Ştefan cel Mare – simbol al identităţii europene a românilor
Pentru tipar;)
;)
;)
Dacă forţa unui popor vine şi din conştiinţa despre oamenii aleşi pe care i-a avut, ca şi din cultul acestora, Ştefan cel Mare face parte din existenţa noastră actuală şi dă forţă mersului nostru înainte. Personalitate viguroasă, continuator dar, totodată, şi creator de tradiţie politică, Ştefan cel Mare a reuşit să simbolizeze atât puterea de creaţie a poporului român în cele mai diverse domenii, cât şi identitatea europeană a statalităţii româneşti.
Ştefan cel Mare a înălţat Moldova şi a implicat-o ca putere în procesul complex, transformator, care a făcut din Europa celei de a doua jumătăţi a secolului al XV-lea o „Nouă Europă”.
În numele suveranităţii de drept divin în guvernarea ţării, el a ştiut – în funcţie de împrejurări – când să folosească sabia şi când arma diplomaţiei; a acţionat cu îndrăzneală şi prudenţă pentru a crea şi menţine echilibrul între forţele în mijlocul cărora a fost obligat să manevreze.
Cu unele dintre personalităţile ilustre ale vremii, Ştefan cel Mare s-a înfruntat pe câmpul de luptă şi cu toate s-a întrecut prin creaţii monumentale în timp de pace.
Istoricul este chemat să definească resorturile care au făcut din Moldova o construcţie statală formidabilă în vremea lui Ştefan cel Mare şi care i-au dictat domnitorului măsuri pe planul vieţii instituţionale, cu rol însemnat în definirea identităţii statale şi impunerea ei ca o putere în geografia politică a timpului.
Ştefan cel Mare a înţeles de la începutul domniei că Moldova în libertate şi în înălţarea ei trebuie să se bizuie, în primul rând, pe sine, pe tăria internă, dată de coeziunea locuitorilor, asigurată de exerciţiul libertăţii lor, şi pe forţa militară.
Preocupat să întărească autoritatea domniei şi să diminueze privilegiile boierimii anarhice, Ştefan cel Mare a ştiut să evite excesele practicate de Vlad Ţepeş, generatoare de ură şi revoltă. Acest fapt a asigurat domniei sprijinul celei mai mari părţi a boierimii şi, totodată, sprijinul Bisericii, ale cărei interese Ştefan cel Mare, de la începutul domniei, le-a protejat.
Cât priveşte oastea ţării, Ştefan cel Mare a izbutit să aplice în practică, pe scară mult mai largă, programul ce şi-l impusese Vlad Ţepeş – de organizare a unor cete de ostaşi recrutaţi în special din mediul ţărănesc; el a dat un nou conţinut instituţiei „vitejilor”, făcând din elementele populare, ridicate la situaţia de „viteji”, auxiliari ai politicii de întărire a autorităţii domniei şi, totodată, o forţă capabilă să crească rezistenţa ţării în confruntările cu oştile de care dispuneau puterile străine agresoare.
Biruinţele repurtate de Ştefan cel Mare au dovedit, – într-o vreme în care dezvoltarea armamentului făcea să crească rolul oştilor de mercenari –, că cei mai buni oşteni sunt cei care luptă „pentru altare şi cămine”. Aceştia reprezentă componenta esenţială a capacităţii de apărare a ţării.
În cadrul măsurilor de apărare a ţării, Ştefan cel Mare a acordat o atenţie deosebită fortificaţiilor, întăririi sistemului de cetăţi. Au fost redimensionate zidurile acestora, ţinându-se seama de generalizarea utilizării armelor de foc.
Ştefan cel Mare şi-a dat seama că progresul societăţii va fi cu atât mai rapid, cu cât ea va fi mai deschisă cuceririlor de civilizaţie din alte ţări. Printr-o veritabilă politică economică, el a asigurat afluxul de mărfuri din Centrul şi Apusul Europei şi, totodată, desfacerea în afara hotarelor a produselor marfă, realizate în ţară. Prin stabilirea ordinii interne şi întărirea siguranţei drumurilor a fost favorizată dezvoltarea economică. Măsurile de atragere a negustorilor străini s-au îmbinat cu cele de protecţie ale negustorilor autohtoni.
