Legenda a IV-a din O samă de cuvinte de Ion Neculce
Pentru tiparO nouă tâlcuire
1. Problema tradiţiei orale ca izvor de date istorice a fost luată în dezbatere în istoriografia românească încă de Nicolae Bălcescu. Cu interesante reflecţii asupra „cuvintelor” lui Ion Neculce vine I. Şiadbei1 şi Ilie Corfus2, ultimul confirmând prin documente faptele descrise în legenda a VI-a din O samă de cuvinte. O totalizare în această privinţă face C.C. Giurescu3 . Acesta încearcă, prin prisma realizărilor teoretice din istoriografia românească şi europeană, să identifice în consemnările adunate de Ion Neculce în cunoscuta sa lucrare O samă de cuvinte gradul de reflectare a anumitor realităţi istorice şi să verifice, după izvoarele scrise, în ce măsură „legendele” adunate de cronicar corespund realităţii.
După cum subliniază Ion Neculce în mica introducere la O samă de cuvinte „ce sânt audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţu nu sânt scrise...”4 , el a fixat pe hârtie doar „o samă de istorii mai alese...”5 , care circulau în diferite medii ale societăţii şi care i s-au părut mai aproape de realitatea istorică. Cu toate acestea, acelaşi cronicar acordă cititorului libertate deplină în a le crede sau a nu le crede6 .
C.C. Giurescu spune, pe bună dreptate, că circulaţia pe cale orală a fiecăreia dintre ele „modifică, mai mult sau mai puţin, tradiţia, adăugându-i unele elemente sau prefăcând altele”7 . De aceea, atunci când au fost auzite şi consemnate de Ion Neculce, începând, probabil, cu sfârşitul secolului al XVII-lea şi terminând cu primele decenii ale secolului al XVIII-lea, legendele ajungeau la el într-o formă substanţial modificată. Cronicarul nu a făcut altceva decât să le fixeze pentru posteritate, pentru că i s-au părut interesante prin faptul că aduc informaţii necunoscute despre epocile anterioare ale Ţării Moldovei.
În studiul menţionat mai sus, C.C. Giurescu analizează o serie de „legende” din acea „Samă de cuvinte” a lui Neculce. Comparând informaţiile legendare cu cele din izvoarele cronografice ale epocilor respective, istoricul ajunge la concluzia că „multe din ele nu reprezintă „legende” sau „ecouri legendare”, aşa cum s-a crezut, ci au un temei istoric real. Unele sunt confirmate prin documente contemporane, altele cuprind un sâmbure de adevăr; numai o minoritate nu corespund realităţii”8 .
În cele ce urmează supunem unei examinări mai detaliate legenda a IV-a, care permite, în viziunea noastră, să discernem şi alte adevăruri revelatoare privind domnia lui Ştefan cel Mare. Pentru o examinare mai adecvată a acestei legende, o cităm integral. „Ştefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mers să intre în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-a lăsat să intre şi i-a zis că pasărea în cuibul său piere. Ci să se ducă în sus, să strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Şi aşa, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strâns oaste.
Iară împăratul turcesc a venit cu toată puterea lui la Cetatea Neamţului. Şi a suit puşcile deasupra unui munte pe despre Moldova. Şi a început a bate Cetatea Neamţului foarte tare. Iar pe acea vreme era un neamţ închis în cetate. Şi, văzând că bat cetatea, a zis păzitorilor să spuie mumei lui Ştefan-vodă să-l sloboadă de la închisoare, din temniţă, pe dânsul, că el va mântui cetatea de acel greu. Deci slobozindu-l pe acel neamţ de la închisoare, s-a şi apucat acel neamţ de a îndreptat puşcile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo în munte de avea nevoie cetatea. Şi a şi lovit în gura unei puşci turceşti de a sfărâmat-o. Şi a început bate în corturile turcilor, cât şi boldul de la cortul împăratului l-a sfărâmat. Deci n-au mai putut sta turcii întru acel vârf de munte, de unde avea cetatea nevoie, ci numai le-au căutat a se da în lături de la acel loc.
