Exponent al lingvisticii funcţionale de la Praga
Pentru tipar;)
Termenii funcţie şi funcţional sînt foarte des întîlniţi în lucrările de lingvistică, conferindu-li-se sensuri diferite şi semnificaţii noi în dependenţă, bineînţeles, de concepţia susţinută. În anii ’70 însă cuvintele respective (funcţie şi funcţional) au dat denumirea curentului lingvistic care cercetează particularităţile structurale ale limbii în procesul realizării verbale, comunicative şi din care se trage şcoala de lingvistică funcţională. Astfel, în iunie 1976, la cel de-al III-lea Colocviu Internaţional al lingviştilor funţionalişti, a fost luată decizia de a fonda Societatea Internaţională de Lingvistică Funcţională (S.I.L.F.), cu centrul la Praga, desemnîndu-l ca Preşedinte pe renumitul profesor de la Sorbona André Martinet. Organul de presă al acestei Societăţi este revista „La linguistique”, al cărei redactor este şi pînă în prezent Morteza Mahmoudian, profesor la Universitatea „Lausanne” din Elveţia. Printre membrii titulari ai acestei Şcoli de Lingvistică sînt aşa somităţi ca: G. Mounin (Franţa), E. Buissans (Belgia), G. Mulder şi S. J. J. Hervey (Anglia), P. Léon şi C. Germain, G. Chorran (Canada), Vladimir Gak, Iu. S. Stepanov, G. A. Zolotova, R. A. Budagov (Rusia) ş.a.
Dl profesor Anatol Ciobanu este elevul şi susţinătorul fidel al acestei şcoli de lingvistică funcţională, la care a aderat chiar de la început. El a asimilat şi a aplicat în cercetările sale teorii şi metode elaborate de funcţionaliştii franco-praghezi, reuşind, totodată, să dezvolte şi să completeze numeroase idei ale acestora, să propună termeni şi viziuni noi, în special în sintaxa funcţională. Datorită acestei şcoli de lingvistică, principiile şi metodele aplicate de prof. Anatol Ciobanu sînt marcate, în raport cu cele ale structuraliştilor generativişti, prin mai mult realism şi mai puţin formalism sau apriorism. În studiile sale se pune accentul pe funcţie, în primul rînd, şi abia apoi – pe structurile prin care se realizează unităţile sintactice. Astfel, tratatele de gramatică ale dlui prof. A. Ciobanu conţin, în afara sincroniei, şi preocupări diacronice, fără ca aceste două puncte de vedere să fie suprapuse vreodată (Anatol Ciobanu, Sintaxa practică avînd elemente de analiză transformaţională, Chişinău, 1991).
Cercetările lingvistului basarabean Anatol Ciobanu reprezintă, la drept vorbind, fenomenul evoluţiei progresive a ideilor şcolii pragheze. Cercetările sale de lingvistică funcţională alcătuiesc, de fapt, o ramură originală a funcţionalismului de la Praga, un ecou de bun augur al acestei şcoli în lingvistica de la Chişinău. Monografiile, studiile şi articolele dlui prof. A. Ciobanu reprezintă nu numai o expresie a discuţiilor din lingvistica generală a ultimilor 50-60 de ani, dar şi o reflectare a realizărilor altor ştiinţe, cum ar fi logica, semantica, teoria informaţiei ş.a. Din investigaţiile lui cititorul interesat poate să se documenteze atît în probleme de sintaxă funcţională şi lingvistică generală, cît şi în cele de sociolingvistică, cultivarea limbii, punctuaţie, sintaxă transformaţională şi contrastivă (a se vedea monografiile: Părţile principale de propoziţie (1969); Probleme dificile de gramatică (1969); Sintaxa propoziţiei (1977); Sintaxa frazei (1984); Sintaxa practică avînd elemente de analiză transformaţională (1991)).
