„Scrisul meu este satiră directă la adresa răului din bine şi odă indirectă la adresa binelui din rău!...”
Pentru tipar;)
– Efim Tarlapan, de ce scrii epigramă, satiră, iar nu elegii şi ode?
– Cu toate că speciile satirice nu intră în sfera preocupărilor tale de istoric literar, nu cred să nu fi dat, întîmplător, în vreun dicţionar sau enciclopedie, şi de noţiunea de EPIGRAMĂ. Această minusculă creaţie literară este, ca şi oda sau elegia, SPECIE LIRICĂ. Iniţial, a avut caracter funebru, sumbru, lacrimogen... Grecii antici o încrustau pe morminte, pe monumente. Metaforic vorbind, epigrama a apărut în scrisul omenirii ca un OF, ca un SUSPIN la moartea sau în memoria cuiva. Cu trecerea mileniilor, atitudinea omului faţă de MOARTE schimbîndu-se, lugubra epigramă a evoluat în epitaf ironic ori în epigramă satirico-umoristică. Aşa că, orice s-ar zice despre mine (şi se zic, ştiu, cîte şi mai cîte!), practicînd epigrama satirică, eu practic, de fapt, în acelaşi timp şi elegia şi oda. Scrisul meu este satiră directă la adresa RĂULUI din BINE şi odă indirectă la adresa BINELUI din RĂU!...
Ş-apoi, chiar dacă aş fi un excelent creator de elegii şi ode, totuna aş rămîne cu mult în spatele fratelui românul care este neîntrecut la „confecţionat” complimente... „Compatrioţii mei, constata ironic Emil Cioran, au geniul superlativului. Îţi trîntesc un compliment de pe urma căruia nu-ţi mai revii...” Oare n-au fost umflaţi burduf, cu complimente „superlative”, un Armand Călinescu, un Nicolae Iorga, o Elenă şi un Nicolae Ceauşescu, aidoma baloanelor, ca, pînă la urma urmelor, să fie dezumflaţi cu pistolul?!...
– Latinitatea orientală este o civilizaţie de margine, sau de răspîntie, cum o numesc unii istorici, iar Basarabia, după expresia lui Al. Zub, este răspîntia răspîntiei, balansînd între Panslavie şi Europa. Confuzia şi „ameţeala” care domnesc la Chişinău nu cumva sînt produse de acest balans?
–„Pruteanul” prin naştere şi activitatea-i literară, clasicul Constantin Negruzzi, în SCRISOAREA XII, datată „Fevruarie 1842”, îşi povăţuia contemporanii, cu gura lui Tîndală, astfel: „Fine! De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te sileşti a fi totdeauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară!”. Povăţuiala clasicului moldovean referitoare la „mijlocul de masă” este actuală şi respectată cu îndîrjire şi astăzi. Oare forfota din timpul campaniilor electorale nu e o crîncenă luptă pentru ocuparea celui mai bun loc la masa prezidenţial-parlamentar-guvernamentală a Ţării? Acolo, la „mijloc de masă”, unde minciuna poate să stea alături de „rege”, este şi saţ şi „ticnă”. Pe cînd „ticna” de la marginea ţarii e mai mult poveste decît realitate... Exemplul Basarabiei, acest „colţ” de ţară românească, este mai mult decît edificator. Basarabia a fost şi rămîne pragul de jos al porţii dintre Orient şi Occident. Geme, sărmana, de atîta călcătură, cînd sub talpa unuia, cînd sub talpa altuia. La ora actuală, basarabenilor li se impune, de către Est şi Vest, o libertate şi o democraţie în limitele unei tălpi, grea şi defrişatoare (citeşte: federalizatoare!)... Ţi-ai imaginat vreodată „confuzia” şi „ameţeala” unui mic muşuroi de furnici, nimerit sub talpa ursului?...
– Crezi în posibilitatea unei independenţe reale a Republicii Moldova?
–Dragul meu Theodor Codreanu, dă-mi Bucovina de Nord, cu toate cetăţile şi munţii ei; dă-mi Bugeacul, cu Dunărea şi Marea, răpite de străini, şi mai dă-mi ţuhalul cu dolari pe care Răsăritul îl varsă întru susţinerea rusofonilor şi mankurţilor proruşi din stînga Prutului şi din dreapta Nistrului, şi-ţi demonstrez şi ţie, şi „ţarului” Putin, oricît s-ar ţine el de mare şi tare, că Republica Moldova, cea de la Munte pîn-la Mare, poate să-şi menţină o reală şi respectată independenţă!...
