Problemele limbii de stat în viziunea prof. Anatol Ciobanu
Pentru tipar;)
În cîmpul multiplelor investigaţii ştiinţifice ale profesorului universitar Anatol Ciobanu un loc deosebit revine promovării adevărului despre diverse aspecte (funcţionare, legislaţie, origine etc.) legate de statutul limbii populaţiei băştinaşe din spaţiul dintre Nistru şi Prut. Rîndurile de faţă au ca punct de reper lucrările distinsului om de ştiinţă. În articolele, studiile, referinţele Domniei sale, unele elaborate în anii 1988-1990, altele pînă sau după această perioadă, prestigiosul savant, prin dovezi istorico-sociale şi lingvistice incontestabile, pledează pentru dreptul nostru vital la „averea comună a neamului” – limba.
1. Starea deplorabilă a limbii vorbite de majoritatea populaţiei din Republica Moldova, deformările survenite în construcţia lingvistică naţională, dispariţia mediului lingvistic românesc în oraşele şi orăşelele noastre, ba chiar şi în zone întregi, îşi au rădăcinile în condiţiile social-istorice şi politice promovate pe parcursul istoriei de politica ţaristă şi comunistă de rusificare. Studiile profesorului Anatol Ciobanu, care vizează tema respectivă, sînt pătrunse de patriotism şi de revoltă pentru numeroasele nedreptăţi sociale făcute limbii noastre naţionale pe parcursul istoriei şi chiar sub ochii noştri. Fundamentate cu un bogat material faptic, studiile de sociolingvistică ale profesorului Anatol Ciobanu sînt deosebit de importante pentru înţelegerea justă a problemelor lingvistice actuale. Iată câteva dintre motivele care au determinat, în opinia lingvistului, suprimarea rolului limbii române în viaţa basarabenilor:
• Schimbările esenţiale ale structurii etnice din Basarabia după 1812 (dacă în 1812 moldovenii constituiau 95%, în 1989 numărul lor era deja numai de 63,5%);
• Colonizările masive ale Basarabiei şi Transnistriei de către imperiul ţarist cu ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari etc.;
• Imigrările masive în oraşele republicii cu „specialişti”, „eliberatori”, „veterani” etc. de prin toate colţurile Rusiei (şi nu numai), moldovenii devenind aici minoritate naţională. Procesul acesta s-a intensificat mai ales după 1944. În consecinţă, dacă în 1812 moldovenii constituiau 95 la sută din toată populaţia Basarabiei, în anii ce au urmat structura etnică a ţinutului se schimbă radical: în 1918 moldovenii constituie 77%, în 1979 – 64,5%, iar în 1989 – 63,5% (în descreştere vertiginoasă!). În schimb, într-un tempo şi mai vertiginos creşte numărul ruşilor şi al ucrainenilor: dacă în 1940 ruşii erau în număr de 188 de mii, în 1989 numărul lor ajunge la 560 de mii; dacă la aceeaşi dată numărul ucrainenilor era de 200 de mii, în 1989 numărul lor ajunge la 600 de mii! Astfel, numărul reprezentanţilor etniilor sus-numite a sporit de 2,5-3 ori. Schimbarea structurii etnice a republicii s-a realizat nu numai prin creşterea mecanică, premeditată a numărului de ruşi şi ucraineni, ci şi a numărului de reprezentanţi ai altor etnii;
• Deportările masive ale moldovenilor în raioanele de nord şi în Siberia;
• Ocuparea posturilor de conducere de către rusofoni, care au cunoscut în calitate de limbă de comunicare doar rusa;
• Ponderea rusofonilor în industria Moldovei (circa 52-54%);
• Promovarea unei politici de deznaţionalizare prin intermediul şcolii, prin „deznaţionalizarea învăţămîntului, anihilarea spirituală a generaţiilor de autohtoni”, situaţie care s-a menţinut prin lichidarea şcolilor în limba română şi respectiv a cadrelor naţionale. O lovitură distrugătoare aduce cadrelor naţionale anul 1944. Cifrele invocate de profesorul A. Ciobanu despre micşorarea contingentului de profesori de toate gradele la 1944 sînt şocante. Apoi a urmat anul 1949, cînd au fost deportate în Siberia şi cadrele didactice care mai rămăseseră...
