Scribi în cancelaria domnească a lui Ştefan cel Mare
Pentru tiparViaţa şi activitatea scribilor din secolele XV-XVI nu au făcut obiectul unor studii speciale. „Cunoaşterea activităţii şi a preocupărilor vechilor dieci, grămătici sau pisari, adică în general a funcţionarilor din cancelariile ţărilor noastre şi de pe la şcolile mănăstireşti din trecut, prezintă un interes deosebit atât din punct de vedere ştiinţific – ei fiind în mare măsură creatorii istoriei şi limbii româneşti –, cât şi din punct de vedere cultural, în măsura în care cultura şi cunoştinţele lor generale şi profesionale se reflectă în paginile pe care ni le-au lăsat.”1 Apariţia acestei categorii de dregători cu funcţii executive2 este legată de crearea unei cancelarii3 şi de lucrul într-un cadru organizat sub conducerea sau coordonarea unor persoane de diferite ranguri în viaţa publică4 . Ţinând cont că nu avem ştiri interne din vremea respectivă decât din pomelnicele mănăstirilor şi câteva scurte cronici5, documentele scrise în cancelaria domnească rămân singura noastră sursă de informare asupra diferitelor aspecte ale societăţii moldoveneşti din vremea respectivă. Din ele putem afla atât informaţii referitoare la reglementarea raporturilor litigioase dintre diferite persoane ori facilităţile de ordin fiscal oferite bisericii sau unor boieri, cât şi probleme de politică externă6.
Nu a stat în intenţia noastră să cercetăm evoluţia scrisului, modul în care diecii realizau documentele, materialul şi cernelurile folosite. Acestea au fost descrise, pe larg, în lucrări valoroase de specialişti recunoscuţi în domeniu precum Emil Vîrtosu7, Aurelian Sacerdoţeanu8, Damian P. Bogdan9 şi alţii.
Din perioada analizată au rămas relativ puţine acte10, aceasta datorându-se, în primul rând, faptului că arhiva se constituia la destinatar, adică „la cel interesat de conţinutul actelor emise de cancelaria domnească şi pentru care actele erau instrumente folosite în sprijinul susţinerii propriilor drepturi sau pentru revendicări posibile”11. Datorită trecerii timpului, dar şi a satelor de la un proprietar la altul, multe dintre ele s-au pierdut12. Războaiele, furturile13, neglijenţa, păstrarea în condiţii improprii a pergamentelor14 sunt alte cauze care au dus la distrugerea lor. Parţial, au făcut excepţie actele moşiilor bisericeşti şi ale mănăstirilor, acte care, păstrate cu grijă, într-un singur loc, au ajuns să fie cunoscute şi de noi.
Majoritatea redactorilor de acte de cancelarie nu a fost afectată de repetatele schimbări ale domnilor şi chiar ale logofeţilor15 din prima jumătate a secolului al XV-lea. Sunt rare cazurile când ei dispar o dată cu plecarea sau venirea unui domn16. Acest lucru a dus la stabilitatea formularului documentelor17, la păstrarea şi transmiterea unor informaţii necesare cu privire la activităţile ce le efectuau în afara redactării hrisoavelor, cărţilor de întărire sau de judecată, a poruncilor domneşti.
Este greu de stabilit unde şi-au făcut instrucţia pentru a scrie actele de cancelarie. Regretatul profesor Constantin Cihodaru, abordând problema începuturilor învăţământului românesc, preciza că diecii şi uricarii folosiţi în cancelariile domneşti, instituţiile ecleziastice şi în administraţia regională se formau în şcolile de pe lângă mănăstiri18.
Pornind de la constatarea că toţi diecii sunt laici şi au o cultură solidă, considerăm că majoritatea au învăţat scrisul şi cititul nu sub aripa ocrotitoare a tagmei mănăstireşti, ci în şcoli cu caracter precumpănitor laic19, sau în familie20. Cei mai mulţi dieci sunt fii de boieri21 sau de preoţi22 care puteau fi instruiţi acasă de părinţi, de dascăli special plătiţi, pe lângă o mănăstire23, sau în şcoli orăşeneşti24.
După ce învăţau scrisul şi cititul în slavonă, erau daţi pe lângă o persoană cu experienţă care îi învăţa rigorile muncii de cancelarie şi, după ce căpătau cunoştinţe în acest domeniu, puteau urca până la cele mai înalte funcţii în aparatul de stat ca, de exemplu, marii logofeţi Mihail, Ion Dobrul sau Ion Tăutu25 . Pentru a ajunge în boierii înalte nu era obligatorie parcurgerea acestui traseu, dar aproape toţi logofeţii îşi făceau astfel ucenicia. Cei mai mulţi dieci au rămas o viaţă întreagă în această slujbă aducătoare de venituri. Chiar dacă nu mai funcţionau în cancelaria domnească, oricând puteau fi chemaţi să scrie un act particular.
Unii alcătuitori de acte domneşti puteau fi orăşeni înstăriţi26 , care scriau aceste documente doar când domnul se afla în localitatea în care trăiau, iar diecii care-l însoţeau erau insuficienţi. Nu este exclus ca ei să fi fost chiar diecii cancelariei târgului, aceştia fiind familiarizaţi cu redactarea şi scrierea documentelor oficiale27 . Considerăm că în această categorie de dieci îi putem enumera pe Dragotă al lui Tăutu28 , Negrilaş29 şi Oanţa30 care scriu documente doar când Ştefan cel Mare se afla la Vaslui sau la Roman. Chiar dacă am fi tentaţi să-l alăturăm acestuia din urmă şi pe Petru al lui Ardău, cel care iscăleste două documente emise la Roman31 , nu vom face acest lucru, deoarece el a scris şi alte acte domneşti în timpul lui Alexăndrel la Vaslui şi Petru Aron la Suceava32 .
Originea etnică a diecilor a fost, de asemenea, în atenţia cercetătorilor. Pentru perioada imediat următoare întemeierii statului feudal moldovenesc, putem admite provenienţa unora dintre dieci din Polonia, de unde se preia formularul documentelor slavone33 . Nume precum Iaţco34 sau Bratei par a indica această origine, primul fiind, probabil, ctitorul mănăstirii Iţcani35 . În acest context menţionăm şi scribii de limbă latină36, care vor fi recrutaţi din rândul catolicilor moldoveni, al românilor veniţi din Transilvania şi instruiţi în colegiile iezuite, dar mai ales dintre străinii de origine polonă37 . Între tălmacii şi scriitorii de latină, mai ales al corespondenţei către Roma, poate fi considerat, cu unele rezerve, magistrul Anthonius de Thaucz, episcopul de Baia, cunoscut dintr-o sursă externă ca notar al domnului38 .