– Ce vinovăţie poartă România în soarta ingrată a Moldovei dintre Prut şi Nistru?
–Ţara, adică „piciorul de plai” şi „gura de rai”, nu poartă nici o vină. Vina de neiertat e a guvernelor Ţării şi a celor care au ales aceste guverne... Promovînd politici, diplomaţii, tactici şi strategii mediocre, ipocrite, cîrmacii României secolului XX (cea de după Marea Unire!) s-au lepădat de Basarabia de trei ori, ca biblicul Petru de Iisus: în 1940, dînd bir cu fugiţii; în 1989, recunoscîndu-ne pripit independenţa, şi în 1997, semnînd Tratatul cu Ucraina. Ce ne-au costat pe noi, basarabenii, acele trei „lepădări”, ca să nu le zic TRĂDĂRI, ale fraţilor din Ţară, care, în 1918, la Alba Iulia, jurau că vom fi uniţi pe veci?... Arestări, deportări, asasinări, foamete; un război umilitor în Transnistria; pierderea speranţei în a ne uni vreodată cu Ţara!
– Ernest Gelluer este autorul provocatoarei teze că naţionaliştii creează naţiunile, nu invers. Au reuşit naţionaliştii basarabeni să creeze în Basarabia o nouă naţiune, diferită de cea românească?
–Nu naţionaliştii basarabeni au încercat să creeze, în fosta R.S.S.M., o nouă naţiune în totală opoziţie cu cea româneasca! Autorii acestui proiect au fost (şi mai sînt şi azi, din nefericire!) românofobii şi şovinii, care îi considerau duşmani de moarte pe adevăraţii naţionalişti. Stalin îi punea la zid, Hruşciov îi băga la închisoare, iar Brejnev îi expatria... Naţionaliştii basarabeni reprezentau naţiunea românească de pe întreg teritoriul ex-României reîntregite. Ei vedeau şi văd salvarea Basarabiei în Unirea cu Ţara. Strădania regimului comunist de a crea, în Moldova Sovietică, o naţiune diferită de cea românească a fost zadarnică. Moldovenii din stînga Prutului n-au reuşit să ajungă... naţiune. Au fost şi rămîn... populaţie. De aceea, tot ce se numeşte, pe bună dreptate, în România naţional, în Republica Moldova ar trebui să se numească... populaţional! Bunăoară, premiul POPULAŢIONAL pentru literatură...
– Revoluţia naţională...
– POPULAŢIONALĂ!
– ...a fost făcută, în ex-R.S.S.M., de scriitori, zice-se, spre deosebire de România, unde scriitorii, se pare, nu prea au avut ce să revoluţioneze. Ce părere ai despre acel moment istoric?
– Este absolut incorect să numim „revoluţie” evenimentul din Basarabia anului 1989! S-o fi vrut o revoluţie, dar a ieşit o catastrofală metamorfoză... La motonava cu numirea „Sovietskaia Moldavia”, scriitorii au fost un fel de carburator auxiliar, care a pus în funcţie uriaşul motor: masele! Motorul a început să vuiască atît de tare, încît timonierii roşii ai „Sovietskăi...”, speriindu-se, au luat-o la sănătoasa... Iar pe motonavă s-a declanşat o aprigă luptă „patriotică” pentru timonă, cucerind-o, spre nenoroc, veleitarii în ale conducerii, capabili să schimbe doar fanionul, numirea (şi buchiile cu care era inscripţionată această numire), dar nu şi direcţia... În consecinţă, motonava „Sovietskaia Moldavia”, actualmente „Republica Moldova”, în loc să iasă în largul Mării Negre străbune, s-a împotmolit în nămolul de pe Nistru, prădată de piraţii economici şi politici autohtoni şi străini, care, de fapt, sînt vechii timonieri roşii, revopsiţi în culoarea tranziţiei şi a economiei de piaţă, adică tot în roşu, dar mai... deschis!
– Dacă ar fi să încadrezi într-un simbol actuala critică literară românească, sub ce chip ar apare ea în faţa cititorului?