Oraşele, beneficiind de protecţia domnului, şi-au crescut potenţialul demografic şi au devenit importante surse de venituri pentru vistieria statului. Venituri însemnate aduceau vistieriei şi vămile de graniţă, ca şi cele din interiorul ţării. Dinamismul economic pe care l-a cunoscut Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare o situa printre statele de primă importanţă în comerţul european.
Prosperitatea economică a asigurat domniei succesul măsurilor pe care le-a întreprins în opera de guvernare. Organizarea ţării, de care îşi legase, în mare măsură, numele Alexandru cel Bun, a fost continuată cu perseverenţă şi energie de Ştefan cel Mare, subordonând-o ţelului suprem urmărit: înflorirea economică şi culturală a Moldovei, creşterea puterii ei militare.
Pe plan extern, Ştefan cel Mare a căutat, în funcţie de primejdia care ameninţa Moldova, să asigure un sistem de alianţe, care să-i înlesnească riposta faţă de agresor. El a urmărit să nu aibă în acelaşi timp doi duşmani şi în acest scop a angajat relaţii internaţionale, care au depăşit sfera statelor vecine, – a încheiat alianţe cu toate acele puteri ale căror interese coincideau în anumite momente cu cele ale Moldovei.
Situaţia în care se afla Moldova l-a obligat pe Ştefan cel Mare la o permanentă examinare lucidă a conjuncturii internaţionale cu scopul de a găsi soluţia cea mai favorabilă salvgardării ţării. În slujba acestei cauze s-a folosit nu numai de arta diplomatică, dar şi de arma politico-militară şi legăturile matrimoniale.
Conştiinţa clară că nici o frontieră a Moldovei nu era sigură, inclusiv cea dinspre Ţara Românească, unde prin urmaşii lui Vlad Ţepeş turcii aveau calea deschisă către Moldova, l-a determinat pe Ştefan cel Mare să încerce refacerea frontului de luptă antiotomană în spaţiul românesc.
Apărător al Moldovei, el a apărat deopotrivă Ţara Românească, împiedicând prăbuşirea ei sub stăpânire otomană.
Dacă Ţara Românească nu a intrat în stăpânirea imperiului otoman în a doua jumătate a secolului al XV-lea, aceasta se datoreşte în bună măsură rolului politic jucat de Ştefan cel Mare, cu toate că domnii impuşi de el pe tronul Ţării Româneşti au renunţat la lupta împotriva turcilor şi, în unele cazuri, i-au însoţit chiar pe turci împotriva domnului Moldovei.
Preocupat de a avea un domn aliat, credincios în Ţara Românească, Ştefan cel Mare a căutat, totodată, să-şi asigure sprijinul Transilvaniei, care, la rându-i, – în condiţiile în care regele Matia Corvin era antrenat în luptele pentru cucerirea Austriei şi Boemiei – căuta protecţia lui Ştefan cel Mare.
Acţiunilor politice şi militare, menite să consolideze alianţa Ţărilor Române împotriva primejdiei otomane, le-a adăugat Ştefan cel Mare demersuri pe plan internaţional, pentru a convinge puterile europene să se unească într-o alianţă mai largă, în cadrul căreia eforturile Moldovei ar da mai mult pentru cauza ei, ca şi pentru cea generală a Europei.
Referindu-se la importanţa geostrategică a Moldovei ca „cetate de apărare a Ţării Ungureşti şi a Poloniei” şi ca „Poartă a întregii Creştinătăţi”, Ştefan cel Mare atrăgea atenţia că „dacă această Poartă (a Creştinătăţii), care este ţara noastră, va fi pierdută, – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată Creştinătatea va fi în mare primejdie”.