Iară Ştefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pe Moldova, au mers pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pe nume Daniil. Şi bătând Ştefan-vodă în uşa sihastrului să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-vodă afară, până şi-a istovi ruga. Şi după ce şi-a istovit sihastrul ruga, l-a chemat în chilie pe Ştefan-vodă. Şi s-au spovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-vodă pe sihastru ce va mai face, că nu poate să se mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-vodă în sus pe la Cernăuţi şi pe la Hotin şi au strâns oastea, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în jos. Iar turcii, înţelegând că va să vie Ştefan-vodă cu oaste în jos, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorcându-se înapoi Ştefan-vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghe”9 .
C.C. Giurescu, analizând această legendă, consideră că ea reflectă trei evenimente distincte. Două dintre acestea sunt confirmate de izvoare scrise, iar una nu are un suport real documentar. Evenimentele care se confirmă, precum arată istoricul, sunt cele legate de înfrângerea de la Războieni, după care Ştefan cel Mare, retrăgându-se de pe câmpul de luptă, a trecut pe la duhovnicul său Daniil Sihastrul să-i ceară sfatul, precum şi cel legat de asediul cetăţii Neamţului de către turci după lupta de la Războieni, în care turcii au fost într-adevăr respinşi de sub zidurile cetăţii, fie de apărătorii ei, fie de oastea lui Ştefan cel Mare. Este veridică şi informaţia despre sfărâmarea tunului turcesc prin lovitura unei ghiulele a unui tun din cetate. Cea care nu se confirmă, arată acelaşi cercetător, este relatarea conform căreia „neamţul care a îndreptat tunul din cetate ar fi fost slobozit atunci la rugămintea lui „din temniţă ” de către mama lui Ştefan cel Mare. Aceasta pentru bunul motiv, că mama lui Ştefan murise cu aproape 11 ani mai înainte: piatra ei de mormânt la mănăstirea Pobrata poartă data „6973” (1465), noiembrie 4”10.
Încercând să efectuăm o analiză a acestei legende, am constatat că în acest al patrulea episod povestit de Neculce11 s-au contopit în tradiţia istorică orală, datorită faptului că din perioada derulării evenimentelor reflectate şi până în momentul înregistrării acestora de Ion Neculce au trecut circa două secole şi jumătate, cel puţin două episoade din activitatea şi războaiele purtate de Ştefan cel Mare. După părerea noastră, nu ar trebui să neglijăm faptul prezenţei mamei lui Ştefan cel Mare în respectivul episod transmis prin tradiţie orală, ci să încercăm să-l racordăm la anumite evenimente reale care au avut loc în istoria Ţării Moldovei pe când ea mai era în viaţă. Cu atât mai mult că mama voievodului a mai trăit aproape nouă ani după înscăunarea fiului ei. Dacă urmărim cu atenţie evenimentele, putem constata cu uşurinţă că prima mare acţiune militară a lui Ştefan cel Mare după cea din 1457, când a câştigat scaunul domnesc, este încercarea lui de a cuceri şi de a anexa Moldovei cetatea Chilia (22 iulie 146212). Precum se ştie, cu tot eroismul manifestat de Ştefan în această campanie, el nu numai că a suferit un eşec, dar a şi fost grav rănit de o ghiulea de tun la glezna stângă.
Probabil, înainte de aceste evenimente din vara anului 1462, când Ştefan pregătea acţiunea, nu numai în Sfatul domnesc, ci şi în mediul familiei sale au avut loc discuţii aprinse, mamă-sa fiind împotriva acestei campanii militare. Însă tânărul Ştefan, energic şi curajos, nu a ţinut cont nu numai de sfatul marilor boieri din anturajul său, ci nici de cel al mamei sale. Cum se obişnuia pe atunci, pe timp de război, voievozii îşi puneau la adăpost sigur rudele apropiate şi îşi ascundeau familiile în cetăţile puternice sau în mănăstiri. Ştefan a procedat, pare-se, la fel, expediindu-şi mama la cetatea Neamţului. De aceea, după înfrângerea de sub zidurile Chilia, când voievodul, descurajat şi îndurerat, s-a oprit, în drum spre Suceava, la cetatea Neamţului, unde a dorit să aibă o întrevedere cu mamă-sa, crezând că va fi consolat şi mângâiat, nu i s-au deschis nici porţile cetăţii, fiind respins cu hotărâre de către mamă-sa (vezi legenda). Probabil, larma stârnită de sosirea lui Ştefan la cetatea Neamţului şi încercarea lui de a pătrunde în cetate şi de a-şi vedea mama au avut un larg ecou, ajungând chiar şi la urechile celor aflaţi în temniţa cetăţii, între care era şi un „neamţ”. Acesta avea, după câte se pare, o bună experienţă de război, mai ales în acţiunile de aplicare a artileriei. Precum spune tradiţia, „neamţul”, întemniţat în cetate, a rugat pe străjeri să spună mamei lui Ştefan să-l elibereze din temniţă, căci el „va mântui cetatea de acel greu”.
