Trestiile lui Midas
Pentru tiparAfirmându-se destul de timid la început, jurnalul intim, un fel de specie-pilot al genului (auto)biografic, îşi va croi treptat drumul lui printre celelalte genuri, reuşind să se impună triumfător la începutul secolului al XX-lea. Oscilând între memoria materială şi calitatea de îndreptar etic, dar înglobându-le totodată pe amândouă, jurnalul intim înregistrează cota cea mai înaltă de subiectivizare a discursului între toate genurile biograficului. Autorul se are pe sine ca obiect şi scrie despre sine însuşi.Philippe Lejeune defineşte jurnalul intim prin relaţia de identitate dintre autor, narator, personaj care nu reprezintă în naraţiunea diaristică decât aceeaşi persoană: diaristul. În mod obişnuit, jurnalul este definit ca o confruntare efemeră dintre eul interior şi Celălalt, dintre spiritul creator şi biografie. Subiectivitatea, intimitatea, subconştientul sunt doar câteva dintre dimensiunile constante pe care autorul încearcă să le opună timpului. Spre deosebire de autobiografie, care se scrie la o distanţă mare de timp faţă de evenimentele trăite, şi, de regulă, la sfârşitul vieţii, pentru a fi publicată mai târziu, jurnalul rămâne un gen secret, deschis, care nu pleacă de la rememorarea în timp a unor incidente de viaţă, ci de la înregistrarea acestora în momentul producerii lor. În timp ce autobiografia comprimă mari secvenţe de timp, suprimând uneori ani întregi, jurnalul fragmentează durata unei zile, permiţând surprinderea acesteia în autenticitatea ei. Singura notă relevantă a acestor două specii este faptul că reflectă viaţa comună a autorului.
Jurnalul, ca specie literară, corespunde cel mai bine dezideratului de autenticitate, în accepţia de onestitate interioară. Tolstoi, în momentul când se hotărăşte să scrie un jurnal ultrasecret, Jurnal numai pentru mine,notează: „să mă descriu pe mine cu tot adevărul aşa cum sunt eu acum, cu toate slăbiciunile şi prostiile mele” (18 mai 1903). Stendhal punea autenticitatea, în accepţia de sinceritate faţă de sine, în fruntea virtuţilor unei scrieri intimiste. El îşi ia angajamentul, în calitate de intimist, să fie deplin sincer în confesiune: „Vom vorbi cu sufletul deschis, ca şi noi cu înşine, fără să menajăm nici expresiile, nici convenţiile” (9 martie 1811). Amiel jură pe sinceritate şi nu vede posibilitatea unui jurnal intim în afara ei: „Un martor care nu spune tot adevărul este un martor fals, ca şi acela care alterează adevărul şi mai mult chiar decât cel care îl ascunde”.
În ceea ce priveşte problema sincerităţii şi a fidelităţii evocării în jurnal, părerile se împart. G. Călinescu afirmă răspicat: „jurnalul e principial nesincer”, adăugând „chiar în aceste rânduri am minţit”. Tolstoi, care se spovedeşte tot timpul în jurnalul său, declară că nu este totdeauna sincer: „tot ce e scris în acest caiet e aproape minciună, fals”. Paginile de bătrâneţe ale lui Edmond de Goncourt sau chiar şi jurnalul lui Renard, monument de sinceritate, reflectă, pe anumite segmente, degenerarea sincerităţii. Chiar Gide, campionul mondial al sincerităţii, recunoaşte că ambiţia de a scrie bine, orgoliul de a fi elocvent înăbuşă, în paginile de jurnal, meritul sincerităţii. În naraţiunea diaristului există, de fapt, o „frână” interioară care temperează intensitatea confesiunii. Chiar cei mai curajoşi diarişti recunosc că nu şi-au dezvăluit integral intimitatea din motive întemeiate: teama de a nu fi luaţi în râs sau teama de represaliile sistemului politic, frica de a nu se compromite în faţa familiei sau a posterităţii etc. De altfel, sinceritate absolută nici nu există, căci nu este posibilă, cum imposibilă este (auto)cunoaşterea absolută. Sinceritatea nu poate fi manifestată în chip absolut nici atunci când instanţa de raportare prezumată este persoana autorului-lector. Unul dintre multiplele impedimente în realizarea sincerităţii o constituie intervalul dintre timpul trăirii şi timpul transcrierii. Oricât ar părea de directă, de indiferentă faţă de stil, scrierea jurnalului presupune o anumită doză de elaborare. Confesivitatea absolută, în sensul sincerităţii totale, ar presupune acceptarea autodevoalării necondiţionate, ceea ce ar duce la vulnerabilizarea propriului eu. Problema sincerităţii confesiunii este pusă în mod tranşant de unul dintre cei mai iniţiaţi lectori profesionişti de jurnale, Eugen Simion. Într-o cronică scrisă la apariţia Jurnalului lui Drieu la Rochelle, criticul remarcă: „Cine a citit mai multe jurnale ştie cât de nesinceră este, de regulă, sinceritatea diaristului. El construieşte chiar atunci când dezvăluie slăbiciunile fiinţei sale, o imagine ce întrece cu mult meritele sale”. Dar din moment ce sinceritatea poate fi considerată ca un raport al inavuabilului faţă de convenţia socială a timpului, ea nu ţine de domeniul strict literar, „căci dacă „sincerităţile” se reduc la simple informaţii inavuabile, fără să pătrundă în sfera autenticului, ca asemănări esenţiale cu realitatea, ele nu devin semnificative literar” [1, 110]. Aşadar, sinceritatea jurnalului trebuie căutată în implicarea în scriitură a eului narant, care se are pe sine drept subiect şi obiect, şi nicidecum în banalitatea „documentară”.