Cuvintele domnului român nu erau un exerciţiu de retorică politică, ci redau o conştiinţă clară în privinţa însemnătăţii spaţiului românesc în confruntarea Creştinătate – Barbarie, prin Barbarie înţelegându-se ceea ce era în afara Creştinătăţii. Barbar era sinonim cu păgân.
Gândirea politică a lui Ştefan cel Mare îl situa printre promotorii echivalentei Europa = Creştinătate.
Este cunoscut faptul că umanistul Enea Silvio Piccolomini (papa Pius al II-lea [1458-1464]) a introdus, prin autoritatea numelui său, în circuitul cultural-politic din secolul al XV-lea numele de Europa, aflat în patrimoniul cultural al antichităţii. În 1458 el a dat titlul de Europa unuia din tratatele lui de geografie politică.
Termenul de Europa avea la Enea Silvio Piccolomini sensul de realitate geografică, dar, totodată, politică şi spirituală, desemnând Comunitatea de credinţă creştină cu sens restrâns, catolică, occidentală, latină. Aceasta era marcată de heritajul limbii latine.
Papa Pius al II-lea, nutrind planul şi desfăşurând o activitate vie în vederea organizării unei cruciade antiotomane – în care scop a reunit, în 1459, un Conciliu la Mantova – identifică Europa cu Creştinătatea şi pleda pentru unitatea acesteia, în faţa tot mai ameninţătoarei primejdii otomane.
În cadrul proiectatei cruciade antiotomane, papa Pius al II-lea acorda o atenţie specială popoarelor direct ameninţate, aflate în prima linie a apărării Creştinătăţii, între acestea un rol însemnat revenindu-le românilor.
Papa Pius al II-lea a fost, de altfel, umanistul care a contribuit cel mai mult la difuzarea în lumea apuseană a cunoştinţelor despre ţinuturile locuite de români, despre romanitatea lor şi latinitatea limbii vorbite de ei.
Este semnificativ faptul că o dată cu redescoperirea termenului de Europa, căruia i s-au atribuit în secolul al XV-lea sensuri născute din prefacerile istorice ale vremii, a crescut şi interesul pentru cunoaşterea valorilor poporului român, care-l integrau celor europene şi-l făceau solidar cu acestea. Constatările umaniştilor apuseni îşi aveau în mare măsură sorgintea în felul în care românii ei înşişi îşi defineau identitatea europeană, afirmându-şi romanitatea ca origine şi apartenenţă la Creştinătate, ca civilizaţie, diferită de Barbari. Romanitatea – componentă definitorie a fiinţei poporului român şi element însemnat în structurarea conştiinţei europene faţă de care umaniştii arătau o adevărată veneraţie – era văzută ca o coordonată importantă a unităţii creştine, care se identifica tot mai mult ca unitate europeană.
Merită subliniat faptul că Ştefan cel Mare – „Luceafărul Moldovei” – cel care a definit lucid locul şi rolul Moldovei în Europa a fost şi primul conducător politic român, care a afirmat unitatea etnică a românilor. Pentru el statul românesc de la sud de Carpaţi era „l’altra Valahia” (cealaltă Ţară Românească), în raport cu Moldova, care era tot o Valahie, o Ţară Românească.
Prin afirmarea Moldovei, ca putere europeană şi creşterea interesului mediilor politice şi culturale europene pentru spaţiul românesc s-a produs şi o schimbare de viziune în aprecierea raportului de întâietate în cadrul dualităţii statale româneşti. Dacă până la victoriile de răsunet european ale lui Ştefan cel Mare termenul de Magna Valahia desemna Ţara Românească de la Sud de Carpaţi, Moldova fiind Valahia Minor, o dată cu creşterea renumelui conducătorului Moldovei şi a rolului acestei ţări în constelaţia politică a Europei, Ţara Românească de la Est de Carpaţi, condusă de Ştefan cel Mare, a devenit Valahia Magna (Ţara Românească cea Mare). Acest fapt este consemnat într-un remarcabil izvor cartografic. Este vorba de Harta Europei Centrale, întocmită de cardinalul Nicolas de Cusa şi tipărită în 1491 la Eichstätt (Bavaria). În această hartă, considerată prima hartă modernă a Europei Centrale, teritoriile româneşti de la Sud şi Est de Carpaţi sunt desemnate cu numele de Magna Valahia (Muntenia) şi Valahia Magna (Moldova).