La începuturile cancelariei domneşti se pare că au fost unul sau doi dieci. După aceea, o dată cu mărirea numărului de acte, a apărut şi necesitatea folosirii mai multor pisari. Este greu de stabilit câţi lucrau în acelaşi timp, dar, într-un document de la Alexăndrel, fiul lui Alexandru cel Bun, alături de boierii din Sfat sunt trecuţi „pisarii noştri: pan Toader Prodan, şi Dobrul, şi Cârstea, şi Vulpaş”. Ţinând cont că hrisovul din 27 octombrie 1452 era scris de un alt diac, Steţco39, putem admite că domnul avea în subordine cel puţin cinci scribi. În timpul lui Petru Aron, în actul scris la Vaslui la 5 iunie 1456, cu prilejul acceptării tributului de 2.000 de zloţi ungureşti de către Sfatul domnesc către Poarta Otomană sunt trecuţi „pisarii noştri pan Toader Prodan, şi pan Dobrul, şi pan Cârstea, şi pan Vulpaş, şi Solomon”. Cel care scria actul era, de asemenea, Steţco.40 Cercetând cu atenţie cele două documente observăm că, deşi se schimbaseră domnii, scribii rămăseseră aceiaşi, Solomon începându-şi aici munca încă din 1451.
Activitatea cancelariei din timpul lui Ştefan cel Mare, spre deosebire de perioada anterioară, cunoaşte câteva particularităţi şi anume: existenţa unui număr redus de scribi, păstrarea timp îndelungat a unor dieci care puteau instrui pe alţii mai tineri, transmiţând, în acelaşi timp, informaţii strict necesare cu privire la redactarea şi scrierea documentelor. Actele sunt emise, cu precădere, în lunile ianuarie-martie şi septembrie-octombrie41 .
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, numărul documentelor scrise în cancelaria Moldovei cunoaşte o creştere deosebit de mare faţă de prima parte a aceluiaşi veac. Cu toate acestea, nu sunt mai mulţi dieci, ci, dimpotrivă, mai puţini. Având în vedere faptul că unii dintre ei au scris doar câteva acte într-un interval de timp scurt, pe durata deplasării domnului prin ţară, putem afirma că, în cei 47 de ani de domnie, Ştefan a folosit în cancelaria sa cel puţin 30 de scribi42.
Urmărind cu atenţie documentele, observăm că, de regulă, cancelaria avea între doi şi cinci dieci, excepţie făcând intervalul 1462-1472, când, concomitent, au fost între şapte şi nouă dieci.
În primii ani de domnie, Ştefan se foloseşte în cancelarie de oameni cu o anumită vechime în această activitate, instruiţi şi buni cunoscători ai formularului diplomatic. Ei proveneau, în majoritate, surprinzător, din suita lui Alexăndrel, domnul schimbat din scaunul Moldovei de Bogdan al II-lea43, tatăl lui Ştefan. Dintre aceştia menţionăm pe Toma, Petru Ardanovici şi Vulpaş, care la scurt timp după suirea pe tron a tânărului domn devine logofăt al II-lea. Lor li se alătură Steţco şi Toader a lui Prodan44, slujbaşi în cancelarie sub mai mulţi domni. Ion Dobrul, primul mare logofăt din timpul lui Ştefan, îşi începe cariera ca diac45 în timpul domniei lui Petru al II-lea. Privind din acest punct de vedere personalul cancelariei, ne dăm seama că el nu a fost afectat de schimbarea domnului sau a marelui logofăt. Ne întrebăm dacă raritatea ştiutorilor de carte a creat această situaţie sau Ştefan a iertat, din motive strategice, pe toţi ce uneltiseră împotriva tatălui şi chiar a sa. Dur şi necruţător cu adversarii politici sau cu cei care-i nesocoteau ordinele, abil diplomat, în primii ani a ştiut să foloseacă toate mijloacele, făcând, uneori, compromisuri, pentru a-şi consolida domnia. Prin păstrarea slujbaşilor mărunţi în funcţii a creat o stare generală de încredere. A reuşit, în acest mod, să-i determine pe boierii mari, apropiaţi de rivalul Petru Aron şi aflaţi alături de acesta în Polonia, să se întoarcă în ţară46, retrocedându-le, în acelaşi timp, proprietăţile confiscate, unora dintre ei dându-le mari boierii în Sfatul domnesc47. Procedând în acest fel, Ştefan nu făcea altceva decât să demonstreze că venirea sa pe tronul Moldovei a fost un lucru firesc, ţinând cont că tatăl său fusese domn în ţara de la răsărit de Carpaţi. El vine cu forţă armată, dar la Direptate „i-au întrebatu pre toţi: iaste-le cu voie tuturor să le fie domnu? Ei au strigat într-un glas: «Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti»”48.
O altă caracteristică este stabilitatea diecilor în cancelarie, dată şi de faptul că, pe toată durata lungii domnii a lui Ştefan, el a avut doar trei mari logofeţi, dintre care Tăutu l-a slujit în această funcţie nu mai puţin de 29 de ani. Venit în cancelarie ca diac încă din 146449, Tăutu are una dintre cele mai lungi cariere50 de logofăt dintre toţi care au condus cancelaria Moldovei de la întemeiere şi până în secolul al XIX-lea. Referindu-se la legăturile dintre scriitorii de acte din acea vreme, I. C. Miclescu-Prăjescu făcea următoarea remarcă: „Interesant este faptul că dăm în acele timpuri de o adevărată castă de cărturari în Moldova. Ne gândim la toţi logofeţii care s-au perindat în divanurile succesive, începând de sub primii voievozi şi până sub Vasile Lupu vodă, adică timp de aproape trei secole. Mai toţi au urcat, pe rând, toate treptele ierarhiei de cancelarie, începând cu funcţia de diac, dascăl, apoi logofeţi al treilea, al doilea ca să termine mari logofeţi. […] Aproape fără excepţie, ei sunt urmaşi de-ai boierimii descălecătoare şi ca atare mai întotdeauna înrudiţi – într-o măsură mult mai mare decât se bănuia până acum – atât între ei, cât şi cu toată boierimea de divan, ba de obicei şi cu domnii …”51. Nu vom şti niciodată care au fost adevăratele legături de rudenie între membrii cancelariei domneşti, mai ales în prima parte a domniei lui Ştefan cel Mare, dar unii dintre ei au activat mulţi ani în această instituţie, formând, la rândul lor, generaţii noi, strâns legate de persoana domnului, dar şi a marelui logofăt. Isaia, Toma sau Vulpaş au putut transmite celor mai tineri cunoştinţele pe care le aveau în domeniul pregătirii, redactării şi scrierii documentului. Începând cu 1486, după mai mult de 25 de ani slujiţi în cancelarie, Toma nu mai scrie acte, posibil să înceapă cariera de tălmaci al soliilor moldovene. Locul lui este luat de un alt prolific diac, Toader52, căsătorit cu Nastasia, fiica lui Ion Tăutu, marele logofăt. Bogat, având înaintaşi între marii boieri ai lui Alexandru cel Bun53, instruit, „Toader, pisarul nostru”54, cum îl numea Ştefan cel Mare55 sau fiul acestuia Bogdan al III-lea56, ajunge una dintre persoanele reprezentative57 ale boierimii din epocă. Ştiinţa de carte precum şi calităţile enumerate mai sus au făcut din el un candidat la mâna fetei marelui logofăt şi aceasta a condus la apropierea de unul dintre cei mai importanţi sfetnici ai domnului Moldovei. Privind familia din care provine Toader, alcătuită din Coste diac, Ion dascăl şi preotului Luca, suntem nevoiţi să revedem concepţia potrivit căreia diecii din cancelaria domnească îşi au obârşia în rândul micii boierimi sau că mulţi dintre ei ar fi fost călugări58. Întâlnim aici o familie cu o stare materială bună, fiecare are propriile sate, dar stăpânesc şi împreună diferite moşii59. Putem afirma că, pentru acel timp, era o familie cu vocaţie cărturărească.