E necesar să se ştie că polemica lui cu actualele teorii din domeniul lingvisticii comportă o ţinută academică profesională. Opinia sa este în permanenţă reală, de vreme ce concepe orice limbă naturală ca un sistem de semne bazate pe substanţă şi ordonate de un mecanism formal-relaţional (Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 35-50). În viziunea sa, sintaxa unei limbi naturale este totdeauna conţinutală, iar unităţile ei structurale se află într-o indestructibilă legătură cu semantica. Corelaţia dintre formă şi conţinut, dintre extensional şi intensional, dintre gramatică şi semantică, dintre sintaxă şi logica naturală formează un vera principia în tratarea tuturor problemelor de lingvistică.
De cele mai multe ori materialul exemplificativ, folosit de prof. Anatol Ciobanu întru susţinerea tezelor teoretice, este selectat nu numai din limba română, dar şi din alte limbi, îndeosebi din franceză şi rusă.
În lucrările sale este dezvoltată ideea supremaţiei materiei (substanţei) în limbă şi predomină aspectul mentalist, onomasiologic, în raport cu cel formalist şi semasiologic. În permanenţă se pune accentul pe principiile logico-semantic, conţinutal şi funcţional-transformaţional, pornindu-se, astfel, la analiza faptelor de limbă de la substanţă (funcţie) spre forma gramaticală, conform formulei [S(f) › F] (Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 96). Profesorul Anatol Ciobanu a demonstrat că examinarea materialului în plan ocurenţial, distribuţional, denotativ-referenţial conduce la o mai profundă înţelegere a materiei de limbă, la atenuarea sincretismului propoziţional şi frastic (Încercare de analiză semantico-distributivă, Chişinău, 1973).
În viziunea funcţionaliştilor franco-praghezi fenomenele unei limbi alcătuiesc un sistem închis, care trebuie să fie examinat ca atare, fără păreri părtinitoare. Profesorul Anatol Ciobanu respectă strict aceste postulate, deoarece concepe studiul relaţiilor sintactice ca factor extrem de necesar, primordial chiar, în cercetările de gramatică; cu condiţia respectării a două aspecte, de importanţă majoră: 1) morfologizarea exagerată a raporturilor sintactice conduce la denaturarea şi formalizarea excesivă a materiei lingvistice şi 2) nici o analiză a raporturilor sintactice nu se poate dispensa de cunoaşterea profundă a sensului elementelor îmbinatorii (Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 5).
În lucrările prof. Anatol Ciobanu se respectă cu stricteţe şi tezele teoretice şi aplicative ale unui alt funcţionalist renumit – Ruben Budagov. Una dintre ele este că „în gramatică raporturile trebuie să se studieze în cea mai strînsă interacţiune cu semnificaţia. În caz contrar, ea devine formalistă şi... cel puţin, neinteresantă”, fiindcă „o gramatică ştiinţifică dezvoltată este opera gîndirii, ce-şi exprimă prin ea categoriile sale”1, întrucît „studierea gramaticii pune bazele (începuturile) unei instruiri logice” (Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 5).
Prof. Anatol Ciobanu nu suprapune însă gramatica cu logica. E vorba doar de interacţiunea lor, de faptul că, în procesul studierii sintaxei, lingvistul se vede obligat a ţine seama de aşa-zisul aspect logic, de logica reală, naturală, ce vine să arunce o lumină clară şi obiectivă asupra faptelor de limbă cercetate. Astfel, în viziunea funcţionalistului Anatol Ciobanu unităţile sintactice şi, în primul rînd, blocurile sintactice, sînt nişte categorii noţionale, bazate pe substanţă semantică, dispunînd de o anumită formă şi de relaţiile gramaticale respective. De aceea, la studierea unităţilor sintactice o mare importanţă trebuie să i se acorde semanticii noţionale, adică semanticii proprii, în mod strict individual, fiecărei unităţi de limbă, fiecărei noţiuni. Cînd efectuăm analiza sintactică, nu este necesar şi nici nu este posibil să ne dispensăm de semantică, deoarece informaţia principală pe care o comportă limba este întotdeauna de natură semantică (Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 19-23).