În toiul evenimentelor din vara anului 1462, Ştefan s-a lovit, se pare, de o situaţie necunoscută sau neîntâlnită de el până atunci, fiind vorba de o inovaţie militară – aplicarea artileriei (tunurilor) la apărarea cetăţilor. Faptul că Ştefan a fost rănit de o ghiulea ne vorbeşte despre aceea că ungurii, preluând controlul asupra cetăţii, au întărit-o cu tunuri. Moldovenii, probabil, nu văzuseră asemenea tehnică de luptă şi de apărare a cetăţilor, fapt ce i-a descurajat mult. Descriind acest episod, în baza izvoarelor avute la dispoziţie, istoricul N. Grigoraş prezintă evenimentul astfel: „...Ştefan cel Mare a încercat să cucerească cetatea, dar a trebuit să se retragă neavând armament de asediu (tunuri – A.E.) şi pentru că la un atac personal, dat în fruntea ostaşilor, a fost rănit cu o armă de foc la glezna piciorului stâng”13 .
De aceea „neamţul” care apare în legenda a IV-a trebuie raportat, mai curând, la evenimentele din 1462 şi 1465, în primul caz fiind vorba de eşecul de la Chilia, iar în cel de-al doilea de cucerirea acestei cetăţi. Considerăm că „neamţul” din legenda a IV-a era o personalitate reală şi, fiind în cetate şi auzind de eşecurile lui Ştefan sub zidurile cetăţii Chilia în vara anului 1462, a încercat, prin intermediul mamei lui Ştefan, care se afla pe atunci în cetatea Neamţului, să-şi ofere serviciile voievodului. Iată de ce fraza din legendă, potrivit căreia în caz de va fi eliberat din temniţă „va mântui cetatea de acel greu...”, trebuie interpretată şi în sensul că, fiind eliberat prin intermediul mamei lui Ştefan, „neamţul” i-a adus la cunoştinţă voievodului planul său de luare a cetăţii Chilia cu ajutorul „puşcilor”14 . După cum se ştie, Ştefan a purces pentru a doua oară asupra cetăţii Chilia abia peste trei ani, în 1465, deoarece a înţeles cu ajutorul „neamţului” că pentru biruinţă are nevoie de înzestrarea oştirii sale cu armament de asalt, mai ales cu tunuri. De reînzestrarea tehnică a oştirii moldoveneşti s-a ocupat, se pare, „neamţul” care, fiind venit din străinătate, cunoştea meşteşugul aplicării artileriei în războaie, fie la apărarea, fie la asediul cetăţilor. Cunoscând realităţile din ţările occidentale, el ştia, probabli, unde se produc şi cum pot fi procurate piesele de artilerie. Se vede că tot această persoană a adus tunurile, poate chiar din una din ţările germane, şi le-a folosit cu succes la cel de-al doilea asediu al Chiliei. Acelaşi istoric N. Grigoraş descrie asaltul Chiliei din 1465 astfel: „Pentru a învinge rezistenţa garnizoanei lui Matei Corvinul a făcut pregătiri militare de amploare, încheiate la începutul anului 1465... În plină iarnă (23-24 ianuarie 1465), Ştefan se afla sub zidurile cetăţii, în fruntea unei redutabile forţe militare, dotată cu numeroase piese de artilerie. Cronica breviter scripta15 relatează următoarele despre această acţiune: „În luna lui ianuarie, în ziua de 23, într-o joi, la miezul nopţii... a venit Ştefan voievod asupra Chiliei, cu bună pace şi vineri dimineaţa a lovit cu bombardierele dinspre toate părţile şi a atacat toată ziua poarta cetăţii şi a cucerit-o cu mari lupte”16 .