– Cu vreun sfert de veac în urmă, călătorind prin Caucazul de Nord, am ţinut mult să ajung şi la statuia lui Lermontov, înălţată pe locul fatalului său duel. În timp ce grupul turistic (la care mă „ataşasem”, ca să profit de explicaţiile ghidului) se apropia de monument, de după impunătoarea statuie a marelui poet a apărut un cetăţean, în costum alb, cu papion negru la gît şi cu o cogeamite bîtă în mînă... „Pe aici nu se trece! a strigat individul, fluturînd, ameninţător, bîta în aer. Lermontov e al meu!” Ne-am oprit, fireşte, extrem de uluiţi şi înspăimîntaţi... Din fericire, grupul nostru turistic fiind, probabil, unul de elită, era escortat de o maşină a miliţiei. Cînd miliţienii s-au decis să ia monumentul cu asalt, individul a început să arunce cu pietre, apoi s-a încleştat atît de strîns de un picior al statuii, încît, cu mare greu, patru miliţieni l-au desprins şi l-au distanţat de locul acţiunii... „E un exeget al vieţii şi operei lui Lermontov...”, avea să ne informeze ghidul un pic mai tîrziu, lăsîndu-ne să apreciem care cum doreşte comportamentul înfocatului exeget... Eu sînt de părerea că în literatură a apărut mai întîi GĂINA-SCRIITORUL, apoi OUL-CRITICUL. Dacă n-ar fi existat Homer, n-ar fi existat nici Zoil, detractorul său, dovadă că, uneori, din oul literar, fie el şi de privighetoare literară, poate să iasă şi cîte un troglodit cu ghioagă. Ghiogarul literar romăn, dacă încă nu s-a născut (ceea ce nu-mi prea vine a crede!), trebuie să ne rugăm la Cel de Sus să ni-l zămislească... Prea mulţi „mititei” au început să dea tîrcoale, cu găletuşe de gudron, cu înjurături şi scuipături, pe la monumentele marilor noştri înaintaşi. Nu demult, televiziunea română a difuzat filmul „Pădurea spînzuraţilor”. A doua zi, bustul lui Liviu Rebreanu (autorul romanului după care s-a turnat filmul) din Parcul Mare al Municipiului Cluj-Napoca a fost pîngărit şi aruncat de pe soclu... Aceeaşi soartă a avut-o, acum cîţiva ani, şi bustul lui Lucian Blaga din Grădina Publică a capitalei Republicii Moldova... Unde eşti tu, fanaticule exeget lermontovian? Dacă te-aş găsi, te-aş înscăuna în funcţia de body-guard-şef al Statuii gloriosului nostru Trecut social-politic-literar!...
– A încetat războiul dintre „tradiţionalişti” şi „postmodernişti” în Basarabia?
–Vreau să-ţi aduc la cunoştinţă că un asemenea război nici n-a existat. Şi iată de ce: adevăratele revoluţii, cum a fost cea franceză din 1789 ori cea română din 1848, generează transformări şi schimbări radicale pe baza trecutului şi a tradiţiei; pseudorevoluţiile seamănă mai mult cu loviturile de stat, care, dacă-i să-l cităm pe Novalis, „depun mărturie mai degrabă împotriva adevăratei energii a unei naţii”, instaurînd haosul, anarhia; legalizînd impostura... Îndată după aşa-zisa Revoluţie din Octombrie 1917, în cultura rusă şi a republicilor „surori” a fost inventat proletcultismul, „curent care respingea întreaga moştenire a trecutului” (DEX). Tribunul acestei revoluţii, poetul Vladimir Maiakovski, a formulat sloganul-program al noului curent: „Doloi Puşkina s corablea sovremennosti!” (Jos Puşkin de pe corabia contemporaneităţii). Oareţipuriturile postmoderniştilor romăni, gen „Eminescu e depăşit”, nu amintesc de sloganul proletcultistului sovietic Maiakovski? Mai mult decît atît! După cum avea să observe criticul Răzvan Voncu, există „unele similitudini de comportament şi de politică literară între vechii corifei ai stalinismului literar şi noii campioni ai inchiziţiei postmoderne”. Prin urmare, tradiţionalismul e o realitate, pe cînd postmodernismul – „o frază de dînşii inventată”, vorba poetului nepereche. „Nu cred deloc în conceptul de postmodernism care mi se pare o prostie savantă”, afirmă, pe aceeaşi undă eminesciană, reputatul poet Cezar Ivănescu. Cum poate să se declanşeze un război între CEVA sau CINEVA real şi ALTCEVA ori ALTCINEVA care a existat doar sub fesul CUIVA?... Că acum nici acolo nu-l mai găsim. Mircea Cărtărescu i-a anunţat de curînd decesul... Şi eu înclin să-l cred pe Mircea Cărtărescu, doar domnia sa a fost unul dintre liderii postmodernismului, sub căciula căruia regretatul curent mai nu apucase eternitatea de picioare... Au rămas să mai producă „forma fără fond” în maniera optzecist-postmodernistă numai cei care încă nu au aflat că „TITANICUL” POSTMODERNIST e pe cale să se ducă, încetul cu încetul, la fundul istoriei...