Lingvistul Anatol Ciobanu vede în noţiunile de „funcţie” şi „funcţional” rolul primordial al unităţilor comunicative (sintactice) la realizarea gramaticală a exprimării. În această bază sînt determinate funcţiile subiectului şi predicatului (Părţile principale de propoziţie, Chişinău, 1969; Probleme dificile de gramatică, Chişinău, 1969), care formează raportul determinant, de bază, al ordonării sintagmatice în orice enunţ. Tot în acest temei teoretic sînt determinate şi funcţiile unor anumite părţi de propoziţie (atributul, elementul predicativ suplimentar), statutul sintactic al unor tipuri de propoziţii subordonate, cum ar fi subordonata atributivă, subiectivală, predicativă (Sintaxa propoziţiei, Chişinău, 1977; Sintaxa frazei, Chişinău, 1984).
Ideile funcţionaliste ale prof. Anatol Ciobanu sînt în contradicţie cu cele ale structuraliştilor glosematicieni şi generativişti. În glosematica lui Louis Hjelmslev, bunăoară, „funcţie” înseamnă orice raport între două unităţi lingvistice, iar în glosematica generativă prin „funcţie” se înţelege aspectul particular (individual) al relaţiilor, ceea ce formează raportul gramatical între elementele structurii, adică între categoriile gramaticale. Ca adept al şcolii de la Praga, Anatol Ciobanu consideră că „funcţia” şi „funcţionalul” dispun de un sens mult mai larg, atribuindu-i limbii rolul determinant la realizarea ei verbală, comunicativ-informativă. „Funcţionalul” înglobează tot ce serveşte unui scop, avînd la bază o anumită semnificaţie (Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 92-97). Prof. Anatol Ciobanu, alături de lingviştii funcţionalişti, se pronunţă ferm împotriva ramificaţiilor antimentaliste, radical-structuraliste şi pur relaţionale în gramatică, mai cu seamă în sintaxă. Prin argumente peremptorii subminează concepţiile structuraliste glosematice şi descriptiviste, care neglijează semantica, substanţa limbii, acordînd supremaţie formei gramaticale, relaţiilor gramaticale. Glosematicienii consideră, în mod arbitrar, că pe un lingvist trebuie să-l intereseze, în primul rînd, corectitudinea gramaticală a enunţului, şi nu cea semantico-informativă.
Din punctul de vedere al funcţionaliştilor însă, între sintaxă şi semantică (între gramatică şi informaţie) există o strînsă interdependenţă şi conlucrare, care explică faptul că, în procesul actului comunicativ, semnele lingvistice nu numai că se utilizează în cutare sau cutare anturaj, dar se şi întipăresc în memoria oamenilor, în raport cu situaţiile, tipurile de situaţii în care au fost ele folosite, iar drept urmare semnele lingvistice devin unităţi comunicative (sintactice), încărcîndu-se cu noi valori semantico-funcţionale (Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 35-50).
Ca orice funcţionalist, lingvistul Anatol Ciobanu vrea să ştie nu numai ceea ce se produce în limbă, dar şi de ce se produce. De aceea consideră ştiinţifică numai cercetarea care exprimă consecvent legăturile cauzative.
Un motiv al nesusţinerii structuralismului glosematic, generativist şi descriptiv este şi faptul că acestea raportează invariantele la sfera limbii, iar faptele de limbă, care se supun evoluţiei, la sfera vorbirii. Ele nu explică suficient corelaţia dintre natura socială a limbii şi caracterul relativ al structurii lingvistice, ceea ce fac cu mult discernămînt funcţionaliştii franco-praghezi. Profesorul Anatol Ciobanu consideră că nu trebuie să fie omis din componenţa unităţilor sintactice, comunicativ-informative nici un element care are valori distinctive, informative, deoarece aceste elemente sînt relevante nu pentru tot complexul lingvistic, ci numai pentru o anumită parte a lui. Tot aşa şi referitor la variabilitatea în limbă, care constituie un fenomen deloc întîmplător. Variabilitatea lingvistică este motivată, de vreme ce formează indiciul principal al structurii comunicative.
Cît despre zonele periferice, ele formează o condiţie obişnuită, firească şi strict necesară a funcţionării tuturor structurilor lingvistice. Zonele periferice alcătuiesc un izvor de îmbogăţire şi de dezvoltare în permanenţă a limbii, căci anume la periferie se produce reorganizarea sistemului, moare vechiul, învechitul şi se naşte noul. Cu alte cuvinte, se intersectează sincronia cu diacronia lingvistică. Tot la periferie se păstrează variantele care îi asigură vorbitorului libertatea de alegere a formelor lingvistice.