Devoalarea este constant asociată cosmetizării propriului eu biografic. Volumul acestei dozări îi poate scăpa chiar autorului însuşi şi, de aici, se naşte iluzia sincerităţii liminare: jurnalul rămâne o simplă verigă în tentativa regăsirii propriului trecut. Deşi regăsirea istoriei sinelui rămâne o pură iluzie, trebuie menţionat faptul că tocmai aici se accentuează mai pregnant diferenţa calitativă, în ordinea sincerităţii, dintre jurnal şi memorii. Consemnarea sporadică a faptelor reuşeşte, într-o anumită măsură, să eludeze sistemul de cenzuri, presupus de ficţionalizarea intenţionată şi de cea neintenţionată. În timp ce autobiografia supune întreaga anecdotică unei grile unice, aceea a autoevaluării exhaustive din momentul scrierii, jurnalul surprinde succesiunea iluziilor despre sine ca date ale biografiei personale. „Pe de o parte avem succesiunea mozaicală (jurnalul), pe de cealaltă, evocarea dătătoare de sens, integrativă, falsificând biografia din perspectiva romanescă a autorului omniscient în vederea construirii unui destin (autobiografia). Din punctul de vedere al diaristului, jurnalul reprezintă o bază de date a propriei istorii nesistematizate încă. De aici sinceritatea gradual mai împlinită a jurnalului şi satisfacţia mai deplină a lectorului. Schematismului memorialisticii, diaristul îi opune practic dosarul unei existenţe, cu reticenţele, contradicţiile, repetiţiile, triumfurile şi platitudinile inerente. Asumarea acestora prin consemnarea lor reprezintă în fapt garanţia fidelităţii relatării” [2, 13].
Deşi antecedentele jurnalului pot fi regăsite încă în opere ca Meditaţiile lui Marc Aurelius, Jurnalul de călătorie al lui Montaigne, Jurnalul lui Samuel Pepys, statutul de specie literară el şi-l dobândeşte abia în timpul preromantismului şi romantismului, când egotismul autoanalitic devine prioritar în literatură. Naşterea jurnalului propriu-zis va fi provocată de apariţia unei noi filozofii despre om, personalitate şi posibilităţile de cunoaştere ale individului, de „apariţia conştiinţei individului şi a libertăţii sale de a se gândi pe sine ca unicitate şi, totodată, de a încerca să se situeze în lume” [3, 51]. La începutul romantismului ideologii elaborează o filozofie a persoanei şi o metafizică a eului, ceea ce explică dorinţa îndrăzneaţă a omului de a vorbi despre sine la persoana întâi, sub presiunea impulsiunilor conştiinţei sale că este o fiinţă fără egal pe lume şi că experienţa lui merită a fi comunicată. „Jurnalul intim apare atunci când conştiinţa sinelui şi experienţa sinelui ajung la echilibru”, susţine Mircea Mihăieş, „reflecţia se întâlneşte cu practica, iar scriitorul se transformă în propriul instrument de cunoaştere, de investigare a lumii interioare” [4, 294]. Jurnalul reprezintă, în fond, un semn de maturitate a culturii şi, mai mult decât atât, indică gradul de dezvoltare a conştiinţei personalităţii umane. Omul a simţit dintotdeauna nevoia să-şi manifeste sentimentul unicităţii în lume a personalităţii sale inconfundabile, descoperindu-şi totodată resorturile interioare. Direct sau indirect, cunoaşterea de sine, studiul fiinţei profunde intră în spaţiul jurnalelor. Un diarist nu face altceva, în planul cel mai profund al naraţiunii sale, decât să exprime ceea ce a cunoscut prin propria experienţă. Chiar şi jurnalul ţinut în secret reprezintă o cunoaştere de sine, o coborâre sistematică în spaţiul eului profund, cum îi spune Proust. De regulă, orice tentativă de autocunoaştere răscoleşte, doare, întristează. „Teribil supliciu să-ţi refaci în gând viaţa, cu ocaziile ei pierdute şi cu stupidităţile ei”, afirmă Constantin Noica [5].
Kafka şi mulţi alţi diarişti văd în jurnal un instrument de cunoaştere, dar şi un mijloc de apărare. „Apărare prin cunoaştere şi mai ales apărare prin mărturisire”, sugerează Eugen Simion. Generaţii succesive de diarişti justifică proliferarea jurnalului prin nevoia de autocunoaştre. Maine de Biran va pune în jurnalul său într-un mod mai acut problema cunoaşterii de sine. El face din acest subiect o temă prioritară: scrie ca să descopere fenomenele variabile ale sensibilităţii interioare, cu alte cuvinte, omul profund care este „son moi profond”. „A nota în caietul secret este totuna cu „penser à soi”; a prinde vârtejurile din le dedans, a analiza cu minuţie fluctuaţiile spiritului şi ale sufletului [...]. Adevărul este că metafizicianul Biran face din scriitura privată diagrama şi depozitul acestui proces de autoanaliză perpetuă, pornind de la ideea că cine reuşeşte să se cunoască bine pe sine devine „stăpân pe sine” [3, 47]. Atât diaristul, cât şi memorialistul nu fac altceva decât să se cunoască pe sine, cu deosebirea că dacă autorul de memorii „chercher à se faire connaitre”, diaristul – „chercher à se connaitre” (MauriceChapelan). Aşadar, tema esenţială a jurnalului este procesul cunoaşterii de sine, modificat substanţial în diaristica secolului al XIX-lea, marcată de o schimbare radicală în modul în care individul se gândeşte pe sine şi în felul în care încearcă să se cunoască. Odată cu psihanaliza şi liberalizarea moravurilor, diariştii încetează de a mai respecta interdicţiile tradiţionale, descoperindu-şi frustraţiile, complexele, reducând în felul acesta volumul secretelor care defineau altădată psihologia individului. Modificarea esenţială vizează schimbarea raporturilor dintre le dehor şi le dedans (Eugen Simion).