Existenţa a doi fraţi dieci este un lucru mai rar întâlnit în epocă. Costea a scris, la rândul lui, timp de zece ani numeroase acte, semnând, la început Coste, fratele lui Ion dascăl60, pentru ca apoi, până la 15 martie 149361, să apară numai cu numele de Coste62. După această dată este folosit de domn în misiunile diplomatice, făcând parte din mai multe solii moldovene care s-au deplasat în Lituania şi Rusia.
Cu banii obţinuţi din munca prestată, unii dieci puteau să-şi cumpere moşii. Mitropolitul Sucevei, Teoctist, vindea lui Toader Prodan, cu 300 de zloţi turceşti, o sumă apreciabilă pentru vremea respectivă, un sat al Mitropoliei, Greci, aflat în apropierea târgului Siret63.
Urmaşii panului Negrea, rude îndepărtate cu Toader64, vindeau acestuia din urmă satul Rezina, pe Nistru, cu 70 de zloţi, şi satul Sinaşeuţi, cu 80 de zloţi, pentru ca apoi diacul să cumpere satul Mălineşti, pe Bârlad, de la nepoţii lui Giurgiu Stravici65.
Un diac pe care nu-l întâlnim scriind documente în cancelarie, Ivul, cumpără de la Anna, sora logofătului Dobrul, cu 200 de zloţi tătăreşti, satul Văleni din ţinutul Neamţ66.
Mulţi dintre diecii cancelariei lui Ştefan cel Mare erau folosiţi ca membri ai soliilor domnului, unde puteau îndeplini şi calitatea de tălmaci67. Este greu de stabilit cine se deplasa alături de boierii din Sfatul domnesc în astfel de misiuni, deoarece numele lor apare foarte rar în actele externe. Totuşi câteva exemple pot fi găsite: în actul emis la Suceava, la 28 iulie 146868, domnul Moldovei spune că atunci „când am trimis pe credincioşii noştri boieri şi pe sfetnicul nostru cel mai de frunte, pe pan Stanciul pârcălab de Cetatea Albă, şi pe pan Toader al lui Prodan, diacul nostru” la regele Poloniei, acesta l-a rugat, prin ei, să-l ierte pe Mihail logofătul şi pe alţi boieri care s-au opus lui Ştefan la venirea sa pe tron69.
Vulpaş, în calitate de diac sau de logofăt al doilea, scrie acte în cancelarie până în 1478, se deplasează în momentul de mare cumpănă din vara anului 1476 într-o solie la Braşov. Cu acest prilej, Ştefan transmite braşovenilor că se află în tabără la Bârlad şi se pregăteşte să meargă contra turcilor. El îi roagă să-i trimită orice ştire referitoare la mişcările oştilor otomane sau ale aliaţilor70.
Un alt diac, Matiaş71, pleacă într-o solie alături de Giurgea vornicul, la Alexandru, marele principe al Lituaniei, cu propunerea ca acesta să aprobe proiectul tratatului de pace şi alianţă redactat de Ştefan72. În acelaşi an, diacul Toma73 îl însoţeşte pe Ivan Isăiescu la acelaşi Alexandru74. Diacul Şandru Cârje75 este trimis la 1498, de către Ştefan cel Mare, ca sol la marele cneaz de Moscova Ivan Vasilievici76, fiind însoţit de Teodor Isăiescul şi o suită de 40 de persoane77. În actul pe care-l ducea este amintit Constantin78 diacul. În toată domnia sa Ştefan cel Mare nu a avut în cancelarie un pisar cu acest nume. Probabil este Coste diacul, fratele lui Toader, care putea fi atât translator, cât şi reprezentant direct al domnului, aşa cum reiese din document: „şi am trimis un sol la ginerele vostru, la marele cneaz Alexandru al Lituaniei, pe acelaşi sol al nostru pe care l-am trimis şi la voi, pe Constantin diacul, ca să vă facă treabă şi el, după înţelegerea şi jurământul şi zapisele ce aţi avut împreună”. Acelaşi diac, trimis ca mesager al domnului, se deplasează în Lituania şi în Rusia pentru a încerca, în numele lui Ştefan, aplanarea conflictelor ce apăruseră între cele două ţări79.
O misiune deosebită a fost cea a lui Ilie Stravici80, care, mandatat de boierii de frunte ai lui Ştefan, se duce la braşoveni cu misiunea de a arăta nemulţumirea moldovenilor faţă de domn şi cu propunerea ca Petru Aron să revină în ţară pentru a prelua tronul. Crezându-i, pribeagul Petru nu se retrage din faţa oştilor cu care trebuia să se întâlnească, iar în loc de trădători întâlneşte soldaţi fideli tânărului domn, care-l iau prizonier. Este dus la Orbic în faţa domnului, din porunca acestuia fiind decapitat.81
Dificilă este şi încercarea de a descoperi cine scria actele externe. După toate probabilităţile, ele erau scrise de diecii din cancelarie, mai ales cele slavone. La 3 iulie 1460, Ştefan acorda negustorilor din Lemberg un privilegiu comercial prin care se restabileau vechile înlesniri date de domnii anteriori. Actul a fost scris de Şteful. La rândul său, Toma scria salv-conductul trimis de domnul Moldovei logofătului Mihu, refugiat în Polonia, cu asigurarea că l-a iertat de tot răul ce i-a făcut şi îi dă voie să se întoarcă în ţară, unde poate să reia în stăpânire moşiile confiscate82 .
