Importantă personalitate istorică
Pentru tiparFile de biografie
Ştefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504), om politic şi diplomat strălucit, comandant de oaste, ilustru şi priceput strateg, gospodar, unificator, sprijinitor al culturii, însemnat ctitor de aşezăminte, simbol al luptei antiotomane a românilor şi creştinătăţii (Athletus Christi). Ş era fiul lui Bogdan al II-lea, domnul Moldovei (1449-1451), şi nepotul lui Alexandru cel Bun. Îşi petrece copilăria la Borzeşti, sub supravegherea atentă a mamei sale, Oltea Maria. De la moartea lui Alexandru cel Bun, urmaşii luptaseră între ei pentru tron, ceea ce contribuise la slăbirea puterii centrale. Bogdan al II-lea, primejduit de fraţii săi (Iliaş, Petru al II-lea, Ştefan al II-lea, Petru Aron), se refugiază, împreună cu soţia şi copiii, la rudele soţiei, în Ţara Românească. Preocupat să formeze şi să menţină un front antiotoman, Iancu de Hunedoara îl sprijină pe Bogdan al II-lea să ocupe tronul Moldovei (martie – octombrie 1449) împotriva lui Alexăndrel (fiul lui Iliaş) care, ca domnitor, era slab şi la dispoziţia panilor polonezi. Bogdan II ia tronul prin luptă, învingând oştile lui Alexăndrel la Tămăşeni (octombrie 1445) şi intrând victorios în Suceava. S-a dovedit un capabil conducător de oaste, trezind admiraţia lui Ş, care s-a aflat alături de tatăl său... Dar în anul următor (1450), Alexăndrel revine cu ajutor polonez pentru a-şi relua domnia. Este înfrânt din nou în bătălia din Codrul Crasnei (septembrie 1450). Ş are din nou prilej să înveţe din tactica militară a tatălui său. Însă, pe când se găsea la o nuntă în localitatea Reuseni (octombrie 1451), Bogdan II este surprins de fratele său, Petru Aron, şi ucis mişeleşte. Tânărul Ş este nevoit să ia drumul pribegiei şi ajunge la curtea lui Iancu de Hunedoara. Împreună cu vărul său, Vlad (Ţepeş), se maturizează sub oblăduirea voievodului Transilvaniei şi amândoi se pregătesc să ia domnia ţărilor române. În primăvara lui 1457 îl aflăm pe Ş la curtea lui Vlad Ţepeş (care luase domnia cu un an înainte) şi cu un corp de oaste dat de acesta intră în Moldova. I se alătură oameni din ţară şi întâlneşte oştile lui Petru Aron, pe care le înfrânge la Dolheşti, pe Siret. Petru Aron fuge în Polonia, pentru ca mai târziu Ş să-l prindă şi să-l ucidă, împlinind datoria către părintele ucis. Ş este uns de mitropolitul Kir Teoctist pe câmpia de la Direptate din marginea Sucevei, cu voia întregului norod al Moldovei (aprilie 1457). După luarea domniei, Ş amână lupta antiotomană, timp de 18 ani (1457-1475), consimţind să plătească tribut Porţii. Prin măsuri multilaterale, consolidează Moldova pe plan intern, iar pe plan extern încheie un sistem de alianţe. Are în vedere legături strânse cu voievozii ţărilor române surori. Îl învinge pe Matei Corvin la Baia (1467), iar pe tătari la Lipnic (1470). Consolidat pe plan intern şi extern, Ş refuză plata tributului. Încep războaiele de apărare a Moldovei: marea biruinţă de la Vaslui (Podul Înalt) din 10 ianuarie 1475, înfrânt în încleştarea de la Războieni (26 iulie 1476), dar, prin retragerea în cetăţile Moldovei şi apărarea lor, transformă înfrângerea în biruinţă. Câţiva ani mai târziu, Mahomed al II-lea invadează Moldova şi cucereşte Chilia şi Cetatea Albă (1484), provocând o spărtură în sistemul de apărare al Moldovei. După doi ani, Ş îi înfrânge din nou pe turci în bătălia de la Scheia (1486). Întrucât Imperiul Otoman încheiase pace cu Veneţia (1479), cu Ungaria (1483) şi cu Polonia (1487), Ş este nevoit să plătească suma de 5.000 de ducaţi şi să încheie pace cu sultanul (1489). În ultimii ani de domnie, Ş respinge expansiunea polonă a regelui Ioan Albert, pe care îl învinge în bătălia din Codrii Cosminului (26 octombrie 1497). Activitatea lui Ş în politica internă este greu de redat datorită vastităţii ei şi varietăţii domeniilor în care s-a afirmat: economico-social, politico-administrativ, juridic, militar-strategic şi cultural. Ş contribuie la închegarea unui sistem de acţiune în domeniul comerţului: controlează marile drumuri comerciale şi oraşele care s-au dezvoltat de-a lungul lor, organizează sistemul vămilor, acordă privilegii negustorilor autohtoni, cât şi celor din Braşov şi Liov (Polonia). O