– Făceai observaţia paradoxală că mai degrabă România depune eforturi să se „sincronizeze” (cel puţin economic) cu Basarabia şi nu invers. Vrei să adînceşti acest lucru?
–Făceam această constatare ieri, alaltăieri, cînd locul tău de trai şi muncă, Huşiul, vecin cu vămile Albiţa şi Leuşeni, se cutremura, non-stop, de tot soiul de autovehicule, de la miniaturalele „Zaporojeţ”-uri ex-sovietice şi micile „Trabant”-uri româneşti, pînă la uriaşele T.I.R.-uri, supraîncărcate cu mărfuri (şi de contrabandă) sau cu „ajutoare...” Astăzi, prin vămile de la Prut vîjîie vîntul şi, din cînd în cînd, cîte un autocar de cursă, cîte un autoturism sau microbuz cu „mirese”, destinate, ilegal, poligamilor masculi occidentali...
Apropo de „ajutoare”! Cele care vin din România în Republica Moldova ar trebui să poarte alt nume. Se ştie doar că în cei peste douăzeci de ani de aflare în componenţa României Mari teritoriul dintre Prut şi Nistru era considerat „grînarul ţării”; se mai ştie, de asemenea, că, din cauza cedării (în 28 iunie 1940) Basarabiei de către Armata Română, şi-au pierdut viaţa (şi averile!), deportaţi şi torturaţi de către hoarda sovietică, circa un milion de basarabeni. Şi-au primit basarabenii, supravieţuitori genocidului sovietic, partea din patrimoniul românesc, agonisit şi prin munca lor în perioada dintre cele două războaie mondiale? Şi-au primit ei despăgubirile pentru pierderile fizice, materiale şi morale, pe care le-au suferit din cauza politicii şi diplomaţiei proaste româneşti din anii ’40 şi ’89? Nu ajutoare ar trebui să ne vină din dreapta Prutului, ci DATORII, plus cîte un milion de lumînări, pe care să le aprindem în fiecare 28 iunie întru odihna victimelor laşităţii urmaşilor lui Traian şi Decebal...
– În săptămînalul Literatura şi arta publici un „Jurnal” din anii defuncţi. Pare a fi moda jurnalelor. Ce înseamnă pentru Efim Tarlapan un Jurnal?
– Ţin acest „Jurnal”, cu titlul „Lumina umbrei mele”, din 8 august 1979, anul morţii tatălui meu... Exact la două luni de la decesul lui, am făcut prima însemnare. Fiind de felul meu un benevol solitar, dispariţia tatălui mi-a aprofundat solitudinea. „Jurnalul” a apărut în locul unui răcnet care trebuia să mă scoată din hăul singurătăţii şi din anonimatul ce-mi înghiţise părintele, ameninţîndu-mă şi pe mine cu înghiţirea-i... Prima tentativă de a publica pagini din „Jurnal” am făcut-o pe la începutul anilor optzeci. Au văzut lumina tiparului doar cîteva fragmente, deoarece în / prin ele puneam degetul pe rana regimului muribund, spunînd lucrurilor pe nume, fără abrevieri gen lcs, Igrec, Zet... În consecinţă, personajele vizate, de la vlădică la opincă, au făcut tot posibilul să stopeze publicarea. Mulţumesc Celui de Sus că m-am ales doar cu atît. În vremurile staliniste se mergea şi mai departe: era pedepsit aspru şi autorul „Jurnalului”. Prozatorul şi publicistul transnistrean Alexei Marinat s-a ales, pe atunci, pentru cîteva caiete de „însemnări intime”, cu vreo opt ani de închisoare...