Nu este exclus ca pentru anumite limbi să fie folosiţi scribi speciali83 , buni cunoscători ale acestora. Ne referim aici, mai cu seamă, la scrisorile trimise către sultan sau tătari. În 1493 solul moscovit Zabolotski, trimis în Crimeea la Menglî-Ghirai, povesteşte că aici l-a întâlnit pe trimisul lui Ştefan la tătari, pe un „traducător armean”84 . Informaţia este deosebită şi poate fi adevărată, ţinând cont că în Moldova exista un număr însemnat de armeni care se ocupau cu negoţul, de unde domnul îşi putea recruta oameni de încredere pe care să-i trimită în solie ca traducători.
Cele mai multe hrisoave domneşti au fost întocmite la Suceava, dar întâlnim acte cu caracter intern scrise la Vaslui, Iaşi, Hârlău, Roman, Bârlad, Bacău, Bădeuţi şi Putna.
Cercetând documentele externe, observăm că ele au fost emise la Roman85 , Iaşi86 , Hârlău87 , Bacău88 , Vaslui89 , Bârlad90 , Huşi91 şi Suceava92 , aproape aceleaşi localităţi în care domnul staţiona şi rezolva problemele curente ale ţării. Un număr restrâns de acte externe, poruncile trimise emisarilor săi aflaţi în ţări străine în timpul conflictelor armate sau mesajele adresate celor cu care colabora pentru strângerea de informaţii93 au fost scrise şi în taberele militare94 .
Privind şi comparând tabelele cu datele şi cu locurile de emitere a documentelor, vom observa că, atâta timp cât domnul se afla în campanii militare, nu se întocmeau înscrisuri interne, Ştefan fiind printre puţinii conducători ai Moldovei care procedează în acest fel. În momentele de linişte, mai ales în anii de la sfârşitul domniei, domnul a avut posibilitatea de a soluţiona şi aceste lucruri. În ianuarie-februarie 1495, în deplasarea pe care a efectuat-o pe traseul Suceava, Iaşi, Vaslui, Bârlad, a rezolvat multe dintre cereri ţinând cont că în cele două luni au fost scrise foarte multe acte95 . Se poate deduce că acest itinerariu a fost făcut cunoscut cu mult timp înainte, deoarece spectrul actelor întocmite este variat şi a implicat deplasarea, la date fixe, a unui mare număr de persoane. Doi ani mai târziu, în lunile ianuarie-martie, domnul vizitează curţile de la Hârlău, Iaşi şi Vaslui, unde primeşte un număr impresionant de oameni, mărturie stând, din nou, numeroase acte emise cu acest prilej. Poate fi o coincidenţă faptul că în martie 1500 se deplasa la Iaşi, cu personalul cancelariei care scrie mai multe documente, şi că în februarie-martie 1502 îl găsim rezolvând problemele ţării la Iaşi şi Vaslui, sau domnul hotărâse ca în anumite perioade de timp să rezideze în aceste oraşe. Greu de răspuns, dar înclinăm să credem că Ştefan cel Mare, spre sfârşitul domniei, bolnav şi trecut de vârsta tinereţii, a încercat să administreze altfel ţara. Trebuie, în acest context, să ţinem cont că va reface şi va mări curţile de la Hârlău, Vaslui sau Iaşi, semn că avea intenţia de a sta mai mult în aceste localităţi.
În concluzie, putem afirma că încă de la începutul domniei Ştefan va avea o cancelarie bine organizată. Aceasta se datora faptului că majoritatea personalului de execuţie era cu o bogată experienţă, lucrând şi sub domnii anteriori. La rândul lor, marii logofeţi cunoşteau bine activitatea din cadrul cancelariei, deoarece îşi făcuseră ucenicia în această instituţie ca scriitori de acte.
Diecii sunt laici şi provin din familii înstărite, majoritatea lor fiind urmaşi ai marilor boieri din prima jumătate a secolului al XV-lea. Cu toate că principala lor îndatorire era scrierea actelor, îi întâlnim şi în calitate de traducători în cadrul soliilor trimise de domn în străinătate.
Prin specificul muncii lor, erau tot timpul în apropierea marilor boieri sau a domnului. Instruirea şi locul de muncă le oferea prestigiu în societate, mulţi dintre ei având şansa să acceadă în funcţii înalte în aparatul de stat.
Dieci, grămătici şi pisari la cancelaria domnească
Alexa (Alexa al lui Popa din Iaşi) 1490-1497
Andreica (Andreico) 1460-1475
Borcea 1472-1482
Coste (Coste, fratele lui Ion dascăl) 1483-1493
Dragotă al lui Tăutul 1497
Ghedeon 1459
Ilea (Ilea Stravici) 1467-1474
Ion 1467-1499 (?)
Ion al lui Popa 1498-1504
Ion, fratele lui Luca 1481-1487
Ivul 1482
Isaia al lui Şuşman – 1458-1472
Ivan (Ivanco al Vlădicăi) 1460-1469
Matei (Mătei, Măteiu) 1495-1504
Matiaş (Mătiaş) 1491-1494
Negrilaş 1472
Oanţa 1475
Petru al lui Ardău 1458
Roman 1464-1480
Steţco 1462-1471
Şandru al lui Cârje 1497-1499
Şteful 1458-1461
Ion Tăutu 1464-1472
Toader (diac, grămătic) 1486-1504
Toader (Tador, Teodor) al lui Prodan 1461-1469
Toader al lui Popa 1492
Toader, fratele lui Ion dascăl 1484
Toma 1457-1486
Vascan al lui Vladnici 1501-1504
Vulpaş 1458-1478
Note
1 Constantin Turcu, Din cultura vechilor dieci moldoveni, în RA, III, 1960, nr. 2, p. 201.
2 Studiul lui Nicolai Grămadă poate fi oricând un punct de reper pentru cercetătorul care încearcă să scrie despre diecii din Moldova veacurilor XV-XVII (Nicolai Grămadă, Cancelaria domnească în Moldova până la domnia lui Constantin Mavrocordat, în „Codrul Cosminului”, IX, 1935, p. 129-231).
