Destinul unei imagini sau nevoia de certitudine
Pentru tipar;)
Tentativa de revendicare a dreptului la cunoaşterea trecutului istoric se înscrie, în cazul scriitorilor basarabeni, în contextul necesităţii care în anii ’70 se resimţea la nivelul psihologiei colective. Iată de ce era firesc ca literaţii să recurgă la imaginea lui Ştefan cel Mare, lucru care s-a întâmplat şi în cazul lui Liviu Damian, autorul poemului Cavaleria de Lăpuşna.
Trebuie spus că Liviu Damian este unul dintre cei care au modernizat poemul în peisajul literar postbelic dintre Prut şi Nistru. Într-un timp când specia respectivă era promovată, dintr-o inerţie pur ideologică, doar ca „poezie epică” menită „să oglindească” realizările socialismului dezvoltat, Liviu Damian, alături de Victor Teleucă, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă, „dinamitează” specia din interior, fragmentarizând şi ajustând viziunile de ansamblu şi discursul narativ în cheia artei moderne.
Aşa au fost concepute mai multe dintre scrierile lui Liviu Damian, inclusiv Cavaleria de Lăpuşna la care a lucrat în ultima perioadă a vieţii sale, interesul pentru personalitatea lui Ştefan cel Mare fiindu-i stimulat, probabil, şi de călătoria sa în România (şansă rară la acea vreme pentru un scriitor basarabean).
Să amintim între altele că, după cum menţionează şi P.P. Panaitescu, „unii au văzut în Ştefan cel Mare pe «atletul lui Christ», luptătorul pentru credinţa creştină, cruciatul cuprins de marea sete de ideal a începuturilor mistice medievale, a cavalerilor cu cruce pe umăr. Alţii, dimpotrivă, l-au înţeles ca pe un oştean al pământului său moldovenesc, prieten la nevoie cu Păgânul, schimbând alianţele după împrejurări şi vremi, idealul său a fost mai mic, dar mai real, am zice mai modern: păstrarea întreagă a ţării şi a supuşilor încredinţaţi lui de către Dumnezeu”.1
Ce a văzut însă Liviu Damian*, poetul din Ţara de Sus, în figura marelui înaintaş? În primul rând personajul legendar este evocat pentru perspectiva revendicării trecutului nostru eroic. În al doilea rând – pentru ideea de continuitate spirituală şi de neam abordată de poet în întreaga sa creaţie.**
Prin intermediul Poemului dramatic din epoca lui Ştefan cel Mare, cum este subintitulată Cavaleria de Lăpuşna, Liviu Damian invocă trecutul, în care se regăseşte, cu o intensitate ce aminteşte de energia cu care Emil Cioran, în perioada interbelică, se despărţea de acesta (Schimbarea la faţă a României). Pe cât era Cioran dezgustat de trecutul care îl trăgea spre anonimat şi pe cât era ademenit de viitorul aparţinând modernităţii, pe atât este de obsedat scriitorul basarabean din anii ’70-’80 de trecut, sub scutul căruia îşi află pavăză în faţa unui viitor ceţos. Oricât de contradictoriu ar putea să pară pe parcursul secolului al XX-lea, spiritul românesc îşi caută echilibrul între aceşti doi poli (ai devenirii sale).
Liviu Damian, „de pe marginea vuindelor fruntarii” (ce amintesc de „pământul de cumpănă” al lui Lucian Blaga), resimte nevoia de „exaltare” a imaginii domnitorului viteaz capabilă să mişte, să emoţioneze şi să scoată din înţepenire mentalitatea colectivă. Or, aceasta din urmă „reacţionează” cu mai multă certitudine la evocarea celor mai elocvente simboluri ale personalităţilor trecute în legendă. Viziunea scriitorului basarabean ţine de interioritatea acestei colectivităţi, numai astfel autorul făcându-se mai lesne înţeles. Iată de ce limbajul poemului este cât se poate de simplu, contopindu-se chiar cu autenticitatea vorbirii orale.
Rostul simplităţii trebuie privit aici din unghiul asumării arhaicului de către un autor informat în materie de poezie modernă, expresia naturală corespunzând necesităţii de relevare a unui „nucleu” al istoriei, pe care autorul îşi propune să o recupereze în numele unei colectivităţi. Astfel, oralitatea discursului la Damian este orientată spre refacerea istoriei cu mijloacele lingvistice cele mai elementare şi mai la îndemâna maselor. Din acelaşi motiv şi simplitatea este una aparte, ea ţinând de economia verbală şi de exprimarea artistică atât de caracteristică proverbelor şi zicătorilor, care în poemul de care ne ocupăm sunt utilizate din abundenţă pe tot parcursul. Mai mult decât atât, un capitol, intitulat Ziceri care însoţeau călătoria vieţii din munte spre câmpie, din leagăne şi vetre către masa tăcerii, este alcătuit în întregime din expresii aforistice de sorginte folclorică.