Aceste „condiţii”, la care se referă prodigiosul cercetător, au avut drept consecinţe crearea unui mediu lingvistic preponderent rusesc în oraşele şi centrele raionale din republică, unde moldovenii au ajuns în minoritate, rusificarea masivă a băştinaşilor şi „erodarea conştiinţei naţionale”1, continuînd şi astăzi prin menţinerea mediului lingvistic rusesc, prin consolidarea funcţiilor sociale ale limbii ruse, prin aplicarea scandaloasei Concepţii a politicii naţionale de stat ş.a.
2. În scopul lichidării condiţiilor sociale nefaste pentru limba noastră, la 31 august 1989 a fost aprobată Legislaţia lingvistică. Actele legislative respective aveau misiunea de a lua limba română „sub protecţia statului”, de a-i lărgi funcţiile, urmînd ca ea să fie folosită „în viaţa politică, economică, socială şi culturală”, de a contribui „la realizarea suveranităţii depline a republicii”, la crearea garanţiilor necesare pentru funcţionarea plenară a limbii române în toate sferele de activitate a societăţii2.În condiţiile politice şi sociale din 1989, cînd Republica Moldova era încă în componenţa Uniunii Sovietice, aprobarea oficială a unor acte legislative de stat, prin care o limbă naţională se declara limbă de stat, cu toate funcţiile ei sociale, cu grafie latină, a avut un efect de-a dreptul epatant.
Evenimentul s-a produs în condiţiile unui activism extraordinar din partea păturilor sociale care erau nemulţumite de politica antinaţională promovată mulţi ani de către regimul totalitar, prin care numai limba rusă putea fi oficială, de comunicare interetnică, iar bilingvismul „format istoriceşte” îi obliga pe moldoveni să vorbească şi limba rusă, iar rusofonii erau scutiţi de a vorbi limba populaţiei băştinaşe. Actele legislative în cauză au servit drept prilej de avînt al deşteptării naţionale; ele au impulsionat toate păturile societăţii spre însuşirea normelor literare ale limbii noastre, iar pe alogeni – spre însuşirea limbii de stat la nivel de comunicare. Pe parcurs au fost aprobate şi o serie de hotărîri cu privire la modul de realizare a Legislaţiei lingvistice. Exista certitudinea, la început, că limba română va deveni limbă de comunicare interetnică în republică, va deveni cu adevărat unica limbă de stat a organelor puterii, în administraţie, la întreprinderi, în instituţii şi organizaţii, limbă a lucrărilor de secretariat, limbă a textelor de informare vizuală – cadru absolut necesar pentru crearea unui mediu lingvistic românesc.
După 15 ani trecuţi de la adoptarea Legislaţiei lingvistice ne pomenim, cu regret, tot acolo unde a fost linia de start: mediul lingvistic din oraşele şi orăşelele din republică a rămas neschimbat, rusesc, ca şi pînă la 1989, glotonimul limba română este repudiat de către oficialităţi cu mai multă înverşunare decît mai înainte, „se lucrează” cu zel asupra ideii de a nega unitatea limbii române de pe ambele maluri ale Prutului (e mai mult decît simptomatic în acest sens opusul lui V. Stati Dicţionar moldovenesc-românesc), tot atît de impertinent „se lucrează” şi asupra creării unei atmosfere de românofobie, şi mai îndărătnic este propagată ideea „bilingvismului format istoriceşte”. Deşi limba rusă îndeplineşte de facto funcţiile limbii de stat în republică, ei i se imprimă şi de jure statut de a doua limbă de stat.
Cînd se discută aspectele negative ale situaţiei lingvistice din ultimul timp, de obicei sînt nominalizate următoarele cauze:
– nu se aplică Legislaţia;
– nu sînt penalizaţi conducătorii (de toate gradele) care, în conformitate cu articolul 30 al Legislaţiei lingvistice, „poartă răspunderea personală pentru nerespectarea prevederilor prezentei Legi în limitele sferei din subordonarea lor…”, ceea ce a condus la „indiferenţă totală” faţă de procesul de implementare a legilor;
– alolingvii nu vor categoric să însuşească limba de stat.
