Chipul domnitorului în Apus de soare
Pentru tipar;)
Interesul pentru istorie, promovat de revista „Dacia literară”, continua să-i captiveze pe scriitori la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. Era o temă ce „plutea în atmosferă”, pe care şi revistele literare ale timpului o incorporau în programul lor de activitate: „Umpleţi-vă sufletele de cea mai adâncă evlavie pentru trecutul glorios al neamului acestuia, pentru faptele nespus de măreţe ale strămoşilor noştri, încălziţi-vă de cea mai entuziastă iubire pentru patria noastră apărată cu atâtea jertfe”, scria Alexandru Vlahuţă în primul număr al revistei Sămănătorul (1901). „Suflaţi colbul de pe cronici şi faceţi să renască virtuţile de atunci în sufletul tinerimii de azi.”1 Aceste îndemnuri urmăreau trezirea şi afirmarea conştiinţei naţionale într-o perioadă când românii aşteptau împlinirea visului Unirii.
Ştefan cel Mare a fost o figură fascinantă a istoriei noastre, copleşind prin personalitate, vitejie şi iscusinţă nu numai pe contemporanii săi, ci şi pe cei care l-au urmat, veacuri de-a rândul. Domnul a rămas adânc în conştiinţa poporului, mai ales în Moldova, unde nu există lăcaş de cult, cetate de care amintirea sa să nu fie legată. Au fost şi alţi domni care s-au remarcat prin răsunătoare fapte de arme, prin înţelepciune politică, care au clădit nepieritoare monumente. Au mai zidit şi alţii cetăţi şi mănăstiri, niciunul însă n-a întrunit toate calităţile acestui mare voievod.
„Niciodată Moldova n-a fost mai întinsă, mai bogată şi mai respectată, niciodată faima domnului ei n-a străbătut atât de departe, deopotrivă în apusul creştin ca şi în răsăritul mahomedan, provocând admiraţia prietenilor şi respectul duşmanilor; niciodată nu s-au ridicat atâtea lăcaşuri civile şi bisericeşti într-o formă atât de desăvârşită. Depăşind hotarele Moldovei epoca lui Ştefan cel Mare a fost şi rămâne reprezentativă pentru întreg poporul nostru care şi-a găsit în acest glorios şi gospodar voievod cea mai înaltă întrupare a sa.”2
Ştefan cel Mare a izbutit să înfrunte şi „zile aprige, care trebuie înţelese în spiritul acelor timpuri şi nu sub înrâurirea mentalităţii secolului XX. Ceea ce astăzi ar putea să pară exces de zel sau cruzime, putea să privească atunci lucruri fireşti, determinate de o anumită structură socială. Totuşi epoca lui Ştefan cel Mare a fost relativ calmă sub aspectul frământărilor boiereşti. Dar după 1504, acel «apus de soare» al Moldovei, certurile şi intrigile au reizbucnit cu neînfrânată patimă”3 .
Până la Barbu Ştefănescu Delavrancea figura marelui domnitor a fost puţin evocată în dramaturgia noastră istorică. „Primele generaţii de autori dramatici au avut rezerve şi un sentiment de răspundere, nu mai puţin şi unul de teamă faţă de importanţa şi complexitatea subiectului.”4
Peste ani însă, figura lui Ştefan cel Mare devine o temă importantă a literaturii române, viaţa lui fiind abordată de numeroşi autori pentru care marele voievod reprezintă idealul de libertate şi independenţă5 .
Delavrancea este primul dramaturg ce realizează o trilogie în care surprinde o perioadă istorică importantă din viaţa Moldovei.
După o lungă perioadă în care, angajat în viaţa socială şi politică a ţării, părea că nu mai scrie nimic, el publică trilogia dramatică de inspiraţie istorică: Apus de soare (1909), Viforul (1909) şi Luceafărul (1910). Aceasta este străbătută, de la un capăt la altul, „nu numai de acea lumină de artă care era proprie lui Delavrancea, ci şi de o dragoste nemărginită pentru trecutul nostru şi pentru acest tragic pământ”6 .
Pusă în scenă înainte de a fi tipărită, trilogia a avut o largă audienţă, provocând în rândul criticilor vremii păreri contradictorii. Dorinţa de reuşită l-a determinat pe Delavrancea să participe personal la fiecare repetiţie7 ce a precedat montarea dramei Apus de soare. Premiera a avut loc la 4 februarie 1909, drama fiind reprezentată de 16 ori într-un interval de două luni, pentru a fi apoi suspendată. Cea de-a doua piesă, Viforul (jucată în premieră la 26 noiembrie 1909), a fost reprezentată la Bucureşti doar de cinci ori. Aceeaşi soartă a avut şi Luceafărul (premiera la 9 decembrie 1910), montată tot pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
Excluderea pieselor respective din repertoriul teatrului a fost pusă în legătură cu activitatea politică a lui Delavrancea: lipsise din Parlament în 1907, revenind „cu vehemenţă, incomodând prin intervenţiile sale categorice ca acuzator al nedreptăţilor sociale”8 (ocupa postul de ministru al Lucrărilor Publice).