De menţionat că acest mod de conexiune directă a poeziei la vechea spiritualitate are, în general, o explicaţie aparte în peisajul literar basarabean. Este vorba despre faptul că începând cu anii ’60 poeţii de aici redescopereau resorturile expresiei orale drept cale rapidă de explorare a crizei identitare a românului basarabean. Deşi scris mai târziu, poemul lui Damian exprimă, de fapt, aceeaşi stare de lucruri. Pe de altă parte, să nu uităm că Liviu Damian în cartea sa de eseuri Îngânduratele porţi tratează, la modul reflecţiei publicistice, probleme ce ţin de realităţile sufleteşti ajunse într-un con de umbră. Mai mult decât atât, nu numai în cazul creaţiei lui Damian, ci şi a majorităţii colegilor săi de generaţie, criza omului modern se suprapune peste criza identitară. Astfel încât reflexivitatea poeziei lui Damian, „îngândurarea” trebuie privite din perspectivă dublă, perspectivă ce se confirmă şi în volumul Dialoguri la marginea oraşului, în care este evidentă predispoziţia sa pentru meditaţia ce trece de limitele unei publicistici cotidiene, ajungând la reflecţia cu caracter filozofic. Şi în Cavaleria de Lăpuşna poetul procedează în mod similar, schimbând accentul de pe evocare pe meditaţia asupra raporturilor cu istoria, aşa încât sensul simbol predomină asupra reprezentării realiste. De altfel, în Nota autorului la respectiva lucrare, publicată iniţial în revista Moldova, se face trimitere la poemul de proporţii Mindaugas de Iustinas Marţinkeavicius: „Apariţia unui poem istoric ca Mindaugas de Iu. Marţinkeavicius, ca să mă refer la o lucrare de ultimă oră, mi-a fost de imbold (sic!) şi de real ajutor”.2 Autorul chişinăuian recurge la exemplul colegului său de la Vilnius ca la un caz precedent pe măsură să justifice curajul de a se adânci în istoria neamului. Damian a preferat exemplul lui Marţinkeavicius, al cărui poem era conceput în cheia eposului, menit să consolideze imaginea etnică a poporului lituanian, şi din alte motive. Este evident că Damian a dat dovadă de mare curaj, căci pe atunci orice aluzie la spaţiul geografic, istoric şi cultural de dincolo de Prut era strict interzisă. Chiar abordarea într-o operă a figurii lui Ştefan cel Mare comporta riscuri ce nu erau de neglijat. Aceste lucruri sunt greu de înţeles astăzi, însă nu şi imposibil. Voi aminti un fapt real din biografia mea care i se putea întâmpla oricărui basarabean, de aceea voi cere îngăduinţa cititorului pentru a-l evoca aici. În copilărie părinţii, după cum era şi firesc să procedeze, mă învăţau poezii, legende, basme şi cântece. Unul dintre cele mai frumoase cântece, pe care le-am reţinut de la tatăl meu, este La moartea lui Ştefan Vodă. Nu bănuiam atunci, în copilărie, că ultimele clipe din viaţa părintelui meu vor fi legate anume de acest cântec. Aflat pe patul de suferinţă, când îşi ghicea copiii doar după voce, încredinţându-se că anume eu sunt alături, mi-a spus: „Ana, tu nu le ştii pe toate... Eu cântam La moartea lui Ştefan Vodă, iar comuniştii au răcnit la mine: „Du-te-n... mătii, în România ta!”. Tata, care nicicând n-a spus nici o vorbă de ocară şi n-a înjurat în prezenţa mea, a rostit sudalma întreagă aşa ca să n-o uit, după care a rămas mut ca şi lacrima din ochii care nu-mi vedeau chipul încremenit...
Am ţinut să evoc această întâmplare pentru a elucida atmosfera de teroare şi de intimidare care în perioada postbelică avea o cu totul altă înfăţişare între Prut şi Nistru.
Bineînţeles, judecând astăzi o scriere literară inspirată din istorie, cititorul, şi cu atât mai mult criticul literar de la Chişinău sau din altă parte, e în drept să-şi exprime exigenţele sale, însă nu trebuie să treacă peste înţelegerea curajului de care era nevoie pentru a scrie o astfel de lucrare în anii ’70-’80.
Damian, ţinând cont de atmosferă, şi-a propus ca obiectiv trezirea conştiinţei de sine a neamului său vitregit de soartă, ecoul vechilor balade populare, precum şi aerul de legendă ce coboară peste pagina de document, contribuind la explorarea crizei identitare a românului basarabean.