3 Damian P. Bogdan este de părere că atât în Moldova, cât şi în celelalte state din Evul Mediu cancelaria domnească „nu avea un caracter stabil, domnul când cutreiera ţara era însoţit de Sfatul său, de şeful, subşeful cancelariei domneşti, care păstra şi purta cu el sigiliul domnesc, şi un subaltern al acestuia – un diac oarecare, cu un cuvânt domnul îşi transporta cancelaria acolo unde se ducea” (Damian P. Bogdan, Contribuţii la studiul diplomaticii vechi moldoveneşti, în RIR, 1934, p. 132). Pentru începuturile cancelariei domneşti din Moldova vezi şi Aurelian Sacerdoţeanu, Sfatul domnesc al Moldovei până la Ştefan cel Mare, în RA, an X, 1967, nr. 2, p. 41-92; L. Şimanschi, G. Ignat, Constituirea cancelariei statului feudal moldovenesc, I, în AIIAI, IX, 1972, p. 107-131; II, în AIIAI, X, 1973, p. 123-149; C. Cihodaru, Începuturile cancelariei domneşti în Moldova, în vol. Civilizaţie medievală românească, studii de istorie, Cluj-Napoca, 1985, p. 184-194.
4 N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova. I. Organizarea de stat până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Bucureşti, p. 244 şi urm.
5 Ion Ursu afirmă că aceste cronici nu puteau fi scrise de călugări, deoarece ei nu puteau avea informaţii precise despre evenimentele militare şi politice. „Ele n-au putut fi însemnate decât de diecii din cancelaria domnească sub supravegherea logofătului şi din ordinul, inspiraţia şi controlul domnului, care singur cunoştea datele precise ale luptelor sale glorioase” (Ion Ursu, Ştefan cel Mare, domnul Moldovei de la 12 aprilie 1457 până la 2 iulie 1504, Bucureşti, 1925, p. 422-423).
6 Eugen Stănescu, Cultura scrisă în vremea lui Ştefan cel Mare, în Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, culegere de studii îngrijită de M. Berza, Bucureşti, 1964, p.14 şi urm.
7 Emil Vârtosu, Paleografia româno-chirilică, Bucureşti, 1968.
8Aurelian Sacerdoţeanu, Arhivistica, Bucureşti, 1970, p. 236 şi urm.
9 Damian P. Bogdan, Contribuţii la studiul diplomaticii vechi moldoveneşti, în, RIR, IV, 1934, p. 92-140; Idem, Diplomatica slavo-română, în DIR, Introducere, vol. II, Bucureşti, 1956, p. 5-227. Idem, Paleografia româno-slavă, Bucureşti, 1978.
10 D. Ciurea, Diplomatica latină în Ţările Române, în AIIAI, VIII, 1971, p. 2.
11 Aurelian Sacerdoţeanu, Sfatul domnesc al Moldovei până la Ştefan cel Mare, p. 41.
12 În multe documente din secolele ce au urmat se fac referiri la înscrisuri pierdute, distruse din cauza războaielor, jafurilor, tâlhăriilor sau chiar neglijenţei. Pentru aceeaşi problematică, vezi Virgil Apostolescu, Distrugerea de arhive în „focul cel mare” de la Iaşi din 1827, în vol. Arhivele Statului. 125 ani de activitate, Bucureşti, 1957, p. 247; Idem, Mărturii documentare privind distrugerile şi înstrăinările de materiale arhivistice în Moldova până în secolul XVIII, în AIIAI, XVI, 1970, p. 325-343.
13 Într-un document din 3 ianuarie 1459, Lână Rugină solicită întărirea mai multor proprietăţi, deoarece privilegiul pe care-l avea pentru ele „i l-au furat când nişte răufăcători i-au prădat casa” (DRH, A. Moldova, vol. II, p. 117, nr. 81).
14 Marişca, soţia lui Husin, în momentul când îşi apără satele într-un proces, spune că ispisocul vechi „se află la mâna preotului rusăsc ce iaste în mahalaua târgului”, iar acesta, venind în faţa domnului, mărturiseşte că „acel ispisoc au arsu atuncea când au arsu şi biserica cea dinaintea târgului Sucevii, ce s-au aprins de tunet” (ibidem, p. 143, nr. 100).
15 Nici un diac nu dispare din cancelarie în anii 1468 şi 1475 când se schimbă marii logofeţi.
16 Majoritatea diecilor din primii ani de domnie ai lui Ştefan îşi vor fi făcut ucenicia în cancelaria domnilor anteriori. Din perioada 1457-1459 ne-au rămas documente semnate de şase dieci. Patru dintre aceştia (Ghedeon, Toma, Şteful şi Vulpaş) au scris acte oficiale şi înainte, chiar sub Petru Aron. Ştiindu-se rivalitatea dintre cei doi, ne putem da seama că scribii din cancelarie nu se implicau în rivalităţile politice, decât dacă doreau să acceadă la posturi importante în administraţia statului. Dieci noi sunt Isaia al lui Şişman, care îşi va continua activitatea până în 1472, şi Petru al lui Ardău, care scrie doar cât domnul a stat la Roman în 1458.
17 Nicolai Grămadă, Studii mărunte în domeniul ştiinţelor auxiliare ale istoriei, în „Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, p. 397.
18 C. Cihodaru, Învăţământul în Moldova în secolele XV-XVIII. Şcoala domnească din Iaşi, în vol. Contribuţii la istoria dezvoltării universităţii din Iaşi, 1860-1960, Bucureşti, 1960, p. 15; aceeaşi opinie şi la N. Iorga, Istoria învăţământului românesc, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ilie Popescu Teiuşan, Bucureşti, 1971, p. 2-3.
19 C. I. Andreescu, Evoluţia învăţământului în Moldova şi istoricul Liceului Naţional din Iaşi, Iaşi, 1935, p. 3 şi urm.
20 Întâlnim şi aici două opinii, pornind de la faptul că diecii şi uricarii sunt fii de boieri mai mult sau mai puţin bogaţi. Una dintre ele este aceea că fiii de boieri învăţau în mănăstiri (Şt. Bârsănescu, Pagini nescrise din istoria culturii româneşti, secolele X-XVII, Bucureşti, 1971, p. 254-255; M. I. Avădănii, Originile învăţământului superior din Moldova. De la primele începuturi şi până la înfiinţarea Universităţii Iaşi (rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, 1969), sau în familie (C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, partea a II, Bucureşti, 1946, p. 915).
21 Şteful, fiul lui Ioanăş, nepotul lui Iacuş vistiernic din vremea lui Alexandru cel Bun, întâlnit ca alcătuitor de acte în cancelaria lui Ştefan cel Mare, ajunge pârcălab de Hotin (N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1971, p. 287).