Ce înseamnă pentru mine un Jurnal? Un mijloc de exprimare în scris, oriunde şi oricînd; imortalizarea clipei şi a omului din ea; disciplinarea propriului scris şi autodisciplinarea mea, după modelul francezului Jules Renard, care, în 27 aprilie 1894, nota:„Jurnalul nostru (...) trebuie să ne servească la formarea caracterului, să-l îndrepte continuu, să-l puie pe calea cea bună”. Ce-i drept, nu totdeauna reuşesc să merg pe urmele modelului, fapt pe care îl constat şi într-o însemnare din 20 martie 1981: „Un Jurnal trebuie să te disciplineze. Al meu nu reuşeşte s-o facă. Discipolul e cam îndărătnic”. În ceea ce priveşte moda Jurnalelor, ea a existat mereu, şi la noi, şi pretutindeni, cu excepţia începutului istoric al omenirii, a Evului Mediu-inchizitor şi a unei părţi a secolului XX comunisto-fascist. Să nu ne alarmeze cantitatea Jurnalelor. Din MULT s-ar putea să rămînă şi ceva BUN. Din nimic, NIMICUL se alege...
– Se mai bea în Basarabia? Mai e de actualitate acea imagine inspirată a lui Petru Cărare că „întreg pămîntul e un butoi cu cepul în Republică la noi”? Cîţi scriitori a răpus băutura în Basarabla?
– Se bea supercantitativ şi supernecalitativ! Şi pînă în 1940, începutul ocupaţiei sovietice-ruseşti, s-a băut enorm. Cu vadra! Dar băutura era naturală, curată din punct de vedere ecologic. De aceea, dacă e să-i credem pe bunici, pe atunci nu existau beţivi... Prăpădul alcoolic s-a prăbuşit peste (şi printre) moldovenii din stînga Prutului o dată cu venirea sovieticilor. Ei au adus spirtul şi „samogonul” (de la rusescul SAMO – singur şi GONIATI – a fabrica) – un fel de ţuică din sfeclă de zahăr, puturoasă şi nocivă; ei au tolerat contrafacerea divinului vin basarabean. S-a ajuns pînă la aceea că vinul se făcea din beţe de tutun (cultivarea primitivă a tutunului fiind o altă toxină care a băgat în mormînt mii de colhoznici basarabeni, îndeosebi femei şi copii); plăci de pick-up sau cizme de gumă (pentru ca băutura să capete tărie, să fie arătoasă la culoare şi „muzicală” la petreceri...). Se bea apocaliptic, se moare ca la război şi se rîde în dodii, cum rîd azi telespectatorii români de caraghioslîcurile lui Garcea... Narcologii noştri au descoperit chiar şi o nouă varietate a rîsului basarabean: rîsul alcoolic. E ceva între umorul negru şi hlizeală...
Cîţi scriitori a răpus băutura? Greu de spus. Talente, însă, s-au înecat şi se pierd în oceanul alcoolic în număr... titanic!
– Enumeră cinci scriitori basarabeni care nu vor fi daţi uitării după moarte.
– Alecu Russo, Alexandru Donici, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexei Mateevici, Constantin Stere şi încă vreo cîţiva. Ceilalţi sînt... nemuritori!
– Consideri Basarabia o ţară săracă (pricină pentru care, zic unii, nu s-a făcut Unirea după ’89)?
–Ar fi o eroare diplomatică să credem că Beijingul a rîvnit redobîndirea Hong-Kong-ului, pentru că acesta se scaldă în bogăţii... China a cerut retrocedarea Hong-Kong-ului, deoarece fosta „posesiune britanică” e teritoriu chinezesc. Din nefericire, Bucureştiul nu e Beijing! Nu cere şi nici măcar nu-şi cerşeşte teritoriile luate cu japca de vecinii hrăpăreţi. De cîte ori e vorba de reUnire, pe malul Dîmboviţei se invocă sărăcia basarabeană, iar pe malul Bîcului se face aluzie la referendum... De parcă ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice, în 1940, s-a produs în dependenţă de starea materială a populaţiei sau de consimţămîntul acesteia... Desigur, n-aş fi obiectiv pînă la capăt dacă aş nega definitiv rolul de „frînă” al sărăciei în înfăptuirea Unirii. E vorba de sărăcia cu duhul a mai tuturor guvernanţilor postoptzecişinouăzecişti din ambele „state româneşti”...