Respectarea Legislaţiei lingvistice aprobate în condiţiile anului 1989 garantează astăzi nu lărgirea funcţiilor sociale ale limbii de stat, ci pe cele ale limbii „acceptabile”, precum prevăd mai multe articole din Legislaţie. În opinia profesorului Anatol Ciobanu, „actele legislative… blochează, în mare măsură, funcţionarea liberă a limbii de stat în R.M.”3. În toate articolele Legislaţiei în care sînt preconizate funcţiile sociale ale limbii române, funcţiile limbii de stat sînt atribuite şi limbii ruse. Cîteva exemple:
Ca limbi interetnice sînt declarate şi „moldoveneasca”, şi rusa. Deoarece concetăţenii noştri alolingvi nu recunosc limba de stat – româna – în realitatea unui mediu lingvistic rusesc din oraşele şi orăşelele republicii, din Transnistria şi din Găgăuzia, limba de comunicare interetnică rămîne tot cea „acceptabilă”, „înţeleasă de toţi” – limba rusă.
Localităţile în care majoritatea populaţiei o constituie alolingvii (la Chişinău moldovenii alcătuiesc 42-43%, la Bălţi – 37-38 %, la Cahul – 49%, la Tighina – 25%, la Dubăsari – 33%, la Rîbniţa – 24%, la Tiraspol – 18% ş.a.m.d.) sînt scoase prin lege din zona de răspîndire a limbii de stat.
Articolul 6 al Legislaţiei cere cu fermitate: „ În relaţiile cu organele puterii de stat, ale organizaţiilor obşteşti, precum şi cu întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile situate pe teritoriul R. Moldova, limba de comunicare orală sau scrisă – moldovenească sau rusă – o alege cetăţeanul.” În cazul în care la conducere este o persoană alolingvă, moldovenii, în „relaţiile cu organele oficiale”, se vor adresa în limba rusă, ca să fie înţeleşi.
În toate cazurile rusofonilor li se va răspunde în limba rusă, pentru că ei nu cunosc româna. În acelaşi articol citim mai departe: „În localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate ucraineană, rusă, bulgară sau de altă naţionalitate, se foloseşte pentru comunicare limba maternă sau o altă limbă acceptabilă”. În situaţia respectivă nici nu se pomeneşte de limba de stat, ci de „limba maternă” a alolingvilor sau „o altă limbă acceptabilă”, care nu poate fi decît tot cea maternă sau limba „înţeleasă de toţi – rusa”.
În articolul 9 al Legislaţiei citim: „Limba manifestărilor şi lucrărilor de secretariat în organele puterii de stat, administraţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti din localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate ucraineană, rusă, bulgară sau de altă naţionalitate este limba de stat, cea maternă sau o altă limbă acceptabilă”. Ce limbă „acceptabilă” poate fi într-un mediu în care majoritatea o constituie rusofonii (Chişinău, Bălţi, Tighina, Tiraspol etc.)? Desigur rusa!
În conformitate cu legislaţia, limba de stat nu e obligatorie pentru „activitatea de producţie a transporturilor feroviar şi aerian, precum şi în unităţile militare…” (articolul 5).
Prevederile Legislaţiei ce ţin de funcţiile limbii de stat sînt specificate pentru relaţiile organelor şi administraţiei de stat. Rolul şi zona de acţiune a limbii de stat nu se extinde şi asupra întreprinderilor private, în care stăpînii decid în ce limbă să comunice. Referindu-se la această situaţie paradoxală, scriitorul Vladimir Beşleagă se întreabă: „Dacă în R.M. procentul de alolingvi în rîndurile oamenilor de afaceri este de 80%, iar cel al autohtonilor doar de 20%, în mîinile cui este soarta limbii şi ce limbă se practică în respectivele medii?”4.
Acum să vedem pentru încălcarea cărui articol ar putea fi penalizaţi conducătorii ce poartă răspundere pentru nerespectarea Legislaţiei lingvistice. Avînd în vedere că partea vulnerabilă a realizării Legislaţiei o constituie oraşele şi orăşelele republicii, unde majoritatea populaţiei e alolingvă, prevederile legii nu sînt încălcate, ci respectate. Iată, pe rînd, ce prescrie Legislaţia:
Chiar în partea introductivă se precizează: „R. Moldova asigură pe teritoriul său condiţiile necesare pentru folosirea şi dezvoltarea limbii ruse ca limbă de comunicare între naţiuni… precum şi a limbilor populaţiilor de alte naţionalităţi care locuiesc în republică”. Prevederea aceasta este respectată cu zel şi confirmată încă o dată de Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova.