pondere deosebită o are politica lui Ş de întărire a autorităţii domneşti (puterea centrală) împotriva marii boierimi care ajunsese să domine politica statului. Ş a lărgit baza socială a puterii domneşti (forţele de sprijin) creând o bază materială pentru acestea. Prin reconstituirea domeniului domnesc, limitează posibilităţile de acumulare a pământurilor de către marea boierime. El face danii micii boierimi, ţărănimii libere (răzeşii), târgoveţilor. Întăreşte sfatul domnesc cu oameni de încredere din rândul acestor categorii sociale. Lărgind baza socială a puterii domneşti, ajunge la întărirea forţei militare a ţării care se baza pe aceleaşi categorii credincioase domniei. Locul cetelor marii boierimi îl au unităţile de cavalerie ale micii boierimi şi răzeşilor. Concepţia strategică a lui Ş decurge din victoriile obţinute sau din înfrângerile transformate în victorii (Războieni). În sistemul gândirii sale un rol însemnat îl joacă cetăţile de apărare ale Moldovei (Suceava, Neamţ, Hotin, Soroca, Orhei, Chilia, Cetatea Albă) care, după Războieni, au rezistat oştilor lui Mehmed al II-lea. Alături de concepţia strategică se dezvoltă la Ş una diplomatică. Sistemul de alianţe îl impune ca o personalitate de mare valoare în politica europeană. Încheie tratate cu Matei Corvin şi Cazimir al IV-lea, se află în raporturi cu papa de la Roma, cu dogele Veneţiei, şahul Persiei, ducele Lituaniei, ţarul Moscovei etc., unele alianţe fiind întărite prin acte de înrudire. Nenumăratele încercări pentru a avea domni prieteni în ţările române frăţeşti conduc la războaiele cu Radu cel Frumos, Laiotă Basarab, Basarab cel Tânăr (Ţepeluş). Toate sunt dovada unei diplomaţii care să evite a avea în faţă doi duşmani deodată. Moştenirea lui Ş este uriaşă. Chipul Moldovei este reflectat în cartea negustorului rus Afanasie Nichitin (Călătoria peste trei mări) care vizitase ţara lui Ş şi nota: „Moldova este bogată şi are de toate”. Consolidarea puterii centrale şi a instituţiilor statului (domnia, sfatul domnesc, oastea etc.) alături de lupta antiotomană ca şi creşterea autorităţii Moldovei în contextul european al vremii, toate acestea sunt strâns legate între ele şi evidenţiază altă latură a moştenirii lui Ş; lasă urmaşilor ţara independentă şi cu posibilitate de continuitate muşatină. Ş a stăpânit, în Transilvania, Ciceul şi Cetatea de Baltă. Moştenirea spirituală se răsfrânge în actul de creaţie al vremii sale. Ş este domn creştin şi războaiele conduse împotriva Semilunii se desfăşoară în numele Crucii. Campion al luptei creştine, „Athletus Christi” cum a fost denumit, Ş a ţinut biserica şi pe reprezentanţii ei la mare cinste. În acest sens, trebuie apreciat şi considerabilul act ctitoricesc. Tradiţia consemnată în secolul XVII dă numărul de 44 de biserici şi mănăstiri dar, socotind după pisaniile păstrate, numărul lor este de 32. Cele mai însemnate sunt la Putna, Neamţ, Bistriţa, Voroneţ, Tazlău, Dobrovăţ. A ridicat noi lăcaşuri la Suceava, Iaşi, Vaslui, Dorohoi, Piatra, Hârlău, Baia, Chilia, ca şi în satele Borzeşti, Războieni, Reuseni. În semnul unirii dintre români ridică o biserică la Râmnicu-Sărat, iar în Transilvania, bisericile de la Vad (pe Someş) şi cea din Feleac. Ca domn al creştinătăţii, Ş a făcut danii la Muntele Athos, a adus multe îmbunătăţiri mănăstirii Zografos. Pe drept, Biserica Română l-a canonizat, trecându-l în rândul sfinţilor părinţi ai bisericii şi credinţei creştine. Ş a ridicat curţile domneşti la mare strălucire, cele de la Suceava (cetatea sa de scaun), Iaşi, Piatra (Neamţ), Vaslui, Hârlău, Huşi, Bacău. Ca mărturie a „epocii lui Ştefan” rămân nu numai aşezămintele religioase şi civile (care impresionează şi astăzi), ci întregul context spiritual. În vremea lui Ştefan, diecii cancelariei domneşti au început (pe la 1473) scrierea unui letopiseţ, sub îndrumarea mitropolitului Kir Teoctist, Analele de la Putna. Opere de artă (bijuterii) sunt şi miniaturile care împodobesc textele manuscriselor. Familia lui Ştefan a fost numeroasă. Prima soţie, Evdochia din Kiev (cu care s-a căsătorit la 5 iulie 1463), i-a dăruit pe Alexandru, Elena şi Petru. Alexandru a fost favoritul lui Ş. Aflat ca zălog la Poartă, el se va căsători cu Maria (1489), din neamul