Investigaţii lingvistice prin „repere” literare
Pentru tipar;)
;)
Anatol Ciobanu la 70 de ani sau câteva secvenţe care adeveresc aforismul druţian: Credinţa e copacul ce freamătă pururea în sufletul omului
1. Celor născuţi la Nordul Moldovei le-a intrat în sânge ideea, deprinderea, rânduiala de a-şi construi şi de a avea o casă mare, arătoasă, frumoasă, cu o grădină lucrată exemplar şi cu porţi ce concurează cu porţile raiului. Anatol Ciobanu, personalitate lingvistică de primă mărime din Republica Moldova, este de la Nord, din Ruseni (localitate prin care trec ori de câte ori mă duc la Pediu-Mare, satul meu de baştină), prin urmare, şi-a durat şi el o casă-minune, o casă de toată frumuseţea, dar nu pe pământ, ci în lumea miraculoasă a Cuvântului, în Patria de Cuvânt, cum ar fi spus Nichita Stănescu. O viaţă îndelungă de om „lucrând în cuvânt” (vorba lui Grigore Vieru), Domnia sa şi-a înălţat cea mai frumoasă Casă de/din Cuvinte, cea mai bine geometrizată, mai plină de armonie, mai în concordanţă cu adevărul ştiinţei – Casa Limbii Române! Are această casă mult prea temeinică o Casă Mare de toate zilele – obişnuite şi de sărbători, cu un spaţiu sacru şi mereu sacralizat, cu busuioc amirositor la coarde, cu icoane preasfinte, cu aer de biserică şi de bibliotecă, cu cărţi fără de număr, Casa Mare care întotdeauna îşi deschide larg uşile către tineretul studios, pentru a-l face să devină elita acestui neam mioritic. Binecuvântată fie această Casă a cuvântului dintâi / a cuvântului din urmă şi binecuvântat fie „gospodarul” ei care o întreţine într-o curăţenie cu aură de mit! Căci, adevărat este, doar Cuvântul Matern ne mai ţine pe picioare!
2. Profesorul universitar Anatol Ciobanu este – risc să fac această analogie – un fel de Roman Iakobson al lingvisticii moldoveneşti, care, în tot ce a scris rezistent, nu a făcut altceva decât să traducă în viaţă şi să argumenteze pre româneşte celebra teorie a lui Iakobson despre „poezia gramaticii şi despre gramatica poeziei”. Paradoxal lucru, dar, în primul rând, lingviştii, şi nu criticii de profesie, se dovedesc mai aproape de descifrarea celor mai incifrate coduri poetice. „Caracterul poetic nu îl dă complexitatea discursului cu ornamente retorice, ci o totală reevaluare a discursului şi a tuturor componentelor lui”, decreta Roman Iakobson. Şi, pentru a convinge, aduce următorul exemplu – caz aproape anecdotic:
„Un misionar european reproşa credincioşilor săi africani că umblă dezbrăcaţi.
– Dar dumneata? obiectau ei, arătându-i obrazul. Nu eşti şi dumneata gol pe undeva?
– Bine, dar acesta este obrazul.
– La noi, au răspuns indigenii, obrazul e pretutindeni”.
La fel şi în poezie, conchide savantul, „orice element verbal se transformă într-o figură a vorbirii poetice”. E o concluzie la care ajunge şi Anatol Ciobanu în lucrările sale fundamentale de lingvistică generală şi sintaxă teoretică în calitate de filolog şi în sensul îngust, dar şi în sensul larg al cuvântului. E pentru că A. Ciobanu este un lingvist cu suflet de poet, adică e un lingvist care ştie ce este puterea metaforei în genere şi a tonalităţii metaforice, în special. „Obrazul limbii” s-a aflat întotdeauna în capul mesei în studiile şi în prelegerile strălucitului om de ştiinţă şi profesor universitar Anatol Ciobanu.