Deşi are rădăcini mai vechi, jurnalul ca specie privilegiată a literaturii de frontieră se dezvoltă spectaculos în secolul al XIX-lea, când voga literaturii confesive atinge apogeul, modificând substanţial statutul acestui tip de scriere, comparată mult timp cu o Cenuşăreasă faţă de celelalte surate. Aflat într-un permanent proces de completare, jurnalul a debutat fără pretenţia literarităţii. Edgar Papu a raportat începuturile „notaţiilor” şi a „jurnalelor intime” la călătoriile Renaşterii şi la „jurnalul de bord” [6, 46-47]. În Franţa secolului al XV-lea primatul îl deţinea jurnalul-cronică, având drept clauză anonimatul. Autorii acestor jurnale erau, de regulă, subalterni puşi în situaţia de a consemna anumite evenimente. Astfel, secretarul cancelarului Duprot ţine un drastic registru de cancelarie. Héroard, medicul lui Ludovic al XIII-lea, scrie un Jurnal de curte, între 1574-1589. În aceeaşi situaţia de interpus se situează Pierre de l’Estoile, când semnează un jurnal pentru regele Henri al III-lea. În secolul al XVI-lea jurnalul oscilează indecis între diferite forme: jurnalul-cronică, jurnalul-carnet, jurnalul-caiet. Doar puţine jurnale din secolul al XVI-lea s-au păstrat, printre care jurnalul ţinut de regele Edward al VI-lea în copilărie. În Anglia, jurnalul intim demarează destul de dificil prin jurnalul lui Pepys, scris într-un alfabet cifrat, care amestecă mai multe limbi.Secolul al XVII-lea înregistrează un viu interes faţă de această specie, ilustrată prin jurnalul de tinereţe al lui Arnauld d’Andilly, Journal historique et anecdotique du règne de Louis XV al lui E.-J.-Barbier sau prin jurnalul lui Olivier Le Fèvre d’Ormesson. În secolul al XVIII-lea jurnalul intim proliferează în mod fabulos, devenind chiar o modă. Este o perioadă când mai ales femeile ţin cu regularitate jurnale. Câteva dintre cele mai importante autoare de jurnale au fost Mary Countess Cooper (1685-1724), Elizabeth Byrom (1722-1801), Fanny Burney (1752-1840), Lady Mary Coke (1756-1829), Lybbe Powys (1756-1808). O curiozitate a secolului al XVIII-lea rămâne A Journal of the Plague Year(Jurnal din anul ciumei; 1722), o reconstituire istorică a marii ciume din Londra anilor 1664-1665, semnată de Daniel Defoe. Marchizul de Sade experimentează formula jurnalului de închisoare, care din anii ’90 încoace va înregistra un real succes. Plictisit de viaţa intimă a scriitorului, de „aventura cărţii” sau „descoperirea lumii ascunse a eului”, cititorul contemporan manifestă interes pentru propria sa istorie, ţinută sub şapte lacăte, în spatele căreia pot fi descoperite aventurile individului confruntat cu lumea. Experienţa închisorilor comuniste, a lagărelor de concentrare, exilul, culisele vieţii politice totalitare devin astăzi teme predilecte ale jurnalului. Acest tip de scriere este mai degrabă un amestec de jurnal à rebours şi memorialistică, dar cu atât mai provocator ca material epic. Romanul îşi va afla în acest tip de scriere noi surse de revitalizare, pe care le-a exploatat cu succes Paul Goma în Gherla,scriere inspirată din experienţa închisorii, la limita puterii de rezistenţă a fiinţei umane.
De la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi pe tot parcursul celui următor apar multe alte jurnale. Unele dintre cele mai bune au fost ţinute de femei; printre care, Lady Holland (1770-1845), Mary Frampton (1773-1846), Lady Charlotte Bury (1775-1861). Majoritatea textelor menţionate nu au aparţinut unor poeţi, romancieri sau dramaturgi, deşi câteva au lăsat imaginea a ceea ce s-ar putea numi scriitori ocazionali. Există totuşi un mare număr de lucrări parte jurnal, parte caiet personal. Exemplele cele mai valoroase sunt reprezentate de: Notebooks-urilelui Shelley (publicate abia în 1911); Notebooks-urileIui Samuel Butler (1912); The Journal of a Disappointed Man(1919) de W. N. P. Barbellion; Journal-ulKatherinei Mansfleld (1927); Journalsde Arnold Bennett (1933-1934), o carte remarcabilă, în paginile căreia Bennett şi-a consemnat îndetalii existenţa zilnică din 1896 până la data morţii sale, în 1931; A Whiter’s Notebook(Bilanţ;1949) de Somerset Maugham. Uneori, autorii ţin jurnale despre scrierea unei cărţi. Un exemplu interesant din literatura engleză este volumul In Search of a Character(1962) de Graham Greens, un scurt jurnal al călătoriilor sale în Congo, ce constituie „germenele” romanului A Burnt-Out Case(Un caz de mutilare; 1961). În Franţa obiceiul de a scrie jurnale şi însemnări intime este puternic încetăţenit. Mai ales scriitorii manifestă un viu interes pentru jurnalul intim. Printre cele mai renumite se află Journal intime(1895) şi Cahier rouge(1907) ale lui Constant; Journal intimeal lui Amiel, pe care autorul l-a ţinut timp de mai bine de treizeci de ani, începând cu 1847; Jurnalulfraţilor Goncourt, ţinut de aceştia din 1851 până în 1870 şi continuat de Edmond; Journal (Jurnal)al lui André Gide, pe care autorul l-a început în 1885 şi îl mai completa încă în 1947. Printre alţi francezi celebri care au scris asemenea jurnale se numără: Baudelaire, Leon Bloy, Du Bos, Renard şi De Vigny. Pictorii Gauguin şi Delacroix au ţinut şi ei jurnale de mare valoare şi interes artistic. În secolul al XX-lea, jurnalul intim ajunge să fie cultivat mai mult decât oricând datorită interesului fără precedent pentru autenticitatea documentului psihic, pentru comunicarea neliteraturizată a experienţelor subiective de cunoaştere. Privit mult timp drept o „schiţă de atelier”, o sumă de texte care respectă fidel cronologia externă a operei propriu-zise, jurnalul îşi va revendica statutul de operă literară prin fascinantele pagini ale lui Amiel, Jules Renard, Stendhal, Tolstoi, Katherine Mansfield, Virginia Woolf, Julien Green şi ale altor autori ce au contribuit considerabil la îmbogăţirea genului.