Ca şi alţi intelectuali contemporani lui, Barbu Ştefănescu Delavrancea gândea că rezistenţa noastră ca popor se datorează faptului că în fiecare generaţie au fost eroi gata să moară pentru libertatea pământului strămoşesc. Convingerile lui Delavrancea, care a militat atât de mult pentru rezolvarea problemei naţionale, iau acum forma expresiei artistice. Într-un moment când se punea problema unirii românilor într-un singur hotar, evocarea unei mari personalităţi avea darul să insufle mândrie, să nască noi forţe sufleteşti. Trilogia istorică a avut intenţia de a crea un contrast izbitor cu prezentul.
Barbu Ştefănescu Delavrancea se ocupase îndelung şi temeinic de subiectul trilogiei sale, cercetând cu minuţiozitate izvoare istorice. Utilizează Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche, O samă de cuvinte de Ion Neculce, Chronica românilor şi a mai multor neamuri de Gheorghe Şincai, documente publicate de B. P. Hasdeu, A. D. Xenopol, I. Bogdan. Cu toate acestea, majoritatea notelor manuscrise privind viaţa lui Ştefan cel Mare au ca izvor monografia lui N. Iorga”9 . Istoria lui Ştefan cel Mare a fost scrisă când se împlineau şi se sărbătoreau 400 de ani de la moartea marelui voievod. Lucrarea lui Iorga, destinată românimii de pretutindeni, dorea „să fie o scânteie din marea flacără de mândrie şi recunoştinţă ce porneşte din toate inimele noastre”10 .
Rod al ficţiunii, trilogia lui Delavrancea surprinde, cu destulă fidelitate, spiritul epocii. Adevărurile cronicilor nu au fost respectate întru totul, dar fastul specific curţii domneşti şi suflul istoric al acelei perioade imprimă valoare operei. Scrisă în vremuri de mare însufleţire patriotică, ea capătă o formă artistică de reală vibraţie dramatică şi conţine replici care au devenit memorabile.
N. Iorga a avut reticenţe faţă de unele abateri de la adevărul istoric semnalate în dramele istorice. Şi Eugen Lovinescu şi-a exprimat dezacordul pentru felul cum l-a creionat Al. Davila pe Mircea cel Bătrân, întrucât contrastează cu imaginea acestuia lăsată de Eminescu11. Hasdeu admitea neconcordanţe între documentul de arhivă şi imaginaţia autorului care subordonează totul proiectului artistic. Istoria este un pretext care „slujeşte anumitor intenţii artistice. Fără a o falsifica, prin intermediul ficţiunii, al compoziţiei, dramaturgia urmăreşte adevărul sensurilor istorice şi nu documentul ca atare. Nimeni nu vine la teatru să înveţe istoria propriu-zisă”, susţin şi criticii dramatici actuali12 .
Drama Apus de soare prezintă, în cele patru acte, ultimii doi ani (1503-1504) din lunga domnie a lui Ştefan cel Mare cu câteva momente importante: războiul cu Polonia pentru Pocuţia, încercările unor boieri complotişti (Ulea, Drăgan, Stavăr) de a aduce pe tronul Moldovei un alt domn (Ştefăniţă) decât cel desemnat de voievod ca urmaş (Bogdan), boala şi moartea domnului.
Delavrancea n-a ales întâmplător această perioadă a domniei. Este momentul când Ştefan înţelege menirea cârmuitorului în asigurarea viitorului ţării. Conflictul principal este de altă natură decât cel din Despot vodă, sau Răzvan şi Vidra: el pune în penumbră adversitatea tipică dintre eroi şi grupările rivale. Ajuns bătrân, purtându-şi anevoie piciorul rănit cu mulţi ani în urmă, în luptele de la Chilia, Ştefan îşi dă seama că trupul său nu mai este al viteazului de la Războieni şi de la Podul Înalt. Omul a îmbătrânit pierzând forţa fizică de altădată, în timp ce domnul a rămas acelaşi aprig luptător pentru binele ţării. Conflictul puternic ce-l trăieşte voievodul este cel dintre sentimentul bătrâneţii şi gândul misiunii sale istorice.