3. Pentru Anatol Ciobanu, ca şi pentru Constantin Noica, bunăoară, limba nu este numai un mijloc de comunicare, ea este însăşi rostirea în sine a fiinţei umane şi a rânduielilor ei. Un cuvânt potrivit, rostit corect şi la locul lui, aşază lumea aşa cum se cuvine, îi împrumută adevăr, opinează C. Noica. Acelaşi lucru ne spune şi A. Ciobanu, care este şi el nu numai un filozof al limbii, dar şi un filozof al culturii lingvistice în genere. Pentru un lingvist adevărat, cuvintele nu sunt abstracţiuni, ci „bucăţi”, „fărâme” vii de existenţă umană. C. Noica exprima un mare adevăr când afirma metaforic: „Când mergi prin pădure, mergi prin cuvântul pădure... Când iubeşti, mergi prin cuvântul iubire. Când cunoşti, mergi, chiar fără s-o ştii, prin cuvântul cunoaştere. Când rătăceşti, mergi prin cuvântul rătăcire, ca fiul rătăcitor”. Cam aşa gândeşte – teoretic şi analitic – Anatol Ciobanu, cu singura remarcă favorabilă că el nu rătăceşte, nu vrea să rătăcească, nu ştie să rătăcească. E un filozof al limbii române, şi ca orice filozof vede dincolo de cuvinte, unde se zămislesc marile sensuri fiinţiale.
4. A. Ciobanu, ca şi înaintaşul său academicianul Nicolae Corlăteanu, faţă de care manifestă o afecţiune şi un respect cu totul aparte, de discipol fidel, investighează limba literară în multiplele ei relaţii funcţionale cu limba vorbită, cu limba literaturii artistice, cu limba poetică, cu varietatea de stiluri, inclusiv cu stilul individual al scriitorului. Problema de bază şi pentru discipol este „scriitorul în faţa limbii literare”. De unde apelurile frecvente la creaţia scriitorilor clasici şi contemporani, la judecăţile lor de valoare principiale în problemele cardinale ale limbii – în scopul argumentării cât mai convingătoare a propriilor puncte de vedere promovate, în scopul afirmării adevărului dialectic cât mai cuprinzător. Căci în faţa spiritului creator mereu în căutare al lui A. Ciobanu se află aceeaşi întrebare eminesciană: „Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?” Iată de ce savantul caută peste tot şi oriunde argumente, argumente, argumente: ştiinţifice, artistice, estetice, ontologice, etice, spirituale, literare, lingvistice etc. ŞI face aceasta nu numai pentru întărirea unor afirmaţii-axiome, ci şi pentru elocinţa stilului, pentru atractivitatea lui, pentru sporirea frumuseţii şi înţelepciunii, pentru că e ferm convins, ca şi protagoniştii operei druţiene, bunăoară, că un om cu adevărat împlinit trebuie să posede „darul dumnezeiesc de a vorbi frumos”. Un singur exemplu din atâtea altele. În studiul Anul 2001 – anul european al limbilor. Cunoaşterea limbilor – un imperativ al secolului al XXI-lea, publicat în Analele ştiinţifice ale U.S.M., seria „Ştiinţe filologice”, vol. II, 2001, p. 11-15, studiu care, la prima vedere, nu se pretează la citate din mari scriitori şi gânditori, A. Ciobanu face o mulţime de referinţe tocmai în acest plan. Pentru a defini, de exemplu, importanţa şi statutul limbii materne, savantul apelează, mai întâi, la Mihai Eminescu („limba este măsurariul civilizaţiei unui popor... şi un criteriu al culturii lui”), la Bogdan Petriceicu Hasdeu (limba este „mijlocul universal al circulaţiei ideilor şi impresiilor”), la Alexei Mateevici (limba este un „mişcător al învăţăturii şi al înaintării”), la Vasile Alecsandri („limba este semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume... altarul în jurul căruia toţi se adună cu inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament unii către alţii”), la George Coşbuc („limba este singura avere comună a unui popor”), la Alecu Russo („limba îl ajută pe om a-şi tălmăci gândul”). Apoi sunt citate fragmente din cele mai frumoase poezii despre limbă aparţinând lui Nicolai Costenco („Limba mea de-acasă / Răsădită-n suflet / De al mamei cânt”), Victor Teleucă („Mai dulce şi mai bună decât toate / e pentru mine limba mea / şi pentru tine limba ta / şi pentru dânsul limba lui...” – „O altă limbă mai frumoasă nu-i”), Grigore Vieru („În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”).