Nici un conducător din Găgăuzia nu poate fi „penalizat” pentru „încălcarea” sau „nerespectarea” Legislaţiei. Articolul doi stipulează: „În localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate găgăuză limba oficială... este limba de stat, limba găgăuză sau limba rusă”. Limba oficială, după cum se ştie, nu e nici româna, nici găgăuza, iar conducătorii nu pot fi penalizaţi, pentru că ei respectă acest amendament care prevede: sau cea rusă.
În articolul 3 citim: „Limba rusă ca limbă de comunicare între naţiuni se foloseşte… alături de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între naţiuni, ceea ce asigură un bilingvism naţional-rus şi rus-naţional”, conţinut formulat şi în recenta Concepţie… Şi acest articol se respectă. Că limba rusă e limbă de comunicare între naţiuni este o realitate netăgăduită de nimeni, numai că nu „alături” de română sau găgăuză, ci unica, şi de loc nu „asigură” bilingvismul „armonios”.
Cine poate fi nemulţumit pentru faptul că limba rusă ţine deocamdată locul limbii oficiale, dacă ea este garantată ca şi ucraineana, bulgara şi altele, prin articolul 4?
Poate vreun conducător din „transportul feroviar şi aerian…” şi din unităţile militare să fie penalizat pentru că în sfera acestuia nu se introduce limba de stat? Nu! El este doar protejat de articolul 5, care nu „reglementează” aplicarea limbii de stat.
Astfel articolele Legislaţiei atribuie limbii ruse aceleaşi funcţii ca şi limbii de stat. O dată ce limba rusă este recunoscută ca limbă oficială, cu toate trăsăturile unei limbi de stat, alolingvii nu au necesitatea de a însuşi limba română. Prin lege, limba rusă are atribuţii de limbă de comunicare, de limbă oficială pentru toate structurile de stat. Volens-nolens limba română, în situaţia în care nu se aplică în practică, cedează locul limbii, în cazul nostru, folosită de diaspora rusă. Colectivele de lucrători din organele puterii de stat, din întreprinderi şi organizaţii au în rîndurile lor o mare parte de persoane care nu cunosc limba de stat. Moldovenii care vorbesc şi limba maternă, şi limba rusă sînt nevoiţi să comunice în limba diasporei, ca să fie înţeleşi, iar alolingvii nu au necesitatea de a cunoaşte limba populaţiei majoritare.
3. În timp ce unitatea limbii române de pe ambele maluri ale Prutului este recunoscută de toată lumea, în timp ce chiar şi reprezentanţii puterii actuale de stat recunosc acest lucru, se desfăşoară totuşi o campanie politică acerbă împotriva „românizării limbii moldoveneşti”, pentru „păstrarea şi dezvoltarea în continuare a specificului limbii moldoveneşti”. Deosebit de agresivă este lupta împotriva glotonimului limba română. Concepţia politicii naţionale de stat stipulează chiar „neutralizarea juridică şi politică a necontenitelor tentative de „demoldovenizare”, de negare… a etnonimului „moldoveni” şi a glotonimului „limba moldovenească”. Printre studiile prestigioşilor învăţaţi romanişti din ţară şi de peste hotare, care susţin cu probe absolut convingătoare numele corect al limbii noastre, sînt şi cele semnate de Anatol Ciobanu.
În lucrările de sociolingvistică ale eruditului nostru profesor găsim argumente incontestabile în sprijinul numelui adevărat al limbii noastre5. Revenirea la acest subiect este determinată de către unii pseudosavanţi de la noi care, slujind cu servilism puterea şi minciuna, continuă să afirme că denumirile de „moldoveni” şi de „limbă moldovenească” sînt dovezi ale unei „conştientizări” naţionale din cele mai vechi timpuri. Pentru a deruta lumea, ei citează, fără a preciza contextul, din cronicari sau din operele altor cărturari. În realitate însă cronicarii moldoveni sau, de exemplu, savantul cu renume european D. Cantemir, scriitorii clasici au utilizat frecvent şi în mod conştient termenii de român şi limbă română, „nume direptu de moşie”. Cele două cărţi tipărite, Cazania(1643) şi Pravilele lui Vasile Lupu (1646) se numesc Carte românească de învăţătură, adică sînt scrise în limba română. Prefaţa la Cazania se numeşte Cuvînt împreună cătră toată semenţia românească, în care autorul se adresează, în primul rînd, moldovenilor, considerîndu-i din „semenţia românească”. În această prefaţă autorul mărturiseşte: „dăruim şi noi acest dar limbii moldoveneşti carte pre limba românească”6.În a doua prefaţă Cuvînt cătră cetitoriu scopul cărţii este formulat astfel: „...pentru ca să înţeleagă hiecine să înveaţe şi să mărturisască minunate lucrurile lui Dumnedzău cu mult mai vîrtos limba noastră românească, ce n-are carte pre limba sa”.7 În predislovia cărţii Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc mitropolitul moldovean se adresează pravoslavnicilor din Ardeal prin cuvintele: „iubiţi creştini şi cu noi de-un neam român”. Aceste cuvinte nu pot fi interpretate altfel decît drept oglindă a realităţii: noi sîntem de un neam cu ardelenii, muntenii şi românii de pretutindeni.