Ilarie Chendi nu găseşte ca fiind viabil acest conflict. Ştefan a avut „o moarte firească de om bătrân cu datoria împlinită. Iar din moartea aceasta, întru nimic tragică, dl Delavrancea şi-a croit drama sa [...] În apunerea aceasta lentă, în zvâcnirile dureroase ale fizicului se cuprinde mai mult o micşorare a eroului decât o ultimă strălucire a vitejiei lui”13.
Dar Apus de soare este o operă de imaginaţie, de ficţiune, care îşi poate permite prin statutul său să inventeze situaţii privind psihologia, frământările omului care a fost Ştefan cel Mare.
Domnitorul a apărat independenţa Moldovei şi libertăţile poporului sprijinindu-se pe răzeşi. Pentru ca această politică să dureze, era nevoie ca tronul Moldovei să fie moştenit de Bogdan. Ştefăniţă, minor, ar fi dat posibilitate boierilor complotişti să-şi urmărească, în primul rând, realizarea intereselor personale. De aceea „nu moartea propriu-zisă îl înspăimântă pe Ştefan, ci gândul încetării puterii pe care caută a şi-o prelungi prin dispoziţii testamentare.”14 Tragedia domnitorului începe în momentul în care îşi dă seama că, în lipsa fizică, voinţa lui uriaşă, care nu era a unui egoist, ci, aşa cum am dovedit, avea determinaţii politice, nu va mai fi respectată. El vrea să-şi îndeplinească datoria faţă de ţară: „Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor, urmaşilor voştri...”.
Figura lui Ştefan cel Mare nu are nimic convenţional. Delavrancea a preluat din istorie adevărul. Contopirea acestuia cu legenda a creat un fond poetic impresionant. Autorul consideră că durata lungă a domniei şi reuşita celor înfăptuite de domnitor se datorează faptului că acesta a înţeles voinţa ţării şi a acţionat potrivit ei: „şi cum vru Moldova aşa vrui şi eu”.
Ştefan este un foarte bun strateg. După bătălia de la Halici, clucerul Moghilă povesteşte doamnei Maria cum au obţinut victoria: „Până să se oprească leşii, înfierbântaţi ca de biruinţă, s-au aruncat valurile lui Bogdan şi-i izbiră. Luca Arbore îi ia pe la spate, iar din coaste îi fulgeră oştenii domnului...”.
Deşi Moldova era o ţară mică, avea o putere de apărare deosebită. Prin arta militară, prin alegerea cu pricepere a locului de luptă, a obţinut victorii răsunătoare în acea vreme. „Eu am biruit la Războieni şi la Chilia, Moldova a buruit pretutindeni. Am fost norocul, a fost tăria!”Şi o altă strategie îi aduce victoria – aceea de a nu avea mai mulţi duşmani în aceeaşi vreme:
„Postelnicul Şarpe: Ştefan cel Mare bătu pe leşi în Codrii Cosminului, prădă Polonia, şi iar cu Polonia încheie pace...
Ştefăniţă: Şi ce-a zis bunicul înainte de-a muri?
Postelnicul Şarpe: Pace cu turcii, dar nu război cu Polonia.
Ştefăniţă: Dar turcii vor să izbească Polonia... Cu cine...?
Vistiernicul Sima: Cu nimeni la început, cu cel mai tare la urmă”15.
Aşa cum a rămas şi în conştiinţa poporului, Ştefan era un om drept: ”Sabia n-am scos-o niciodată împotriva unui om cumsecade”(îi spune lui Şmil).
Ca domn, nu voia să se lase influenţat de omul Ştefan.
(„Doamna Maria: Ce te doare, păcatele mele?
Ştefan: Nimic pe domnul Moldovei... Ce e durerea?... şi toate pe Ştefan Muşatin, fiul lui Bogdan şi nepotul lui Alexandru cel Bun”.)
Consideră foarte importantă lupta pentru Pocuţia: „Apoi nu, Mario, nu se poate, trebuie să stăpânim Pocuţia, că această bucată de pământ e mai mult moldovenească ca leşească, ş-o ţinem zălog pe bani buni din punga strămoşilor, s-o avem cu armele noastre, şi Ştefan n-a murit încă...”.
Sfatul înţelept, pe care-l dă când simte că nu va mai fi, este acela de supunere în faţa puhoiului turcesc.
Operând şi cu mijloacele caracterizării realiste, Delavrancea ni-l înfăţişează pe domnitor interesat de consemnarea faptelor istorice în cronici ce vor fi mărturii pentru urmaşi: „Unde au ajuns slovenii cu letopiseţul meu?”.
Poporul îl slăveşte: „...nimeni (spune clucerul Moghilă) nu s-a plâns de judecăţile lui în vreme de pace, ori că-n războaie n-a sărit unde a fost greu”.
Deşi este îmbătrânit, bolnav, eroul are un spirit mereu viu şi energic, apunând în istorie ca un soare.