Pe plan european, literatura confesivă, care exprimă trăirea, experienţa de viaţă autentică, cu o sinceritate absolută, a fost propusă, mai întâi, de André Gide. În 1939 apărea Journal de Gide, dorit de scriitor a fi un model de absolută libertate în dezvăluirea celor mai inavuabile trăiri, fără teama de a uimi sau de a scandaliza opinia publică. Nu era prima oară când se scria o astfel de literatură, dar teoretizarea ei era inedită şi venea într-un climat intelectual favorabil nonconformismului. Gide pleda pentru individualismul absolut, disponibilitatea pentru orice tip de experienţă, o totală neangajare socială, sfătuindu-şi cititorii să fie ei înşişi şi să tindă să se înţeleagă pe sine ca fiinţe rare şi irepetabile. Acest demers era anticipat printr-o altă lucrare a scriitorului francez, Les Nourriture terrestres (1897),un adevărat manifest literar şi existenţial. Ulterior, scriitorul avea să aducă noi precizări şi corectări în ceea ce priveşte „îndrăzneala” teoriilor, într-un alt „manifest literar”, Les Nouvelles Nourritures, în 1935. Ideile sale referitoare la romanul modern le va expune în romanul experimental, Les Faux Monnayers.
Formă nestandardizată a confesiunii auctoriale, specie hibridă, polimorfă şi sincretică, „memorie organizată” şi „serie temporară de accente valorice aşezate asupra evenimentelor” (Caius Traian Dragomir), jurnalul înregistrează cel mai înalt coeficient de actualitate şi autenticitate, deoarece în el autorul propune „o experienţă unică a realului, întreprinsă de unul singur, dar resimţită ca pentru toţi” [7, 8]. Aşa se explică revendicarea jurnalelor de către istoria literară sau estetica generală. Jurnalele lui Benjamin Constant, Goncourt, Kafka oferă mărturii esenţiale pentru studiul formaţiei unui artist.
Invazia masivă de jurnale răspunde şi unei acute necesităţi psihologice de exhibare a eului profund şi de confruntare cu un nevăzut alter-ego. De altfel, cauzele care provoacă materializarea timpului organizat, sub forma jurnalului, sunt numeroase şi ele se dovedesc a fi mai mult sau mai puţin aceleaşi. Se scriu jurnale în intenţia de a pedepsi sau de a reacţiona în faţa oamenilor, de a retrăi prin naraţiune aventurile sau de a „elibera” sentimentele, de a descoperi şi de a fixa propria identitate sau de a marca o existenţă; de a dubla opera şi de a oferi argumente suplimentare pentru ceea ce autorul nu a putut să scrie într-o ficţiune. Pentru Gide, jurnalul este un prilej de igienizare a spiritului, dar şi de răfuieli cu unii contemporani (fraţii Goncourt, Suares). Musil îşi preconizează jurnalul ca „o biografie a ideilor sale” şi „o anticameră a operei de ficţiune”. În linia jurnalelor de creaţie se vor ralia numeroase scrieri inedite, grupate în jurul unei anumite opere (Gide, Journal des Faux monnayeurs, Thomas Mann, Die Entwicklung des Doktor Faustus ş.a.). Kafka notează în jurnal pentru a se vindeca de insomnii şi, totodată, pentru a da o coerenţă stărilor sale interioare nebuloase. Pentru Amiel, jurnalul este confidentul fidel şi soluţia evadării din singurătate. Stendhal declară că ţine un jurnal numai pentru a se instrui, dar, în realitate, este şi o încercare de a retrăi imaginativ trecutul. Pentru tiranii statului, jurnalul este controlul prezentului, trecutului şi viitorului; pentru cei sinceri – efort de mântuire. Philippe Lejeune, autor al unor exegeze substanţiale (Le pacte autobiographique, 1975; Je est un autre, 1980; Moi aussi, 1986; Le Moi des demoiselles, 1993), notează în Eul domnişoarelor că cineva scrie un jurnal „pentru a-şi susţine moralul”, altcineva „îşi rememorează graţie jurnalului eurile suprapuse”. Un altul se autoiluzionează în intenţia „recuperării eului autentic”. De asemenea, se scriu jurnale pentru posteritate sau pentru contemporani, pentru auto-edificare (termen kierkegaardian) personală sau pentru celebritate. Pe bună dreptate, jurnalul este o încercare disperată de a transmite posterităţii mai mult decât scrisul: propria viaţă, care la Katherine Mansfield vrea să fie una „a fiecărei zile”. Delacroix mărturiseşte că el nu scrie decât pentru sine (autodestinare absolută, în accepţia lui Jean Rousset). La celălalt pol, G. Călinescu se arată convins de faptul că orice diarist scrie pentru posteritate: „un jurnal scris pentru „sine” nu există. Fiindcă atunci cel puţin autorul l-ar distruge”.