Există în cele citate mai sus şi tradiţie, şi continuitate, şi spirit inovator. Dar A. Ciobanu nu se opreşte aici.
Savantul, care posedă arta citatului şi arta comentării cu ingeniozitate a acestui citat (G. Călinescu aprecia foarte înalt arta citării, considerând-o decisivă pentru orice critic: artistic, literar, lingvistic etc. „Ai cu atât mai mult talent critic, zicea el, cu cât poţi izola citatul în relaţii abstracte mai multiple”), apelează – tot în acelaşi articol – la înţelepciuni în domeniul problemei formulate de către gânditorii lumii, împletindu-le organic cu cele autohtone, pentru a imprima acestora pondere şi o rezonanţă universală.
Astfel, suntem informaţi că scriitorul francez Prosper Mérimée considera că „limba îi este dată omului pentru a-şi exprima gândirea”, că lingvistul elveţian Charle Bally avea convingerea că „a vorbi bine şi a gândi bine este acelaşi lucru”. Din Cervantes este reţinută formula celebră: „În ştiinţă se intră pe uşa limbii”, iar din filozoful francez Étienne Bonnot Condilliac – zicerea aforistică: „Vrei să înveţi ştiinţele cu uşurinţă? Începe prin a-ţi învăţa limba”. Concomitent, nu uită să evoce şi un specialist în materie, pe lingvistul francez Andrés Martinet, care susţinea că limbile popoarelor „nu se pot dezvolta sub un capac de sticlă”.
Aţi observat că interesul savantului se îndreaptă întotdeauna spre definiţii şi caracterizări metaforice relevante, care se disting nu numai prin exactitate şi frumuseţe, ci şi prin însuşirea de a fi memorabile şi de a strălumina ca lazerul miezul problemei.
Indiscutabil, pentru a proceda aşa cum procedează talentat Anatol Ciobanu, trebuie să posezi vaste cunoştinţe din multe domenii, bine asimilate, adică trebuie să posezi o temeinică cultură lingvistică, literară, filozofică, estetică. Or, septuagenarul nostru o posedă cu vârf şi îndesat, fiind, pe de asupra, şi unul dintre puţinii poligloţi în domeniu de la noi.
E în firea lucrurilor ca profesorul A. Ciobanu, atunci când va avea ocazia să vorbească despre colegul mai tânăr Ion Melniciuc (articolul Un remarcabil pedagog şi savant – Analele ştiinţifice ale U.S.M., seria „Ştiinţe filologice”, vol. II, 2002, p. 160-164), să aprecieze înalt în primul rând calităţile ce-i sunt proprii: dragostea pentru poezie, care, după I. Melniciuc, „este o condiţie a frumuseţii. Unde palpită frumosul, e semn că există poezie” (citează un interviu al acestuia din Moldova suverană, 24 martie, 2001, p. 3); mai apreciază şi faptul că, într-o dimineaţă, I. Melniciuc şi –a început ora cu o admirabilă poezie de A. Codru („Şi va fi atât de simplu”):
Bate frig de la origini,
Cerul scapără polei
Şi-o să-ncep şi eu a ninge
Peste toţi străbunii mei.
Din milenii în milenii
Auzi-vei, vei vedea
Cum vor trece sănii, sănii
Peste cărunteţea mea.
Şi va fi întruna timpul,
Şi de pretutindeni – eu,
Şi va fi atât de simplu,
Şi va fi atât de simplu,
Parcă-a nins cu Dumnezeu!...
E o poezie ce „i s-a lipit de suflet” profesorului, dar şi studenţilor. Tot aici A. Ciobanu, pentru a-l caracteriza mai bine, mai dialectic pe I. Melniciuc, citează frumosul aforism eminescian: „Oamenii se împart în două categorii: unii caută şi nu găsesc, alţii găsesc, dar nu sunt mulţumiţi”. Ion Melniciuc face parte din categoria a doua, ca, de altfel, şi profesorul profesorilor.
