilor, tâlcuiri de evanghelii, hexaimeroane (scrieri despre facerea lumii în şase zile), omilii ale sfinţilor părinţi, cuvinte de învăţătură ale lui Ioan Damaschin, Teodor Studitul; colecţii de maxime din textele biblice şi din scrierile filozofilor antici ş. a. Un sbornic scris de monahul Chiriac în 1470 (din porunca lui Ştefan cel Mare) cuprinde cuvântările pentru Postul cel mare ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor teologi. Sbornicul caligrafiat de ieromonahul Iacov în 1474 cuprinde cuvinte de laudă şi de învăţătură, consacrate sfinţilor din lunile aprilie-iunie, povestiri despre viaţa şi faptele acestora, inclusiv povestirea „Mucenicia sfântului slăvitului mucenic Ioan cel Nou, care a fost chinuit în Cetatea Albă, scrisă de Grigorie monahul şi presviterul Marii Biserici a Moldovei”. În 1481 mai scrie un sbornic monahul Chiriac, de astă dată consacrat Vieţii şi faptelor Sfântului Ioan Gură de Aur, incluzând şi un hexaimeron al lui Ioan Hrisostom. Un sbornic atribuit ieromonahului Iacov este consacrat sfinţilor din luna decembrie, iar un sbornic anonim din epoca ştefaniană este consacrat Vieţii şi faptelor lui Iisus Hristos. Toate sbornicele erau scrise pe hârtie filigranată, format in-folio, cu cerneală neagră alternată cu chinovar; unele file sunt împodobite cu frontispicii. Scoarţele erau îmbrăcate în piele decorată, de cele mai multe ori, cu imagini de zimbri şi de vulturi.
Leastviţa (scara) sfântului Ioan Sinaitul este copiată la Putna, din porunca domnitorului, de către monahul Vasile, în 1472. Cartea are un titlu simbolic, însemnând scara virtuţilor sau treptele desăvârşirii morale. Ea conţine treizeci de trepte (capitole) despre virtuţi şi păcate, fiecare din ele conducând spre mântuire, prin renunţarea treptată la tot ce e lumesc şi trecător. Este caligrafiată pe hârtie filigranată cu imaginea capului de bour având între coarne o cruce înaltă şi în bot o coroană princiară cu fleuronii în jos; format in-folio; cerneală neagră alternată cu roşie; frontispiciu policrom pe fila de titlu. Scoarţele sunt îmbrăcate în piele maro imprimată cu chenare liniare concentrice decorate cu stilizări florale.
Psaltichia (carte de muzică psaltică, sau irmologhion) finalizată la Putna în sec. XV-XVI se datorează faimoasei şcoli muzicale putnene, bazele căreia au fost puse sub domnia lui Ştefan cel Mare de către „românul Eustaţie”, ritor, protopsalt şi melurg la Putna, cel care a condus corul psalţilor la înmormântarea marelui Voievod. Manuscrisele psaltice de la Putna au circulat la Lvov şi la Przemysl, Polonia, apoi în Rusia, unde erau cunoscute sub denumirile de „raspev putnevski” sau de „notacija putnevaja”. Caligrafiată în format in-cvarto, psaltichia de care vorbim include în prima parte 53 de cântări în limba greacă şi 25 în limba slavonă, cu notaţie neobizantină sau cucuzeliană, ale protopsalţilor şi melurgilor putneni Eustaţie, Ioan Diaconu şi chir Gheorghe, precum şi ale unor melurgi bizantini, iar în partea a doua – 54 de cântări numai în limba greacă. Notele şi cuvintele sunt copiate cu cerneală neagră pe hârtie groasă, ceruită şi filigranată, în prima parte cu capete de bour având între coarne câte o cruce înaltă simplă sau cu un şarpe de-a lungul ei, iar în partea a doua, cu imaginea unui inorog în poziţie verticală şi a unui foarfece. Titlurile cântărilor, iniţialele, precum şi numeroasele semne consonantice şi temporale, specifice sistemului neobizantin de notaţie muzicală, sunt scrise cu cerneală roşie. Scoarţele sunt îmbrăcate în piele maro, imprimată cu chenare liniare concentrice, decorate cu imagini florale şi zoomorfe (siluete de vulturi şi de zimbri, ştanţate).
Un Apostol (sau praxiu, carte liturgică ce cuprinde, în prima parte, Faptele Apostolilor, iar în a doua, Epistolele Apostolilor, în special cele ale Apostolului Pavel), comandat de Ştefan cel Mare mănăstirii Zografu din Muntele Athos, în 1463, se păstrează la Muzeul de Istorie din Moscova.