În această parte a legendei evenimentele din vara anului 1462 s-au suprapus (s-au contopit) cu cele din 1476 (lupta de la Războieni), turcii fiind respinşi atât prin acţiunile reuşite ale apărătorilor cetăţii care au aplicat cu succes artileria, cât şi datorită acţiunilor lui Ştefan care venise cu oaste din Ţara de Sus.
În legendă episodul respingerii turcilor de sub cetatea Neamţului, izgonirea lor cu ajutorul artileriei şi transformarea insuccesului în succes la Chilia (1462, 1465) şi la Războieni (1476) s-au suprapus, transformându-se într-un singur „eveniment” în care a rămas să figureze atât mama lui Ştefan cel Mare, cât şi Daniil Sihastrul. Dacă în acţiunile din 1462 tânărul voievod, fiind înfrânt, căuta consolare din partea mamei sale, apoi după înfrângerea de la Războieni el a căutat (şi de fapt a găsit) consolare şi sfat la duhovnicul său Daniil Sihastrul, episod reflectat, de asemenea, în aceeaşi legendă.
Este cunoscut faptul că în 1462 Chilia era stăpânită de unguri. În tradiţia orală, povestită de Neculce, chiar în prima legendă se spune că „Ştefan vodă cel Bun, luând domnia Moldovii, şi viind turcii în dzilele lui să treacă în Moldova la Galaţi, i-au bătut foarte rău pre turci şi au luat şi Cetatea Albă şi Chilia de la turci”17 . În realitate, Chilia a fost luată de către moldoveni în 1465 de la unguri, astfel că tradiţia istorică consemnată de Ion Neculce confundă, prin scurgerea anilor, pe unguri cu turcii. Totodată înfrângerea de sub cetatea Chiliei din vara anului 1462 s-a „contopit”, treptat, cu înfrângerea suferită în bătălia de la Războieni din 1476. Pe această cale, din tradiţia populară orală dispare episodul înfrângerii de la Chilia, apărată pe atunci de asemenea de unguri. Considerăm că din această cauză s-au menţinut în legendă, ca figuri importante, atât mama lui Ştefan cel Mare, cât şi Daniil Sihastrul. Însă în moment ce episodul cu mama lui Ştefan este pus în legătură cu evenimentele din anii 1462-1465, Daniil Sihastrul apare în strânsă legătură cu evenimentele din 1476.
Dacă ne întoarcem la conflictul dintre Ştefan şi mamă-sa, care a avut loc, se pare, în 1462 (nu în 1476, cum spune legenda lui Neculce) şi care s-a soldat cu implicarea ulterioară a „neamţului”, a avut urmările pe care le-am descris mai sus. Ţinând cont de experienţa amară de la Chilia, Ştefan şi-a înzestrat oastea, prin intermediul „neamţului”, cu piese de artilerie şi peste trei ani, când a purces la al doilea asalt al Chiliei, a reuşit în scurt timp, datorită folosirii masive şi cu pricepere a artileriei, să cucerească cetatea. De astă dată cucerirea Chiliei cu ajutorul tunurilor s-a „contopit”, într-o anumită formă, cu evenimentele care au avut loc sub zidurile cetăţii Neamţului în anul 1476, când turcii au fost respinşi tot cu ajutorul artileriei. De aceea turcii din evenimentele anului 1476 s-au suprapus treptat, în cadrul tradiţiei, cu apărătorii cetăţii Chilia (ungurii) din iarna 1465.
Dacă încercăm să identificăm „neamţul” din epoca lui Ştefan cel Mare, cu ajutorul căruia a fost înzestrată cu tunuri oastea moldovenească, acesta ar putea fi un Herman, care, după asaltul cu succes al Chiliei şi alte acţiuni militare, a fost probabil apreciat de Ştefan, fiind ridicat treptat până la înalte ranguri boiereşti, pentru a-l regăsi, prin 1475, în rangul de mare boier în Sfatul domnesc, cu numele de pan Herman, pârcălab de Cetatea Albă. Nu este exclus ca Herman să fi participat activ la evenimentele din anii 1475-1476 şi că apărarea cu succes a cetăţii Neamţului, descrisă în legenda a patra a lui Neculce, să se datoreze într-adevăr aceluiaşi neamţ Herman care, apreciind situaţia ca un excelent tunar, a ştiut să lovească cu atâta precizie, încât o ghiulea din tunul său a nimerit în ţeava unui tun turcesc, făcându-l să explodeze cu mare putere, doborând şi cortul comandantului otoman.