22 Fiu al popii Iuga, din scrib ajunge unul dintre cei mai reprezentativi boieri ai vremii sale, ocupând, cu intermitenţe, dregătoria de logofăt din 1443 şi până în iunie 1456 (C. V. Dimitriu, Un mare boier moldovean din prima jumătate a secolului al XV-lea: logofătul Mihail-Mihu, Bucureşti, 1932; N. Grigoraş, Logofătul Mihu, extras din SCI, Iaşi, 1946, p. 1-51; tot fii de preoţi, dar care nu au avansat în ierarhia socială, sunt „Alexa al lui popa din Iaşi” (popa de la Sfântul Nicolae Domnesc?), întâlnit în documentul din 17 martie 1492 (Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. III, întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, Bucureşti, 1980, p. 213-216, nr. 108; în continuare se va cita DRH), Ion al lui Popa care scrie documente în cancelaria domnească începând cu 1502 (ibidem, p. 485-486, nr. 271) şi Toader al lui Popa (ibidem, p. 223-225, nr. 114).
23 Referindu-se la secolele XIV-XVI, P. P. Panaitescu afirma că: „Pentru învăţătura slavonă nu erau şcoli propriu-zise, ştiinţa era transmisă tinerilor de grămătici de mănăstire” (P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971, p. 81). „Pe lângă mănăstiri se formează o întreagă clasă de oameni ai cărţii, de copişti, desenatori şi legători, de pisari, dieci şi grămătici, care ştiau să scrie fel de fel de acte oficiale şi neoficiale” (Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1989, p. 80). „În aceste secole (sec. XV-XVII) nu se poate vorbi de o cultură bisericească şi alta profană, ci numai de una bisericească. Faptul este explicabil, deoarece călugării sunt acei care aprind pentru prima dată floarea culturii româneşti, răspândind-o pe toate meleagurile româneşti şi chiar peste hotare” (C. N. Tomescu, Vechi mănăstiri din Moldova cu rol cultural şi social până la 1688, seminar ţinut la Facultatea de Teologie – Cernăuţi, Arh. Naţionale Iaşi, Colecţia „Manuscrise”, mss. 1917, f. 21-22).
24 Andrei Eşanu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1997, p. 276 şi urm.
25 Aurelian Sacerdoţeanu, Instituţiile supreme ale Moldovei în secolele XIV şi XV, în RA, an IX, 1966, nr. 2, p. 33-36. Unii dinte ei ajung logofeţi al doilea precum Vulpaş (primul întâlnit în documentele moldoveneşti) sau Toader (Ion Ursu, op. cit., p. 426).
26 C. Şerban, Despre cultura orăşenească medievală în Ţările Române în evul mediu, în Studii, tom 25, 1972, nr. 4, p. 754.
27 Despre cunoaşterea şi folosirea scrisului de către orăşenii din Moldova în a doua parte a secolului XV, vezi Radu Manolescu, Cultura orăşenească în Moldova în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, p.63 şi urm.
28 Vezi documentele scrise la Vaslui la 6 martie 1497 (DRH, A. Moldova, vol. III, p. 373-374, nr. 207) şi 15 martie 1497 (ibidem, p. 390-391, nr. 220 şi ibidem, p. 392-394, nr. 222).
29 Scris de Negrilaş ne-a rămas doar documentul din 5 iunie 1472 (ibidem, vol. II, întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1976, p. 176-178, nr.186).
30 Documentul scris la 17 aprilie 1475, la Roman (ibidem, p. 301-303, nr. 200).
31 Semnătura lui apare pe două acte domneşti scrise, la Roman, în ziua de 31 august 1458 (ibidem, p. 107-108, nr. 74 şi ibidem, p. 108-110, nr. 75).
32 Ibidem, p. 89-91, nr. 60.
33 Nicolai Grămadă, Cancelaria domnească în Moldova…, p. 148-149; N. Iorga este de părere că „forma diplomatică a actelor Moldovei începătoare e a documentelor ungureşti. S-a constatat acuma că în urmă voievozii şi cnejii români scriau slavoneşte în patria lor maramureşeană. E de crezut deci că scriitori ca Şandru veneau de acolo cu descălecătorii…”(N. Iorga, op. cit., p. 4).
34 M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II, Iaşi, 1931, p. 464.
35 N. Grigoraş, I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova până la mijlocul secolului al XV-lea, ed. a II-a, Bucureşti, 1971, p. 55, nota 4.
36 Radu Manolescu susţine originea predominant locală a diecilor de limbă latină, la care se alătură alţii veniţi de peste hotare, de origine poloneză sau maghiară (Radu Manolescu, Scrierea latină în Moldova şi Ţara Românească în Evul Mediu, în, RA, an IX, 1966, nr. 2, p. 70); aceeaşi idee în Sigismund Jakó, Radu Manolescu, Scrierea latină în Evul Mediu, Bucureşti, 1971, p. 135-137; de aceeaşi părere este şi Maria Holban, Accente personale şi influenţe locale în unele scrisori latineşti ale domnilor români, în RI, XXIX, 1943, p. 54-86. D. Ciurea susţine că „Documentele noastre latine din secolele XIV-XVIII sunt în genere opera unor notari de origine străină, mai ales polonă, ungară sau germană, cum se constată din numele acestora (semnături sau menţiuni în cuprinsul documentelor) şi modul de transcriere al cuvintelor latine şi al numelui localităţii în care a fost dat actul” (D. Ciurea, Observaţii pe marginea documentelor latine româneşti – Studiu de diplomatică –, Extras din „Apulum”, Buletinul Muzeului Regional din Alba-Iulia, II, 1943-1944, p. 35).
37 Nicolai Grămadă, op. cit., p. 154. „Consideraţiile d-lui Grămadă, în legătură cu originea notarilor pentru latineşte din cancelaria moldovenească fiind bazate exclusiv pe cercetarea documentelor, au un caracter definitiv” (D. Ciurea, op. cit., p. 5). În studiul lor Leon Şimanschi şi Georgeta Ignat susţin că diecii moldoveni de limbă latină erau „formaţi în spiritul cancelariei Ţării Româneşti sau cel puţin buni cunoscători ai scrisului muntenesc” (L. Şimanschi, G. Ignat, op. cit., partea a II-a, p. 132-133).
38 Victor Motogna, Un notar necunoscut al lui Ştefan cel Mare, în RI, an VIII, 1922, nr. 10-12, p. 197-198.
39 DRH, A. Moldova, vol. III, p. 25, nr. 21.
40 Ibidem, p. 87, nr. 58.
41 Cu toată relativitatea datelor statistice pe care le vom prezenta considerăm că ele sunt cât de cât apropiate de adevăr. Luând în calcul faptul că focul, apa, sau omul au distrus documente fără a ţine seama de data şi locul de emitere, de proprietar sau de cine le-a scris, prin publicarea majorităţii actelor în colecţia Documenta Romaniae Historica, putem spune că avem o bază care să ne ofere destule informaţii referitoare la modul de organizare a cancelariei domneşti şi la activitatea acesteia în lunga domnie a lui Ştefan.