Paleologilor Asani, o ramură a familiei imperiale bizantine înrudită cu urmaşii Asăneştilor bulgari. După căsătorie, Alexandru primeşte titlul de voievod şi este aşezat la curtea domnească din Bacău. Alexandru va lua parte la întreaga politică internă şi externă a tatălui său. Ş voia să-l lase urmaş la tron. Alexandru se stinge însă (26 iulie 1496) şi este îngropat la mănăstirea Bistriţa, lângă străbunul său, Alexandru cel Bun. Elena s-a căsătorit (1483) cu ţareviciul Ivan Ivanovici al Moscovei. Petru a murit de mic (1480) şi este îngropat la Putna. A doua soţie a lui Ş a fost Maria de Mangop (căsătoria a avut loc în 1472) din neamul stăpânitorilor cetăţii Mangop din Crimeea. Cu ea a avut doi băieţi: Ilie şi Bogdan. Ilie dispare din documente (1473), Bogdan moare (1479) şi este înmormântat la Putna, lângă Petru. Maria de Mangop moare (1477). Ştefan ia în căsătorie (1478) pe Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos. Ea îi dăruieşte lui Ş pe Bogdan al III-lea (cel Chior), viitorul domn al Moldovei (1504-1517) şi care a avut ca fiu pe Ştefaniţă (1517-1527). Bogdan al III-lea a avut două surori: Ana (moartă înainte de 1499), Maria-Cneazna, căsătorită cu cneazul polon Teodor Wiesznowiecki. Ş a avut ca fiu natural pe Petru Rareş, cu Maria Rareş din Hârlău, domn între 1527-1538 şi 1541-1546. La 2 iulie 1504, Ş a încetat din viaţă şi a fost înmormântat la ctitoria sa de la Putna. Pe drept, Barbu Ştefănescu-Delavrancea îl socoteşte „Apusul de Soare” al Moldovei pe cel care, în eternitatea istoriei românilor, rămâne „Ştefan cel Mare şi Sfânt”.
BIBL.: I. Atanasiu (G-ral), Oastea română de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1933; Gh. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1926; I. Bogdan, Documentul Răzenilor din 1484 şi organizarea armatei moldovene în secolul XV, 1908; Idem, Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI, publicate de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959; Al. Boldur, Politica externă a lui Ştefan cel Mare într-o lumină nouă, Iaşi, 1943; Gh. I. Brătianu, Lupta de la Baia (după izvoare ungureşti), în „Rev. Ist.”, V, 1919; Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ediţie îngrijită şi prefaţată de Constantin Măciucă, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1978, p. 63-148, 200-208; I. C. Chiţimia, Cronica lui Ştefan cel Mare, versiunea germană a lui Schedel, Bucureşti, 1942; Ion Cupşa (G-ral), Ştefan cel Mare, Editura Militară, Bucureşti, 1974, p. 7-33, 102-115, 147-157; I. Dlugosz, Historiae Polonicae (Istoria Poloniei), Leipzig, 1712; Constantin C. Giurescu, Lupta de la Soci, Bucureşti, 1960; Al. I. Gonţa, Strategia lui Şlefan cel Mare în bătălia de la Baia (1467), Bucureşti, 1967; Ştefan Sorin Gorovei, Muşatinii, p. 58-67; Ion Ionaşcu, Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1955; Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1904; S. T. Kirileanu, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Istorisiri şi cântece populare, Mănăstirea Neamţ, 1924; Al. Lapedatu, Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1904; I. Lupaş, „Chronicon Dubnicense” despre Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1929; Manole Neagoe, Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1970; I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O seamă de cuvinte, Bucureşti, 1955; P. P. Panaitescu, Ştefan cel Mare şi oraşul Bucureşti, Bucureşti, 1959; Idem, Contribuţii la istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1934; Ştefan Papacostea, Bibliografia istorică a epocii lui Ştefan cel Mare în „Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare”, Bucureşti, 1964, p. 641-675; Andrei Rădulescu, Luptele lui Ştefan cel Mare cu turcii, în anii 1475 şi 1476, Bucureşti, 1908; Radu Rosetti (G-ral), Încercări critice asupra războaielor din anii 1475 şi 1476 dintre Ştefan cel Mare şi turci, Bucureşti, 1914; Mihail Sadoveanu, Viaţa lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1954, p. 13-40, 148-174; Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei (L.Ţ.M.), p. 83-112; I. Ursu, Ştefan cel Mare domn al Moldovei de la 12 aprilie 1457 până la 2 iulie 1504, Bucureşti, 1925; A. D. Xenopol, Ist. Rom. din D.T., II, p. 278-348.