Delavrancea umanizează personajul prezentându-i şi suferinţele fizice. Tăria de caracter de care dă dovadă Ştefan acceptând arderea rănii se accentuează prin modul (demn, curajos) în care suportă durerile, spre surprinderea şi admiraţia celor din jur. „Doctorul Klingensporn: Multă lume îngrijit (...) dar ca palatinul, n-am aflat. Aşa de bolnav şi aşa de tare!”16.
Aflând de la Oana de complotul pe care aceasta, credincioasă domnului, îl dă în vileag, Ştefan se înverşunează în a-şi duce la capăt hotărârea de a-l înscăuna pe Bogdan ca domn. Spiritul justiţiar îl determină să îndeplinească o lege necesară Moldovei („Patruzeci şi şapte de ani am dus ţara cu noroc. Am s-o duc şi când nu voi mai fi şi după ce vor pecetlui peatra pe deasupra mea (...). Deşi Bogdan nu vrea. Opinteli zadarnice. Io, Ştefan voievod vreau!”) şi să-şi îndeplinească visul având grijă să vestească tuturor vecinilor că „ieri am pus pe Bogdan în scaunul Moldovei”, pentru ca noul domn să fie recunoscut de aceştia. Bogdan era primul vlăstar al unirii prin căsătorie a două familii domnitoare în Ţara Românească şi Moldova (Ştefan fiind căsătorit cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos).
Pentru a înlătura orice eventuală zădărnicire a voinţei lui, Ştefan îi ucide pe cei trei boieri complotişti. Actul în sine, confirmat de cronici, este considerat de unii critici literari ai vremii ca fiind neverosimil. „Sunt imposibile unele scene: rana de la piciorul lui Ştefan arsă cu fier roşu, de sfârâie carnea; el, apoi, îmbrăcând cisma, ieşind să taie capul la trei boieri (nu domnii înşişi tăiau capul!) şi venind în scenă cu sabia plină de sânge”17 (Titu Maiorescu).
Momentul înscăunării lui Bogdan, pregătit de Ştefan, respectă tot ritualul epocii şi prilejuieşte domnului un discurs memorabil. Talentul de orator al lui Delavrancea şi profundul patriotism ce l-au caracterizat, îmbracă discursul într-o formă care „este de un sublim de cea mai înaltă calitate. El mişcă şi înfioară, zguduie şi încântă. E marele orator Delavrancea din discursurile lui naţionale devenit acum poet demiurg”18.
Stefan cel Mare a fost şi rămâne, dincolo de fiinţa lui istorică, un mit încetăţenit în conştiinţa poporului.
Strălucind în drama lui Delavrancea, caracterul acestui mare voievod dă operei Apus de soare dreptul la nemurire.
Scriitorul a fost unul dintre cei care doreau să transforme teatrul într-o tribună de afirmare a identităţii naţionale româneşti.
Note
1 Apud G. Călinescu, Istoria literaturii române, ediţie îngrijită şi prefaţată de Al. Piru, Bucureşti, 1985, p. 555.
2 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Bucureşti, 1976, p. 154.
3 Gheorghe Săsărman, Gheorghe Vlad, Sanda Voiculescu, Şapte cetăţi sub soarele gloriei, p. 129.
4 Barbu Ştefănescu Delavrancea, Despre literatură şi artă, Bucureşti, 1963, p. 221.
5 Pentru mai multe detalii, vezi Tudor Vianu, Ştefan cel Mare în literatura română, Bucureşti, 1965.
6 Mihail Sadoveanu, Barbu Delavrancea, în Delavrancea interpretat de..., ediţie îngrijită, prefaţă, tabel cronologic şi bibliografie de Alexandru Săndulescu, Bucureşti, 1975, p. 104.
7 Barbu Delavrancea, Opere, vol. III, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi variante, glosar şi bibliografie de Emilia Şt. Milicescu, Bucureşti, 1967, p. 326.
8 Constantin Cubleşan, Opera literară a lui Delavrancea, Bucureşti, 1982, p. 85.
9 Barbu Delavrancea, op. cit., p. 304.
10 N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1978, p. 6.
11 Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937, postfaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1986, p. 262.
12 N. Barbu, Momente din istoria teatrului românesc, Bucureşti, 1977, p. 130.
13 Ilarie Chendi, Studii critice, Bucureşti, 1970, p. 489.
14 G. Călinescu, op. cit., p. 570.
15 Barbu Delavrancea, op. cit., p. 94.
16 Barbu Delavrancea, op. cit., p. 305.
17 Apud Em. Şt. Milicescu, Pe urmele lui Delavrancea, Bucureşti, 1987, p. 156.
18 Mihail Dragomirescu, Scrieri critice şi estetice, Bucureşti, 1969, p. 107.