Prima menţiune a lui Herman o aflăm dintr-o carte domnească din 15 aprilie 1463, unde pan Oţel cu fiica sa Cîrstina au dat ocina lor dreaptă, satul Motişeşti, nepotului lor de frate, pan Herman18 . Probabil, „neamţul” este viitorul pârcălab de Cetatea Albă, menţionat în Sfatul domnesc (14 aprilie 1475 – 17 septembrie 148019) cu numele Herman, Hărman. Prin cartea domnească de la 29 august 1480, Ştefan voievod, dăruindu-i satul Siminiceani, îl apreciază drept „...această adevărată slugă şi boier credincios al nostru, pan Hărman pârcălab de Cetatea Albă, ne-a slujit drept şi credincios. De aceea, noi, văzând slujba lui dreaptă şi credincioasă către noi, l-am miluit cu deosebita noastră milă şi i-am dat şi i-am întărit, în ţara noastră, în Moldova ...”20 .
Din cele expuse până aici reiese că în legenda a patra din O samă de cuvinte a lui Ion Neculce s-au suprapus câteva evenimente mari din epoca lui Ştefan cel Mare. După cum am încercat să arătam, cele preluate de Neculce din tradiţia orală şi consemnate în această legendă sunt legate nu numai de războiul antiotoman din anii 1475-1476 (Războieni), dar şi de cele două campanii ale voievodului cu scopul de a lua Chilia (1462-1465), pe când mamă-sa mai era în viaţă. Prin urmare, fragmentul în care se descrie venirea lui Ştefan cel Mare în faţa cetăţii, dialogul dur cu mamă-sa şi deţinerea „neamţului” în temniţă trebuie considerate, de asemenea, fapte reale, însă ar fi mai nimerit să le plasăm în legătură cu cele două campanii de cucerire a Chiliei. Episodul în care este descris asediul cetăţii Neamţului de către turci, retragerea şi întâlnirea lui Ştefan cu Daniil Sihastrul, precum şi biruinţa în final asupra turcilor trebuie plasate în legătură cu evenimentele din anul 1476. Dacă acceptăm această concluzie, atunci trebuie să recunoaştem că în aşa-numitul „cuvânt” al IV-lea s-au contopit două legende: una legată de evenimentele din 1462 şi 1465, în care apare şi mama voievodului, iar a doua de evenimentele din 1476, care-l evocă şi pe Daniil Sihastrul. Privită sub acest unghi, prima dintre cele două legende, în care figurează mama lui Ştefan cel Mare şi „neamţul”, trebuie considerată de asemenea reală şi pusă în legătură cu evenimentele descrise în legenda I-a a lui Neculce, în care se povesteşte despre luarea cetăţii Chilia de către Ştefan cel Mare de „la turci”, în realitate – de la unguri, în anul 1465.
2. Relativ la aceleaşi evenimente reflectate în primul şi în al patrulea „cuvânt”, ţinem să subliniem că, de fapt, asemenea „cuvinte” sau legende, venite din tradiţia orală, au fost fixate în scris şi până la Ion Neculce. Una dintre acestea a fost înregistrată cu aproape o sută de ani înaintea lui Ion Neculce, de către Grigore Ureche. Astfel, noi considerăm că celebrul portret, pe care ni l-a lăsat cunoscutul cronicar din prima jumătate a secolului al XVII-lea, a fost preluat tot din tradiţia populară orală, poate chiar din mediul curţii domneşti, sau din cel al marii boierimi moldovene din care el făcea parte: „Fost-au acest Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţi. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însăşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăptieaze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor...”21.