Figura protagonistului este reconstituită ca purtătoare a unei idei alegorice, cea a nevoii de solidaritate şi de credinţă, de demnitate şi curaj:
Dar nici după moarte iertare nu ştie
acel care neamul şi-a dat în robie.
Poemul constituindu-se şi ca un dialog este, în definitiv, ultimul şi cel mai responsabil dialog al autorului cu sine însuşi, de aceea poate fi considerat împlinit, ca lucrare artistică, în măsura în care poate fi împlinită o lucrare ce poartă amprenta disperării autorului... Sentimentul acesta îl avem şi atunci când comparăm cele trei variante existente care s-au păstrat în arhiva familiei şi la Muzeul Literar „Mihail Kogălniceanu”. Din primele două variante lipsesc motourile („cârje-motouri”, după cum le numeşte criticul Ion Ciocanu) din Istoria R.S.S. Moldoveneşti, singura istorie care era recunoscută pe atunci. În ultima variantă, se vede limpede că înainte de publicarea lucrării, au fot adăugate mai multe pasaje şi capitolul Ştefan Vodă şi solia moscovită. Din ultima variantă a fost omis (capitolul Ştefan Vodă către cronicarul din Bizanţ) catrenul:
Cei ce nu înţeleg
Ce mi-i trunchiul şi viţa,
Cât li-i capul întreg
Să-şi cam ia tălpăşiţa.
Toate aceste schimbări, făcute în ultimul moment, dau conturul întreg al poemului ce ni se relevă şi ca un gest disperat al scriitorului care a vrut să scoată cititorul din amnezie. Ritmul sacadat, antrenant, tonul plin de energie şi patos, expresia lapidară sunt în favoarea accederii spre interioritatea unei mentalităţi la care în mod curent poetul modern răzbate mai greu.
Calea de acces până aici nu poate evita dialogul protagonistului cu cel care îşi face din meditaţie un mod de a fi. Este vorba despre întâlnirea lui Ştefan cel Mare cu Daniil Sihastrul. Vom aminti în acest context că imaginea muntelui, ca loc de sihăstrie, a mănăstirii, a cugetătorului izolat îşi face apariţia şi în alte rânduri ale creaţiei lui Damian, toate constituindu-se într-un deziderat spiritual inconfundabil. Nu e vorba doar de tendinţa personajului de a se izola cu sensul de închidere în sine şi de a acumula, de aşezare în sine a eului care nu este adeptul compromisului. Să nu uităm că tatăl viitorului poet, Ştefan Damian, director de şcoală în sat, a fost deportat în Siberia, învinuit fiind de antisovietism. Acest „detaliu” fără doar şi poate că a influenţat biografia de creaţie a lui Liviu Damian.
Astfel, dacă un Emil Cioran, în anii exilului său din Occident, sub influenţa înstrăinării îşi va modifica oarecum viziunea asupra ţării sale de origine, atunci Damian, dintr-o altă extremitate, este nevoit să se adăpostească într-un eu propriu pe care nu poate să-l adune (de unde din altă parte?), decât din istorie.
Numai că, în condiţiile anilor ’70-’80, istoria nu era lesne de recuperat. Ajunşi aici, mai putem oare susţine că întoarcerea în trecut înseamnă întoarcerea în anonimat, într-o stare depăşită sau de lenevie a minţii, cum califica tânărul şi excesiv de exaltatul Cioran dimensiunile trecutului care este la el echivalent letargiei? Cu siguranţă răspunsul nu poate fi decât negativ şi Damian în Cavaleria de Lăpuşna a făcut dovada capacităţii sale de a acţiona în numele celor care îşi revendică dreptul la libertate, la libertatea de a-şi cunoaşte istoria adevărată.
Libertatea, istoria şi cunoaşterea fiind, după Karl Jaspers, cele trei elemente ce stau la baza spiritului european, ne dăm seama că şi Liviu Damian procedează în cel mai autentic spirit european, chiar dacă, pentru a fi convingător, supradimensionează în chip oriental spiritul magic al personajului istoric evocat.
* Liviu Damian s-a născut la 13.03.1935 în satul Strâmba (ulterior Leadoveni, în prezent Corlăteni) din preajma Bălţilor. S-a stins din viaţă la 20 iulie 1986 la Chişinău. Este înmormântat în cimitirul din satul natal.
** A se vedea în acest sens articolul subsemnatei: Nostalgia continuităţii la Liviu Damian, Literatura şi arta, 8 septembrie, 1977.
Note
1 P. P. Panaitescu, Ştefan cel Mare. O încercare de caracterizare, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în istorie. Carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor. Sfânta mănăstire Putna, 2003, p. 12.
2 Liviu Damian, Cavaleria de Lăpuşna, revista Moldova, nr. 11, 1985, supliment, p. 2.