Din monografiile consacrate jurnalului intim se desprind nenumărate clasificări didactice şi scolastice. Pentru G. R. Hocke, autorul monografiei Das europäisches tagebuch, diaristica se opune beletristicii. Există, aşadar, o infinitate de variante ale jurnalului intim, din moment ce, pentru Hocke, jurnal poate fi orice alcătuire scriptică non-ficţională, capabilă să concentreze fie şi o mică parte a „sufletului şi destinului european”. În spaţiul românesc Marcel Mihalaş, Mircea Mihăieş, Şt. Aug. Doinaş ş. a. încearcă o descriere a poeticii jurnalului intim, fondată pe exemple europene, fără a elucida însă pe deplin statutul jurnalului intim, care are un specific aparte. Mihai Zamfir, în studiul dedicat jurnalului intim românesc, Cealaltă faţă a prozei, ajunge să distingă între jurnalul de criză (în care se consemnează exasperările, tribulaţiile excepţionale şi evenimentele care pot schimba un destin, dar care se întrerup imediat ce criza a fost depăşită) şi jurnalul de existenţă, exerciţiu zilnic, ce surprinde şirul de fapte din care se compune viaţa, în care domneşte „senzaţia că scripticul nu va putea acoperi niciodată, decât extrem de parţial, fapticul” [8, 108]. „Strămoşul” celor mai cunoscute jurnale de existenţă este Jurnalul lui H. F. Amiel, prima mărturie romantică asupra zilelor care se duc. Toate marile jurnale care îi vor urma se vor înscrie în linia amieliană (Tolstoi, Gide, Musil, Léautaud, Julien Green). În toate aceste jurnale motivul „sterilităţii, al inutilităţii efortului şi al cenuşiului fiecărei zile sună în aproape aceeaşi termeni, ca o perpetuă temă vanitas vanitatum” [8, 110].
În ceea ce priveşte jurnalul românesc, acesta apare, în mod firesc, mult mai târziu, sub forma jurnalului de călătorie, reprezentat de Însemnare de călătorie al lui Dinicu Golescu, dar şi de notele de călătorie ale lui Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Gheorghe Asachi, Ion Codru-Drăguşan ş. a. Jurnalul de călătorie se deosebeşte de cel intim prin aceea că autorul îşi orientează întotdeauna privirile spre exterior, iar dominantele sunt reprezentate de privelişti şi evenimente. Înainte de apariţia fotografiei şi filmului, jurnalele de călătorie, prin substanţa lor evocatoare şi documentară, satisfăceau interesul pentru cunoaştere. Textul jurnalului de călătorie fiind descriptiv, avea rolul de a introduce cititorul într-un spectacol. Autorii au posibilitatea să se ridice prin imaginaţie deasupra unui locus communis şi să imprime discursului reflexii sociale, psihologice, culturale. Totodată, în orice jurnal de călătorie transpare personalitatea autorului. Cu totul altele sunt reacţiile lui Tudor Vianu în Imagini italiene, în care consemnează opinii despre artă sau pur şi simplu filozofează, faţă de cele ale lui Mihai Ralea din Nord-Sud, Extremul Occident, în care se substanţializează discursul.
Literatura română va refuza multă vreme jurnalul de existenţă, pentru a se consacra celui de criză (Soveja de Alecu Russo, Jurnalul meu, de C.A. Rosetti, Jurnal de Petre Ispirescu, Jurnal de Iacob Negruzzi). Pentru toţi aceşti autori funcţia jurnalului pare a fi aceeaşi – exorcizarea neprevăzutului şi apărarea contra agresiunii realului. Seria jurnalelor de existenţă va fi deschisă, în literatura română, în secolul al XIX-lea de Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu, lucrare ce emană o insesizabilă pulsaţie a vieţii. După care jurnalul de existenţă va cunoaşte o lungă perioadă de „tăcere”. Adevăratul moment de impunere a jurnalului ca gen este legat de activitatea generaţiei literare afirmată în deceniul al treilea. Pentru toţi cei ce reprezentau tânăra generaţie, jurnalul intim va constitui expresia ultimă, verificabilă a lucidităţii şi autoanalizei, dovadă convingătoare a unei intense trăiri interioare. Explicarea acestui miracol este sugerată în mod exemplar de Mircea Eliade în paginile Jurnalului: „Jurnalul, însemnările intime, notele fără importanţă conţin atâta trăire şi atâta sete de veşnicie. Pentru că sunt scrise subit ca o moarte. Nu au nimic din visul acestei lumi şi nu sunt „făcute”, sunt aşa cum le vede autorul în clipa când le scrie, prea incendiate, prea chinuitoare, prea nude şi atât de palpitând de viaţă”. De altfel, Mircea Eliade este acela care realizează trecerea de la jurnalul de criză la cel existenţial prin Fragments d’un journal. Exemplul lui va fi urmat deEugène Ionesco (Journal en miettes),Mihail Sebastian (Jurnal 1935-1944), Octav Şuluţiu (Jurnal), autori ai unei proze de natură confesivă, bazată în exclusivitate pe autenticitatea trăirilor personale. Găsind că romanul „trişează catastrofal” prin modul său de a re-crea viaţa, Eugène Ionesco se declara categoric pentru jurnalul intim, nu numai pentru că i se pare a fi „mai complet (în sensul că nu e voie să alegi) şi mai adevărat (în sensul că nu elimină realităţile care luminează, de fapt, sensurile)”, dar şi pentru că vede în acesta „genul originar”, din ale cărui „pervertiri” derivă romanul, tragedia, poemul. Dacă în roman „totul este prevăzut şi previzibil”, în jurnal „există o mie şi una de aventuri rămase la etapa lor iniţială, de experienţe fără rost, de tragedii ce se spulberă a doua zi, de frici ce nu se fundează pe nici un sprijin, pe nici un moment exterior şi nu pretind să se cimenteze sau să pună bazele unui măreţ edificiu logic şi estetic”. Pentru „cunoaşterea adevărului”, Eugène Ionesco crede că jurnalul intim, care are „imensul avantaj de a înfăţişa culisele”, este „infinit mai interesant” decât romanul, care prezintă „scena” [9, 191-192].