Această tradiţie îl înfăţişează pe Ştefan ca pe un om deosebit de energic, deştept şi priceput în diriguirea ţării, meşter în războaie şi descurcăreţ în situaţii complicate. De fapt, scena în care apare mama lui Ştefan cel Mare, întâmpinându-şi fiul întors dintr-o bătălie pe care o pierduse, pare să ne vorbească despre aceleaşi trăsături de caracter proprii atât fiului, cât şi mamei, de la care acesta le moştenise. De aceea, chiar dacă legenda o plasează pe mama lui Ştefan într-o situaţie în care, vorbind istoriceşte, ea nu mai era în viaţă (din vara anului 1476), nu înseamnă că în tradiţia populară orală nu a fost surprinsă duritatea-i, acele trăsături de caracter proprii dinastiei din care făcea parte Ştefan, părinţii şi bunicii săi.
Prin urmare, detaliul din legenda a IV-a, în care sunt prezentaţi într-o confruntare dură mama şi fiul, pare să corespundă unei situaţii reale. În acest episod o vedem pe mama marelui voievod drept o persoană autoritară, cu sânge rece, care nu ezită să-şi certe fiul care, fiind încă foarte tânăr şi neexperimentat în lupte, nu a ţinut anterior seama de sfatul ei. După calculele noastre, în vara anului 1462, când asedia Chilia, Ştefan abia trecuse de 20 de ani22 şi se situa pentru prima oară probabil în fruntea evenimentelor, în calitate de conducător al oştirii. În această situaţie complicată pentru fiu, mama lui Ştefan nu l-a lăsat la voia întâmplării, ci a căutat să şi-l îmbărbăteze. Or, este foarte greu de crezut că în cei aproape nouă ani, cât a mai trăit Maria-Oltea după urcarea în scaun a lui Ştefan, ea să nu fi intervenit cu sfaturi, cu propuneri în anumite probleme legate de activitatea politică, de viaţa personală şi de comportamentul de fiecare zi al fiului ei. Considerăm deci că în legenda a IV-a mama lui Ştefan este surprinsă într-o situaţie reală (legată de asaltul Chiliei din 1462), dar care, peste ani, tradiţia orală a plasat-o, datorită contaminării a două legende, într-o altă perioadă istorică, mai târzie, pe când ea nu mai era în viaţă.
Note
1 Şiadbei, I., Izvoarele povestirilor din „O samă de cuvinte” de Ion Neculce, în Şiadbei, I., Cercetări asupra cronicilor moldovene. I. Eustratie Logofătul, Grigore Ureche, Simion Dascălul, Ion Neculce, Iaşi, 1939, p. 1-10.
2 Corfus, I., Încă un „cuvânt” de-al lui Neculce se dovedeşte a nu fi legendă, în Studii. Revistă de istorie, 1964, Tom. XVII, nr. 3, p. 597-598.
3 Giurescu, C.C., Valoarea istorică a tradiţiilor consemnate de Ion Neculce, în Studii de folclor şi literatură, Bucureşti, 1967, p. 439-449.
4 Neculce, Ion, O samă de cuvinte, în Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte. Ed. II-a de Iorgu Iordan, Bucureşti, 1959, p. 7.
5 Ibidem, p. 4.
6 Ibidem, p. 7.
7 Giurescu, C.C., op. cit., p. 447.
8 Ibidem, p. 476-477.
9 Neculce, Ion, op. cit., p. 9-10.
10 Giurescu, C.C., op. cit., p. 450.
11 Neculce, Ion, op. cit., p. 9-10.
12 Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955, p. 84.
13 Grigoraş, N., Moldova lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 1992, p. 214.
14 Rosetti, R., Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Bucureşti, 1947, p. 144-148.
15 Cronica breviter scripta. Citat după Grigoraş, N., Moldova lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 1992, p. 219.
16 Grigoraş, N., op. cit., p. 219.
17 Neculce, Ion, op. cit., p.7.
18 Documenta Romaniae Historica. A. Moldova (în continuare DRH A), vol. II, Bucureşti, 1976, doc. 115, p. 165-167.
19 DRH A, vol. II, doc. 199; 201-203; 206; 211-214; 216-219; 221; 224; 226; 228-230.
20 DRH A, vol. II, doc. 227, p. 345-347.
21 Ureche, Grigore, op. cit., p. 111.
22 Eşanu, Andrei, Când s-a născut Ştefan cel Mare şi Sfânt? în Cugetul. Revistă de istorie şi cultură, Chişinău, 2003, nr. 4, p. 6-12.