Aşadar, adepţii funcţionalismului franco-praghez susţin variabilitatea lingvistică, considerînd-o drept obiectivă, deoarece se produce prin impactul a doi factori lingvistici: primul din interior, propriu-zis, şi al doilea din exterior, sociolingvistic. Prin urmare, limba trebuie privită ca un sistem cu organizare ierarhică, în care coexistă zone centrale, cu un grad înalt de invariabilitate, şi zone periferice, cu un grad înalt de variabilitate; iar factorul determinant al variabilităţii lingvistice îl creează interacţiunea naturii sociale şi psihologice a fenomenelor de limbă2.
Totodată, conform concepţiei franco-pragheze, limba funcţionează în mai multe straturi, ceea ce face ca organizarea limbii să fie stratificată, fiecare strat lingvistic comportînd particularităţi lingvistice proprii, determinate de circumstanţele psiholingvistice ale comunicării verbale3. A. Ciobanu este preocupat mai mult de stratul interior al limbii, urmărind fenomenul variabilităţii pe baza semanticii şi sintaxei, făcînd ca sintaxa funcţională să cerceteze legităţile de combinare a monemelor, a unităţilor sintactice propoziţionale şi frastice (Probleme dificile de gramatică, Chişinău, 1969).
Stabilirea relaţiilor dintre dimensiunile sociale şi cele psihologice ale fenomenelor de limbă este o problemă nu mai puţin importantă din seria celor tratate de funcţionaliştii praghezi, de vreme ce le-a dat posibilitatea să elaboreze metoda analizei experimentale, care îi permite cercetătorului (dar şi vorbitorului), pe baza comportamentului lingvistic şi a intuiţiei, să determine zonele centrale şi cele periferice ale structurii lingvistice.
Meritul prof. Anatol Ciobanu şi al discipolilor săi constă, de asemenea, în efectuarea unor completări şi observaţii teoretico-aplicative în domeniul sintaxei şi semanticii. Ideile prof. A. Ciobanu în sintaxa limbii se caracterizează printr-o impresionantă putere de convingere. Concepţia sa lingvistică este, în primul rînd, umanistă şi profund originală. Beneficiind de o pregătire teoretică multilaterală, el a fundamentat un sistem coerent de concepte lingvistice, logico-semantice şi funcţionaliste, pe care le-a îmbogăţit şi nuanţat continuu, din dorinţa constantă de a le face cît mai adecvate obiectului de studiu – gramaticii, sintaxei îndeosebi.
Acum, în perioada cînd concepţiile fluctuează cu excesivă rapiditate şi frivolitate, considerăm deosebit de oportună iniţiativa de a promova concepţiile lingvistice ale prof. A. Ciobanu, care nu sînt în opoziţie cu profunzimea şi cu adevărul ştiinţific, real şi în care temeiurile unei şcoli ştiinţifice sînt expuse cu claritate.
Bineînţeles că astăzi nu putem prognoza ce căi va urma lingvistica în viitor, dar ceea ce ştim de pe acum cu certitudine este faptul că teoria sintaxei funcţionale va rezista în timp, va fi actuală oricînd, căci studiul gramaticii funcţionale nu poate fi întreprins fără semantică, dar nici fără logică, deoarece semantica şi logica constituie substanţa actului comunicativ, care condiţionează procesele de selecţie şi de distribuţie a unităţilor comunicative.
Avem în lucrările profesorului Anatol Ciobanu rădăcinile cele mai simple, dar subtile, ale gîndirii ştiinţifice, ale unui lingvist care, la Chişinău, reprezintă o şcoală de mare prestigiu – funcţionalismul francez-praghez.
Referinţe bibliografice
1 Budagov R. A., В защиту понятия слова // Вопросы языкознания, Moscova, 1983, nr. 1, p. 23.
2 Mahmoudian M., Structures et variation en linguistique // Cahiers F. de Saussure, nr. 31, 1977, p. 143.
3 Mahmoudian M., Ibidem, p. 145.