Jurnalul nu a beneficiat însă din partea scriitorilor şi criticilor literari doar de aprecieri superlative. Dintre toate genurile biograficului, jurnalul intim a fost, poate, cel mai frecvent contestat. Mulţi îl considerau un gen minor şi chiar numeroşi autori de jurnale porneau de la ideea că jurnalul nu va fi capodopera lor. Petre Pandrea nu ezita să îl califice drept „hazna sufletească”, iar Camil Petrescu, autor el însuşi al unui jurnal, proclama că „un jurnal e un lucru anost şi aproape fără sens” şi că „numai un primitiv care încearcă doar rudimente de viaţă spirituală poate spune ceea ce simte şi ceea ce gândeşte despre împrejurări într-o zi doar pe câteva pagini”. Unii au încercat să explice fenomenul proliferării jurnalului prin succesul de librărie. Dar viaţa unui scriitor nu suscită doar curiozitatea cititorului mediocru, atras de constituenţii ei extravaganţi, ci, dacă este bine scrisă, şi pe cea a spiritelor mai fine, deoarece rostul înalt al unui jurnal este de a face dintr-o existenţă accidentală un destin. Fantasma din jurnalul intim este a scriitorului care, valorificând neesenţialul, dă naştere unei noi opere din insignifianţa vieţii sale. Alţii (Tudor Vianu, G. Călinescu) au văzut în practica diaristică o îndeletnicire a spiritelor necreatoare, idee, de altfel, destul de veche pe care o exprimă, între alţii, Joubert (1757-1824): „nimeni nu poate să facă atât de bine un jurnal decât un om de spirit care nu-i în stare să facă altceva mai bun”. Mai mult decât atât, G. Călinescu, el însuşi autor de proză subiectivă, vedea în jurnal o specie insignifiantă: „Numai femeile fac astfel de colecţii. Foarte mulţi nu pot răbda până la moarte şi publică jurnalul fiind încă în viaţă. Aceştia sunt cei mai mari vanitoşi şi sceptici. Şi într-adevăr, ce mă priveşte dacă după moarte se va zice cutare sau cutare lucru despre mine? După câteva decenii de existenţă vor urma 100.000 de inexistenţă. O glorie de care nu ai cunoştinţă nu e nimic [...]. Aşadar ce este jurnalul, din punct de vedere al realităţii faţă de posteritate? Nimic... Cine are un dram de conştiinţă îl scrie fără nici un scop şi fără nici o vanitate” (31 ianuarie 1937). Această rezervă a fost alimentată de o mare cantitate de jurnale fără substanţă umană şi intelectuală. Aşa cum susţinea Eugène Ionesco, „în loc ca jurnalul să compromită pe scriitor, scriitorul (ce logică) a compromis jurnalul” [9, 192]. În schimb, Beatrice Didier, Jean Rousset, Alain Girard, V. Del Litto, iar în spaţiul românesc, Mircea Eliade, Eugène Ionesco, Mihail Sebastian, Octav Şuluţiu au văzut în jurnal „adevăratul gen literar” şi au încercat să îi descopere mecanismele de funcţionare şi valorile estetice intrinseci, oferindu-i astfel legitimitate. Preferinţa lui Mircea Eliade pentru jurnal este motivată prin aceea că faptele din jurnal sunt „cu desăvârşire autentice”, relevă „o experienţă autentică, adică nealterată şi neliteraturizată”. Autorul Oceanografiei nu este însă singurul romancier la carepoate fi întâlnită o asemenea profesiune de credinţă în favoarea literaturii non-ficţionale. Numeroşi colegi de generaţie ai romancierului se asociază în această repudiere a artefactului, a structurilor formale ale romanului, a convenţiilor genului. Idealul spontaneităţii răzbate, spre exemplu, într-o mărturisire de creaţie a lui Octav Şuluţiu. Astfel, într-o însemnare, păstrată în jurnalul său intim, sub data de 2 august 1935, el susţine: „Astă seară reiau romanul Far. Am mare încredere în ce am scris până acum (42 de pagini). Dar în transcriere se va schimba mult. Mi-e teamă că stilul va fi cam artificial, cam forţat. Nu vreau însă să fac frumos. Ceea ce aş vrea e ca stilul să fie cât se poate de simplu, mai natural, chiar dacă e un stil frumos. Adică să nu se vadă că e făcut (şi cum e făcut)” [10, 316]. Mihail Sebastian acorda, de asemenea, prioritate jurnalelor intime care „au un accent de adevăr, pe care literatura nu o realizează niciodată pe de-a-întregul”, întrucât aceasta „oricât ar fi de bună, simulează” [11, 189].