42 Damian P. Bogdan consideră că în toată perioada cât a domnit Ştefan a folosit 32 de dieci (Damian P. Bogdan, Contribuţii la studiul diplomaticii moldoveneşti, p. 101).
43 Nicolae Grigoraş, Ţara Românească a Moldovei până la Ştefan cel Mare (1359-1457), Iaşi, 1978, p. 169 şi urm.
44 Aurelian Sacerdoţeanu, Sfatul domnesc al Moldovei până la Ştefan cel Mare, p. 90-91.
45 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 268.
46 Ion Bogdan sesizase că „Ştefan i-a câştigat, prin blândeţe, rând pe rând, pe toţi acei boieri de pe lângă Petru Aron”, cu excepţia lui Mihu logofătul (Ion Bogdan, Contribuţii la istoria Moldovei între anii 1448-1458, în AARMSI, II, 1906-1907, p. 636; Constantin C. Giurescu, Noi contribuţiuni la Studiul marilor dregători în secolele XIV şi XV, Bucureşti, 1925, p. 39-40); „prima grijă a lui Ştefan cel Mare după alungarea lui Petru al III-lea din ţară a fost să strângă în jurul său pe toţi boierii”, indiferent unde ei se aflau, afirma şi Nicolae Grigoraş, Logofătul Mihu, p. 39.
47 N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Victor Iova, Prefaţă de Manole Neagoe, Bucureşti, 1978, p. 60-61.
48 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1978, p. 37.
49 Primul document cunoscut de la Ion Tăutu, marele logofăt al lui Ştefan cel Mare, este din 28 aprilie 1464 (DRH, A, Moldova, vol. II, p. 169-170, nr. 119). A trăit foarte mult pentru timpul respectiv, peste 70 de ani, şi a fost de o vitalitate deosebită ţinând cont că spre sfârşitul vieţii se deplasează de mai multe ori în Polonia pentru a cere în căsătorie, pentru Bogdan, fiul lui Ştefan, pe Elisabeta, sora regelui Poloniei (M. Costăchescu, Documente moldoveneşti de la Bogdan voievod (1504-1517), Bucureşti, 1940, p. 440-447), sau ca reprezentant al domnului Moldovei pentru încheierea păcii cu Polonia (împreună cu Toader pârcălab, Isac şi alţii semnează actul din 22 ianuarie 1510, vezi ibidem, p. 454-487). Pentru misiunile diplomatice îndeplinite ca sol la Poartă sau Polonia, vezi Ştefan S. Gorovei, Activitatea diplomatică a marelui logofăt Ioan Tăutu, în „Suceava. Anuarul muzeului judeţean”, 1978, p. 137-151
50 A îndeplinit funcţia de mare logofăt şi în timpul lui Bogdan al III-lea până în 1510. Este înmormântat în biserica de la Bălineşti, ctitorie a sa, alături de cei patru copii morţi înaintea lui. Mare trebuie să fi fost tristeţea acestui logofăt când în 20 de zile îşi îngroapă doi băieţi (Petru, mort la 2 septembrie 1494, şi Teodor, trecut la cele veşnice la 22 septembrie 1494), pentru ca atunci când pregătea parastasul de un an pentru pomenirea lor să-i moară şi o fiică, Vasilca (20 septembrie 1495). Pentru detalii referitoare la locul de veci, vezi N. Ghika-Budeşti, Biserica logofătului Tăutu din Bălineşti, în BCMI, anul IV, 1911, p. 200-211; Alex. Lapedatu, Inscripţiile bisericii din Bălineşti, înBCMI, anul IV, 1911, p. 212-218; N. Iorga, Contribuţii la istoria bisericii noastre, II. Bălineştii, (extras) în AARMSI, seria II, tom XXXIV, 1912, p. 28-35. Despre ce a însemnat acest lăcaş de cult pentru descendenţii familiei, vezi Maria Magdalena Székely, Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, în ArhGen., IV (IX), 1997, nr. 1-2, p. 115.
51 I. C. Miclescu-Prăjescu, Despre unii dregători moldoveni din veacurile XV-XVII şi despre neamurile lor, în ArhGen., III (VIII), 1996, nr. 1-2, p. 305.
52 Apare în cancelarie ca scrib între 13 mai 1484 (DRH, A. Moldova, vol. II, p. 398, nr. 259) şi 1503 (ibidem, vol. III, p. 529), iar ca logofăt între 1502 (ibidem, p. 272, nr. 263) şi 1505 (DIR, A. Moldova, veacul XVI, vol. I, Bucureşti, 1954, p. 42-43, nr. 37).
53 Detalii despre înaintaşii săi, stabilite după evoluţia proprietăţilor, vezi la Mircea Ciubotaru, O stăveche aşezare de pe Valea Bârladului: Negreşti (jud. Vaslui) (I), în AIIAI, XX, 1983, p. 322-323.
54 DRH, A. Moldova, vol. III, p. 356, nr. 196.
55 La 24 ianuarie 1496 Ştefan cel Mare miluia pe „această adevărată şi credincioasă sluga şi boierul nostru, Toader, pisarul nostru, slujindu-ne noao cu dreptate şi cu credinţă şi a căruia văzind noi cea cu dreptate şi credinţă cătră noi slujbă, l-am miluit pre dânsul cu osăbită milă şi i-am dat şi i-am întărit lui de la noi, în pământul nostru a Moldovei, giumătate de sat pe Bârlad, în margine ezerului celui mare a Bârladului, ce-i în gura Gerului, anume Ciofreştii” (ibidem, p. 356-357, nr. 196).
56 În 1505 Bogdan al III-lea, când îi întărea satul Baloşeşti cumpărat de la verii lui, Saulea şi fraţii săi, îl numea „sluga noastră, credinciosul nostru, pan Toader, pisarul nostru” (DIR, A. Moldova, veacul XVI, vol. I, p. 42, nr. 37).
57 Maria Magdalena Székely, Marii logofeţi ai Moldovei lui Petru Rareş (I), în SMIM, XIII, 1995, p. 76-82. Vezi aceeaşi problematică în excelenta teză de doctorat publicată de autoare Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002, p. 42-48.
58 Despre unele concepţii false asupra trecutului nostru la care cu greu se renunţă, mai ales că ele au fost preluate de teatru şi literatură, vezi I. C. Miclescu-Prăjescu, op. cit., p. 273.
59 DRH, A. Moldova, vol. III, p. 318-319, nr. 175.
60 Ibidem, vol. II, p. 388, nr. 199.
61 Ibidem, vol. III, p. 253, nr. 129.
62 Ibidem, p. 8, nr. 5.
63 Ibidem, p. 177-178, nr. 123.
64 Întărirea domnească s-a făcut la data de 5 februarie 1493 (ibidem, p. 324-327, nr. 179).