– În urma presiunii forurilor europene, guvernul de la Chişinău a recunoscut Mitropolia Basarabiei. Faptul a dus la o apropiere între cele două biserici, care, în definitiv, ar trebui să fie una singură?
–Pe „Globul pămîntesc al Republicii Moldova” (vorba unui „înalt” ex-demnitar moldo-agrarian) vor continua să coexiste două biserici ortodoxe, cu doi mitropoliţi şi cu un singur... Dumnezeu. Tare mi-e teamă că cele două comunităţi vor acutiza lupta pentru împărţirea unicului lor Dumnezeu după principiul: un ochi mie, unul ţie; o mînă ţie, cealaltă mie etc.; pînă se va ajunge la palme şi pumni...
– Cum este privită în Basarabia apropierea dintre ortodoxie şi catolicism, la care pare să contribuie Patriarhul Teoctist?
–Nu e privită deloc... TVR-1 dispare cu lunile de pe micul ecran al basarabenilor, iar PRO-TV-ul ţine mai mult de MORGA NAŢIONALĂ şi de TOMBERON, decît de credinţa în Dumnezeu sau, cel puţin, în Dostoievski, marele scriitor rus care susţinea că FRUMOSUL VA SALVA OMENIREA...
– Basarabia era, pe vremuri, cea mai credincioasă provincie românească. Mai este şi acum?
– Basarabenii, fiind ţărani majoritatea, deci conservatori şi conservanţi în sensul cel mai bun al cuvîntului, nu s-au abătut de la ortodoxia apărată şi lăsată moştenire de marele VODĂ ŞTEFAN. Ei n-au tins niciodată să fie „mai catolici decît Papa”, dar mai ortodocşi decît marele pontif al Vaticanului au fost şi sînt...
– De cîteva zile te afli la Huşi. Ce faci aici şi ce impresii ţi-a creat această urbe?
– Pînă în ’89, „centrul raional” al satului meu fiind Unghenii sovietici, cu orice problemă aş fi venit „la raion”, oricît de grăbit aş fi fost, mă opream pe cîtva timp la îngrăditura de sîrmă ghimpată, întinsă de-a lungul Prutului-frontieră, privind îndelung în adîncul plaiului din dreapta fluviului, în timp ce imaginaţia mea crea povestea despre o împărăţie luminoasă, locuită de Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosînzene... O împărăţie care mi-ar fi rămas doar în imaginaţie, dacă nu venea ’89, cu deschiderea parţială a Cortinei de Fier... Această deschidere parţială a diavoleştii Cortine (care poate oricînd să se reînchidă-cadă) îmi dictează un ritm grăbit în a cutreiera şi a cunoaşte cît mai multă Ţară Romănească, nu prin geamul autoturismului sau al trenului, ci prin contact direct cu solul şi locuitorii Daco-Romaniei. În acest scop am ajuns şi prin Huşi. La prima mea „coborîre”, într-o dis-de-dimineaţă, din trenul de Bîrlad, Huşiul mi s-a înfăţişat ca o Sinaie, cu dealuri în loc de munţi; cu podgorii în loc de turişti. Unicul „turist” eram eu, probabil, pe care l-aţi omenit cu ospitalitatea moldavă ce vă caracterizează. Părăsesc urbea, împovărat de prezentul ei incert şi de trecutu-i doldora de istorie, deasupra căreia tronează bustul domnitorului rătăcitor Dimitrie Cantemir, pămînteanul vostru, avînd pe creştet o inelată perucă ce seamănă, privită din spate, cu o uriaşă gheară de acvilă. N-o fi cumva „cuceritoarea” gheară a acvilei ruseşti?...
Dialogul este preluat din volumul selectiv Pro-scris, în curs de apariţie la Editura Cart-impex, Cluj-Napoca.