Orice discuţie care începe cu enumerarea amănunţită a argumentelor conform cărora jurnalul reprezintă un gen subaltern eşuează din lipsă de argumente şi nuanţe. Jurnalul rămâne un gen autonom, care nu se lasă absorbit de celelalte genuri. Posibilitatea estimării estetice a jurnalului nu poate fi globală, iar judecăţile în privinţa valorii acestuia trebuie pronunţate în funcţie de fiecare text. Orice text îşi cucereşte şi îşi menţine dreptul la existenţă prin valoarea sa intrinsecă. Scris din necesitate, nu neapărat cu intenţie literară, jurnalul aboleşte multe din convenţiile ficţiunii. Consemnarea la persoana întâi facilitează posibilitatea mărturisirii unor fapte trăite, nu inventate. Jurnalul exprimă un tip de autenticitate ce se opune spiritului literar în sensul că nu e livresc, ci e extras direct din viaţă, este scrierea vieţii, adică bio-grafie. Esenţială în materie de jurnal este rămânerea „în marginile adevărului”, cum zicea Titu Maiorescu. Un jurnal înfrumuseţat sau trucat dezamăgeşte. Frumuseţea scrierii intime nu poate fi obţinută decât prin autenticitatea adevărului pe care îl conţine şi prin gradul de sinceritate a confesiunii. Riscul înfrumuseţării există şi derivă din teama de judecată a cititorului, care este reală. Dar cum bine sugerează Eugen Simion, „oricâtă prefăcătorie ar fi în confesiunea diaristului, ceva este sincer şi autentic în ceea ce face şi anume scrierea ca atare, dacă bineînţeles are pregnanţă. Ea poate să ne sugereze chiar sinceritatea sau nesinceritatea autorului” [3, 132]. Pavesse susţinea că adevărul jurnalului său îi trădează fiinţa prin simplul fapt că îi dezvăluie secretele fiinţei („ceea ce spun nu-i adevărat, dar prin simplul fapt că spun, trădez fiinţa mea”, 27 octombrie 1946). În concluzie, Livius Ciocârlie, el însuşi practician al jurnalului, consideră că autenticitatea jurnalului trebuie căutată „în plan intelectual şi poate literar, nu neapărat al adevărului”.
Memoriile şi jurnalul constituie produsul unei culturi cu tradiţie şi a unei civilizaţii care permite confesiunea.În secolul al XX-lea, jurnalul intim ajunge să fie cultivat mai mult decât oricând datorită unui apetit pentru autenticitatea documentului psihic, pentru comunicarea neliteraturizată a experienţelor subiective de cunoaştere. Foamea de fapte, de întâmplări revelatorii explică succesul înregistrat de jurnal. Este epoca în care viaţa în sine se relevă infinit mai interesantă decât ficţiunea. Neîncrederea în ficţiune a cititorului modern are o motivaţie ontologică. Ficţiunea în sine nu mai constituie o modalitate capabilă să sustragă pe omul modern forţelor realului, deoarece în multe privinţe realitatea cotidianului agresiv depăşeşte ficţiunea. Din moment ce jurnalul, memoriile, corespondenţa relatează fără artificii fapte reale mai cutremurătoare decât tot ce s-a imaginat vreodată, romanele devin de prisos. Aflat sub presiunea unor forţe incontrolabile, cititorul se reîntoarce la sursele primare ale literaturii, care exprimă experienţa directă, nemijlocită a unui individ, iar subiectivitatea se poate manifesta nestingherită. Treptat însă tentaţia autenticităţii va fi înlocuită cu o veritabilă obsesie a credibilităţii. Cititorul modern nu mai poate fi satisfăcut prin simpla prezentare a unor personaje cu identitate biografică imprecisă sau, şi mai grav, inventată, ori prin subiectele la care el nu poate avea acces. Nevoia de credibilitate devine mai acută decât nevoia de autenticitate. Cititorul aşteaptă subiecte reale, desprinse din realitatea imediată sau cel puţin cioburi din viaţa autorului însuşi, verificabile oricând. Valoarea unui autor nu mai ţine de profunzimea estetică a trăirilor sale, ci de precizia cu care el descrie locuri, întâmplări, personaje aruncate în Marea Istorie. În mod direct sau indirect, jurnalul satisface o astfel de pretenţie, constituind o modalitate credibilă de acces la condiţia umană.
Deşi a trebuit să rămână mereu un document al epocii şi nu şi-a afişat în permanenţă pretenţia literarităţii, jurnalul a aspirat mereu la acest statut, iar scriitorii români nu au încetat, încă de la întemeierea acestei specii, să-şi conceapă textul „intim” în orizontul literaturii şi în perspectiva contactului cu lectorul. Cele mai intime consemnări pot ascunde finalităţi artistice. Principiu definitoriu al jurnalului intim, asumarea (sau simularea) totalei sincerităţi implică refuzul oricărei „literaturi”. În mod paradoxal, unele jurnale sunt mai „literatură” decât literatura propriu-zisă. Jurnalul lui Stendhal pregăteşte o operă şi sfârşeşte prin a deveni el însuşi o operă. Sinceritatea, spontaneitatea, intimitatea vor fi sacrificate în numele literaturii. Alături de alte modalităţi de artă epică, jurnalul se vrea o pledoarie pentru o diferenţiere mai puţin rigidă între literar şi non-literar. Atât jurnalul, cât şi confesiunea refuză etichetarea de „experiment”, implicit, situarea într-o anumită practică semnificantă. Deşi caracteristica esenţială a jurnalului este oroarea de literatură, nimic nu îl poate împiedica să devină atât de expresiv, încât să placă şi să se impună, în cele din urmă, ca o formă specială de literatură (jurnalul lui Gide şi cel al lui Jules Renard sunt mai citite decât romanele propriu-zise). De altfel, şansa jurnalului de a deveni literatură şi de a fi recunoscut ca atare depinde mult de dorinţa de a nu fi programat ca literatură.