65 Maruşca şi sora ei, Stanca, fiicele Nastei, vând satul Mălineşti, pe Bârlad, pe care-l aveau moştenire de la străbunicul lor, Costea Stravici, şi de la fratele acestuia, Giurgiu (ibidem, p. 471-473, nr. 263).
66 Ibidem, p. 369-371, nr. 243.
67 Ştefan întăreşte unui Ion tălmaci cumpărătura făcută în satul Ruseni, pe Tulova (ibidem, p. 518-520, nr. 292). Nu poate fi confundat cu diacul Ion al lui Popa, deoarece acesta este alcătuitorul actului.
68 Solie deosebit de importantă în cadrul raporturilor diplomatice dintre Moldova şi Polonia. Era în discuţie prestarea omagiului de credinţă faţă de Cazimir al IV-lea (Şerban Papacostea, De la Colomeea la Codrul Cozminului. Poziţia internaţională a Moldovei la şfârşitul secolului al XV-lea, în Rsl, XVII, 1970, p. 531 şi urm.).
69 DRH, A. Moldova, vol. II, p. 221-222, nr. 153; „când am trimis pe credincioşii noştrii boieri şi pe sfetnicii noştri de frunte” (Ion Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p. 305-308, nr. CXXXVI.
70 Ion Bogdan, op. cit., p. 339-340, nr. CL).
71 Diacul Matei scrie acte în cancelarie, începând cu anul 1493.
72 Deplasarea are loc în anul 1496 (Ion Bogdan, op. cit., p. 396-401, nr. CLXXIII); despre această solie vezi şi Alexandru V. Boldur, Ştefan cel Mare, voievod al Moldovei (1457-1504). Studiu de istorie socială şi politică, Madrid, 1970, p. 265.
73 In perioada respectivă nu avem nici un diac în cancelaria domnească care să semneze cu acest nume. Un Toma diac a lucrat în cancelarie de la începutul domniei lui Ştefan până în 1486. Este greu de stabilit, dacă există vreo legătură între cele două persoane, ţinând cont că zece ani nu mai apare în documente.
74 Despre această solie, vezi Ion Bogdan, op. cit., p. 401-408, nr. CLXXIV; Alexandru V. Boldur, op. cit., p. 266.
75 Mai multe detalii despre familia Cârje, vezi Gh. Ghibănescu, Spiţa familiei Cârje, în „Arhiva”, VIII, 1897, nr. 3-4, p. 189-196; Ştefan S. Gorovei, Addenda et corrigenda. La genealogia familiei Cârjă, în AIIAI, XV, 1978, p. 530-532; Maria Magdalena Székely, Familia Cârje. Genealogie şi vocaţie ctitoricească, în ArhGen., IV (IX) 1997, nr. 1-2, p. 37-42.
76 Vezi textul soliei trimisă de Ştefan marelui cneaz al Moscovei Ivan Vasilievici (Ion Bogdan, op. cit., p. 409-411, nr. CLXXVI).
77 Damian Bogdan, Diplomatica slavo-română, p. 62, nota 1.
78 Ion Bogdan, op. cit., p. 410.
79 Este vorba de solia moldoveană trimisă la marele duce al Lituaniei în anul 1499 (ibidem, p. 450-453). A fost sol la Moscova în 1493, pentru ca în 1498 să ajungă la marele principe al Lituaniei. În anul următor, pleacă într-o lungă călătorie în calitate de sol al domnului Moldovei la Vilnius, apoi la marele cneaz al Moscovei (Damian Bogdan, op. cit., p. 62, nota 2).
80 La 13 martie 1458, la Suceava, el scria privilegiul comercial acordat de Ştefan cel Mare braşovenilor (Ion Bogdan, op. cit., p. 261-265).
81 N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, p. 92; Alexandru V. Boldur, op. cit., p. 192; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1976, p. 158.
82 Ion Bogdan, op. cit., p. 269-271, nr. CXXVII.
83 „Faptul că nu a existat o cancelarie latinească pe lângă domnii noştri şi că ei trebuiau să se folosească de elemente întâmplătoare: preoţi catolici, scribi saşi sau chiar români (judecând după anumite particularităţi de limbă)” face ca în aceste documente să se păstreze „ceva din rostirea graiului viu şi românesc în latineasca scrisă sub dictare, fără înflorituri retorice şi uneori fără o prea mare corectitudine gramaticală, nu ca o limbă de cancelarie cristalizată în forme rigide, ci ca o vorbire vie ce păstrează încă pulsarea vieţii” (M. Holban, op. cit., p. 52).
84 Alexandru V. Boldur, op. cit., p. 258.
85 15 septembrie 1474 (Ion Bogdan, op. cit., p. 317-318, nr. CXLI); 1 noiembrie 1475 (ibidem, p. 336-337, nr. CXLVII); 22 ianuarie 1479 (ibidem, p. 351-353, nr. CLVI); 4 februarie 1481 (ibidem, p. 359-360, nr. CLX); 15 martie 1481 (ibidem, p. 361-364, nr. CLXIII); 17 iunie 1482 (ibidem, p. 369, nr. CLXV).
86 25 ianuarie 1463 (ibidem, p. 294-296, nr. CXXXII); 20 iunie 1475 (ibidem, p. 324-329, nr. CXLIV); 12 iulie 1475 (ibidem, p. 330-336, nr. CXLVI).
87 5 ianuarie 1477 (ibidem, p. 341-342, nr. CLII); 27 ianuarie 1477 (ibidem, p. 342, nr. CLIII); 9 iulie 1480 (ibidem, p. 356-357, nr. CLVIII); 20 mai 1498 (ibidem, p. 408, nr. CLXXV); pacea cu Polonia din 12 iulie 1499 (ibidem, p. 417-441, nr. CLXXVIII).
88 13 septembrie 1457 (ibidem, p. 257-259, nr. CXXIII).
89 13 iulie 1471 (ibidem, p. 311-314, nr. CXXXIX); 29 noiembrie 1474 (ibidem, p. 318-39, nr. CXLII).
90 5 iunie 1476 (ibidem, p. 339-340, nr. CL).
91 17 decembrie 1487 (ibidem, p. 379, nr. CLXVIII).
92 Cele mai multe acte externe, în prima parte a domniei, au fost scrise la Suceava.
93 Valea Berheciului (ibidem, p. 340-341, nr. CLI).
94 Vezi actele scrise în Lagărul de la Nistru (ibidem, p. 266269, nr. CXXVI), Tabăra de la Hotin (ibidem, p. 296-299, nr. CXXXIII).
95 Sunt cunoscute până în prezent 29 de acte din această perioadă.