Pravila sfinţilor apostoli şi a sfintelor şapte soboare (carte ce conţinea norme de drept clerical, adică cele 85 de reguli scrise de apostoli în secolul întâi d. Hr., plus regulile stabilite la şapte sinoduri ecumenice ce au urmat, reguli privitoare la hirotonirea, preocupările şi obligaţiunile episcopilor, preoţilor şi diaconilor, condiţiile în care aceştia se pot căsători, transfera dintr-o eparhie în alta; abaterile şi încălcările pentru care puteau fi avertizaţi, dojeniţi, strămutaţi, caterisiţi (destituiţi), afurisiţi sau anatemizaţi etc. ) este caligrafiată de Iacov, la Putna. Manuscrisul este caligrafiat pe hârtie groasă, ceruită şi filigranată, format in-cvarto, scris cu cerneală neagră alternată cu chinovar. Pe copertele din piele maro e gravată inscripţia Is. Hr. Ni Ka (Isus Hristos învinge).
Foarte importantă pentru ţară era cartea Sintagma lui Matei Vlastares, variantă a Pravilei, care conţinea şi numeroase norme de drept laic (pedepse şi sancţiuni pentru erezie, furt, omucidere, bătăi, complicitate, bigamie, incest, adulter, viol, avort, încălcarea normelor de igienă, de alimentaţie, de post, norme referitoare la proprietate etc.). Lucrarea a fost caligrafiată de Ghervasie la Neamţu, în 1472 şi, din porunca lui Ştefan, de către grămăticul Damian din Iasi, în 1495. Aceste cărţi au dus la înlocuirea treptată a dreptului tradiţional, nescris, dispersat în numeroase cutume locale, cu dreptul juridic scris, unitar (bazat pe dreptul roman), contribuind la centralizarea şi consolidarea statală a Moldovei şi deschizând cale dreptului civil ce se va aşeza la noi în timpul lui Vasile Lupu. Manuscrisul lucrat de grămăticul Damian a ajuns în colecţiile Bibliotecii Naţionale a Rusiei „Saltâkov-Scedrin” din Petersburg.
În 1493 monahul Paladie de la Putna calculează după date şi semne astronomice pascaliile pe 84 de ani, încercând şi alte preziceri şi devenind, dacă se poate spune aşa, un fel de Nostradamus al Moldovei. Urmaşul său, egumenul Siluan, va face calcule şi preziceri pe 420 de ani.
În epoca ştefaniană se pun bazele literaturii originale şi ale istoriografiei noastre. Primele elemente ale ei se strecoară în sbornice. Voievodul însuşi era meşter la cuvânt, încât Nicolae Iorga ne atrage atenţia asupra valorii literare a scrisorii trimise de Ştefan principilor creştini după victoria de la Vaslui, iar George Ivaşcu, întemeindu-se pe aceeaşi scrisoare, se sumeţea să afirme că Ştefan cel Mare „poate fi considerat primul scriitor român”. Animat de un cult deosebit faţă de strămoşii săi, Ştefan porunceşte să se scrie Letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei, o parte din această cronică fiind dictată de el însuşi. Sunt descrise în ea evenimentele şi personalităţile, de la întemeiere până în zilele lui Ştefan. Letopiseţul, scris în slavonă (în redacţia numită slavono-română a acestei limbi) profilează o adevărată creaţie literară, în el se realizează pentru prima dată sinteza documentului cu arta expresiei, pregătindu-se astfel drumul pentru marea şcoală a cronicarilor moldoveni. Un exemplar din cronica de curte a lui Ştefan a fost folosit în 1502 la alcătuirea unei cronici germane privind domnia sa. În Rusia a circulat în mai multe copii o Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, ataşată letopiseţelor ruseşti. Datele se opresc la urcarea pe tron a lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare, şi au fost scoase, aşa cum a constatat slavistul G. Mihăilă, din cronica oficială a Moldovei. În Povestirea rusească se afirmă unitatea de neam şi de limbă a moldovenilor, muntenilor, transilvănenilor, sub forma mitului eponim al poporului român personificat de fraţii Roman si Vlahata, transpus de autorii ruşi după un material moldovenesc din epoca ştefaniană. Actualmente, după ce a fost sistematizat şi prelucrat de specialişti, Letopiseţul ştefanian e cunoscut sub denumirea de Analele Putnene, acestea incluzând varianta Putna II (foarte aproape de textul iniţial) şi varianta Putna I (care este mult rezumată şi continuă povestirea faptelor până la 1526).