5. Anatol Ciobanu este un lingvist dublat de un apreciator penetrant al poeziei contemporane. El se dovedeşte un fin degustator al poeziei moderne, un abil diagnostician al diverselor poetici şi stiluri contemporane. Mărturie elocventă sunt analizele şi aprecierile făcute poeţilor Anatol Codru, Grigore Vieru, Gheorghe Ciocoi, Petru Zadnipru ş.a. Nu întâmplător aceşti şi alţi poeţi ţin neapărat să includă în cărţile lor de poezie şi punctul de vedere al lingvistului deschis spre poezie Anatol Ciobanu.
Un singur exemplu. În anul 2003 a apărut în România volumul de versuri al lui A. Codru Piatra înşine. Pe coperta finală sunt reţinute nişte aprecieri ale lui Anatol Ciobanu, care îl surprinde cum nu se poate mai bine şi mai exact pe poetul modern, despre care Victor Adam, prefaţatorul cărţii, zice mai mult decât surprinzător: „Dacă unul din cei 12 apostoli ar fi fost poet, acesta s-ar fi numit, negreşit, Anatol Codru”.
Iată caracteristicile definitorii, perspicace, depistate de savantul lingvist despre un poet de primă mărime de la noi (observaţiile sunt insolite chiar şi pentru un specialist în domeniu):
1. A. Codru „nu şi-a avut un model precedent şi, probabil, nu-şi va avea nici imitatori direcţi”;
2. A. Codru are „un fel de modus scribendi inimitabil şi irepetabil în tradiţia literelor româneşti”;
3. A. Codru „e dotat cu un extraordinar simţ al limbii materne”;
4. A. Codru „răstoarnă cu iscusinţă tiparele obişnuite şi familiare cititorilor”;
5. A. Codru „metaforizează până la grotesc realitatea denotativă, inversează culorile eterne ale spectrului imaginativ”.
Concluzia nu poate fi alta decât aceasta, pătrunzătoare şi judicioasă: A. Codru este „un inovator îndrăzneţ al stilului imaginativ”.
6. „Acolo unde nu e suflet, nu e nimic”, zice într-o Spovedanie de sfârşit de veac, sfârşit de mileniu Ion Druţă: „Ne iartă, Părinte, / Că nu am putut păstra / Minunea darurilor Tale, / Cuvântul. [...] / Ş-atunci Demonii / Răului / Ne-au pus la cale / Să scoatem în iarmaroc / Cuvântul / Că, / Cică, / Fiind el frumos, / Rotund, / Sonor, / S-ar putea lua / Bani buni. / Şi noi, / Toromacii, / Din prostie, / Din lăcomie, / Din nimicnicie, / Am scos cuvântul / În iarmaroc, / L-am pus să cânte / Când nu-i era a cânta, / Să joace, / Când nu-i era a juca, / Şi l-am tot boţit, / Şi l-am tot cărat / Din talcioc în talcioc / Până nu i-am scos / Sufletul, / Iar acolo unde / Nu e suflet, / Nimic nu e”.
Îmi permit să-l parafrazez pe marele Druţă: „Acolo unde nu e cuvânt nu este suflet”. Dumneavoastră, domnule A. Ciobanu, mare ocrotitor al limbii române, ne-aţi învăţat să avem cuvânt frumos, adică ne-aţi învăţat să avem suflet frumos. Căci cum e Cuvântul aşa e şi Sufletul, şi cum e Sufletul aşa e şi Cuvântul.
Un suflet frumos întotdeauna izvodeşte cuvinte frumoase, iar cuvintele frumoase trimit la un suflet frumos. Cât de frumos Vă este sufletul, dle Profesor! Cât de frumoase Vă sunt cuvintele! Cărţile dumneavoastră sunt leac pentru sufletele noastre.
Vă sărutăm Sufletul şi Cuvintele!