În sprijinul existenţei conştiinţei romanităţii, ca dimensiune a celei europene în gândirea politică a lui Ştefan cel Mare pledează şi faptul că una din variantele Cronici redactate la Curtea sa – Cronica numită moldo-rusă –, menită să informeze mediul politic rusesc cu date despre originea românilor şi începuturile statului Moldova, cuprinde mitul despre fraţii Roman şi Vlahata, strămoşi eponimi ai românilor sau vlahilor, ai celor două state separate, Ţara Românească şi Moldova, înrudite prin fondul etnic comun.
Apărător al Creştinătăţii, într-o vreme în care Creştinătatea pierdea sentimentul solidarităţii împotriva necredincioşilor, Ştefan cel Mare s-a ridicat în rândul personalităţilor proeminente ale Europei celei de a doua jumătăţi a secolului al XV-lea. Nici un domnitor român până la el nu s-a bucurat încă din timpul vieţii de o faimă internaţională atât de mare ca a lui.
Din îmbinarea trăsăturilor puse în valoare de tradiţia ţării cu idealul monarhic bizantin, Ştefan cel Mare a creat modelul domnesc, care prin numele lui s-a impus ca exemplu de urmat pentru cei chemaţi să conducă poporul român.
La crearea imaginii lui Ştefan cel Mare ca Mare, Bun şi Sfânt, Biserica – Mănăstirile şi clerul – a avut un rol hotărâtor.
Anii domniei lui Ştefan cel Mare au fost şi ani de fructuoasă colaborare între Domnie şi Biserică. Protecţiei pe care Domnia i-a arătat-o, Biserica i-a răspuns cu înalta ei autoritate morală în armonizarea socială, cu sprijinul şi binecuvântarea actelor de guvernământ şi sacralizarea imaginii domnitorului, „Tatăl Patriei”, reazemul poporului.
Numeroasele edificii bisericeşti ridicate de Ştefan cel Mare, înzestrate cu bogate resurse economice, sunt mărturii ale credinţei spre care convergeau simţirile cugetului şi ale spiritului, dar sunt, totodată, mărturii ale unei politici de stat, de glorificare a ctitorului lor, care dezvolta tradiţia dinastică a ţării şi solidariza Moldova cu idealurile Europei creştine.
Mănăstirea Putna, principala ctitorie religioasă a lui Ştefan cel Mare, a devenit, încă din timpul vieţii lui, cel mai de seamă centru cultural şi artistic al Moldovei, cu iradieri departe, în afara hotarelor ţării.
Mănăstirea Putna, în care călugării cărturari au însemnat „spre luminarea şi mândria urmaşilor isprăvile ctitorului strălucit”, ca şi multe altele dintre aşezămintele religioase, ridicate de Ştefan cel Mare, au avut şi au nu numai valoare de cunoaştere istorică, ci şi de monumente de artă religioasă, reprezentative pentru nivelul de civilizaţie a epocii ştefaniene, când s-a cristalizat în arhitectură stilul moldovenesc.
Mărturiile istorice, scrise sau monumentale, orale sau iconografice au întreţinut de-a lungul secolelor amintirea lui Ştefan cel Mare, care a introdus poporul român în istoria europeană.
Numele lui Ştefan cel Mare este un nume-simbol în panteonul gloriei româneşti.
Dacă în 1904 comemorarea a 400 de ani de la trecerea în eternitate a lui Ştefan cel Mare era menită să întărească conştiinţa unităţii şi solidarităţii naţionale, în vederea împlinirii idealului naţional, azi marcarea a 500 de ani de la moartea marelui voievod prilejuieşte evocarea acelor fapte ale lui Ştefan cel Mare, care ni-l fac contemporan, un reper luminos în angajarea noastră în construcţia noii Europe, a Uniunii Europene.