Apartenenţa la domeniul literaturii artistice a unor scrieri cu finalitatea imediată extraliterară nu mai comportă astăzi discuţii. Odată intrat în spaţiul literaturii, jurnalul, care nu este scutit de mediocritatea artistică a „spontaneităţii”, devine un obiect estetic sau, în terminologia lui Michel Foucault, un eveniment şi un monument, şi nu doar un document. „Ideea de operă, de literatură, nu preexistă textului, susţine Mircea Mihăieş, ci apare deodată cu acesta. Opera, ca gen literar, se descoperă pe sine pe măsură ce se scrie. Primul jurnal intim apare odată cu scrierea primului jurnal intim. Cuvântul nu mai pluteşte în derivă, ci se supune unei funcţii precise: traducerea pulsurilor conştiinţei” [4, 315]. Orice jurnal profund este citit, în cele din urmă, ca beletristică, pentru că în el există totdeauna un scenariu epic, care reflectă un destin. Orice fapt depus în memorie provoacă scriitorul la scenarii imaginare, îl face să fabuleze. Devenit fapt literar,jurnalul simulează perfecta coincidenţă cu faptul existenţial, dar certitudinea asupra strategiei raportului cu destinatarul denunţă convenţia la fiecare pas privit din acest unghi, protagonistul jurnalului este omul construit şi nicidecum omul concret, care este cel din carte. Dacă jurnalul ca scriere apare în momentul în care importanţa eului devine vizibilă pentru oricine, „literaritatea survine mult mai târziu, când problemele eului sunt preluate de psihanaliză, când punerea de acord a personajului cu timpul nu mai e decât un pretext. În acest interval jurnalul intim pătrunde în roman, în reportajul literar, adică în literatură” [4, 316].Literaritatea jurnalului nu este furnizată nici de retuşările, nici de stilizarea sau înfrumuseţarea discursului, ci de noua atitudine faţă de propriul statut. „Sensul jurnalului intim nu se raportează, în fond, la nici una din premisele sale. Nici la autor, nici la dată, nici la „intimitatea” conţinutului. Problemele autorului, probleme morale, familiale, financiare sunt, în noua convenţie, problemele unui nou personaj. Ale unui personaj dintr-o scriere clasică, realistă. Un personaj al unei lumi clar delimitate. Dar o lume în egală măsură fictivă, o lume scrisă” [4, 316]. Ca gen sincretic, jurnalul se poate constitui, tocmai datorită subiectivităţii sale substanţiale, într-un fenomen original, numit de Eugen Simion literatură a subiectivităţii. Ca orice lucrare din specia biograficului, jurnalul intim oscilează între auto-dezvăluire şi auto-camuflare (self-disclosure şi self-concealment, în terminologia lui Herbert Leibowitz). Atât dezvăluirea, care se pare că prevalează, cât şi camuflarea a ceea ce autorul încearcă să ascundă, în defavoarea a ceea ce scrie, nu sunt decât nişte artificii retorice ce decurg din încercările genului de a-şi construi propria poetică. Prin astfel de artificii, jurnalul intim îşi depăşeşte condiţia obiectivităţii non-literare, intrând în domeniul ficţiunii.
Negând toate convenţiile literare, jurnalul intim sfârşeşte prin a-şi construi propriile convenţii care îi permit să ficţioneze şi să devină, în cele din urmă, un gen literar ce poate fi citit ca literatură. De fapt, orice discurs confesiv tinde să devină un discurs literar, respingerea programatică a ficţiunii transformându-se într-o ficţiune a non-ficţiunii (Eugen Simion). Contestând convenţia literară, diaristul face literatură şi anume una care valorifică trăitul, efemerul dintr-o existenţă. Acceptând, ca şi autobiografia, memoriile, corespondenţele, un pact autobiografic, jurnalul intim pătrunde în categoria textelor referenţiale, care nu mai vizează „efectul de real”, ci chiar imaginea realului. Cu jurnalele lui Stendhal, Kierkegaard, Baudelaire, Hugo, Dostoievski, Gide, Rilke, Eliade, Kafka şi ale altora, specia diaristică se încorporează hotărât literaturii.
Un argument solid, ce vizează legitimarea jurnalului ca literatură şi a literaturii ca jurnal, poate fi descoperit în romanul Pe cont propriu de Radu Mareş: „Realitatea, pe care o trăim fiecare, nu se prezintă niciodată ca o poveste de spus, cu început, dezvoltare şi sfârşit. Ea este un flux neîntrerupt de evenimente anevoie de diferenţiat, cel mai adesea nesemnificative, voci, umbre enigmatice, câte o pată de culoare ici, colo sau câte un ţipăt, o zguduire şi iarăşi, de la capăt. Peste toate, uitarea şi amintirea, forţa cu semn opus. Această complexitate haotică m-a tentat s-o descriu, fantasmele colcăitoare ale eului”.
Note
1 Vasile Nicorovici, Autentismul, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984.
2 Ana Barton, Mihail Sebastian între confesiune şi ficţiune, în Contemporanul, nr. 43, 2000.
3 Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, vol. I, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
4 Mircea Mihăieş, De veghe în oglindă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988.
5 Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, în Viaţa românească, nr. 11, 1994.
6 Edgar Papu, Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare, Bucureşti, E.L.U., 1967.
7 Corneliu Moraru, Obsesia credibilităţii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995.
8 Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, Bucureşti, Editura Eminescu, 1998.
9 Eugène Ionesco, Nu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.
10 Octav Şuluţiu, Jurnal, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975.
11 Mihail Sebastian, eseuri, cronici, memorii, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.