„Acte subversive împotriva statalităţii noastre”, au săvîrşit un şir de alte personalităţi notorii ale trecutului nostru. Să merite oare cuvinte de ocară de tipul „naţionalist”, „unionist” ş.a. mitropolitul Dosoftei? În toate scrierile lui, în titlul lucrării sau în prefaţă, e utilizat glotonimul limba românâ: „…am îndireptat bogate cuvinte ce se află schimbate într-această carte, carile rumânia nu să potriveşte cu sîrbia”(Psaltirea de-nţeles, Iaşi, 1680), „…cu cît ne-a fost ştiinţa limbii rumâneşti, am nevoit de le-am scos de pre greceaşte şi de pre sîrbeaşte pre limba rumănească” (Viaţa şi petreacerea svinţilor, Iaşi, 1682-1686), Liturghierul lui Dosoftei se numeşte Dumnedzăiasca liturghie acmu întăi tipărită rumâneaşte…, iar denumirea originală a Psaltirii în versuri e Psaltirea svăntului proroc David pre limba rumănească…
M. Costin şi D. Cantemir au vorbit cu secole în urmă concludent despre numele autentice al neamului şi al limbii noastre.
Este amoral să atestezi la aceste personalităţi notorii doar termenii „moldovean” şi „limbă moldovenească” pentru a promova ideea unei noi naţiuni (separatiste) şi a unei noi limbi. Cu argumente incontestabile M. Costin susţine că românii de pretutindeni sînt „toţi un neam”, că o „mare dovadă neamurilor din ce rădăcină şi izvor sîntu” (II, p. 43)8 este numele lor, că „acela carile este vechiu nume acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti, numele cel direptu de moşie este rumân” (II, p.45). Autorul Cronicii polone afirmă: „Ca şi noi, şi muntenii se numesc rumâni” (I, 219), „numele cel mai adevărat autentic, de la primul descălecat prin Traian este rumân sau romanus, care nume acest popor l-a păstrat întotdeauna între dînşii…, acelaşi nume este dat îndeobşte şi muntenilor şi moldovenilor şi celor ce locuiesc în ţara Transilvaniei” (I, 224).
Şi în opera lui D.Cantemir se caută cu febrilitate dovezi pentru a promova ideea că locuitorii de pe ambele maluri ale Prutului ar constitui naţiuni diferite, cu limbi diferite. Sînt evitate, din rea-voinţă, ideile limpezi expuse cu fermitate despre unitatea poporului şi a limbii române, despre etnonimul şi glotonimul nostru adevărat. Unitatea poporului şi a limbii noastre este explicată de autorul Hronicului... prin faptul că romanii „sint moşii strămoşii noştri ai moldovenilor, ardelenilor, muntenilor şi a tuturor, oriunde să află, a românilor, precum şi singur numele cel de moşie ne arată (români chemîndu-ne şi limba cea părinţască carea românească sau latinească iaste) nebiruit martur ne iaste ” (H., I, 87).9 Numele de obşte de român îl desprindem şi din denumirea unuia dintre capitolele Hronicului...: „Arată-se pe scurt precum niamul moldovenilor, muntenilor, ardelenilor (carii cu toţii cu un nume de obşte români să chiamă) să fie din rodul său hiriş români (H., I, 87).” Acelaşi nume îl poartă structurile statale apărute pe teritoriul fostei Dacii, precum şi locuitorii acestora: „Hronicon daco-romanii, adecă a ţărîlor româneşti” (H., II, 63), „ţărîlor româneşti” (H., I, 158), „ţările acestea carele românii şi astăzi le ţin” (H., II, 63), „statul ţărilor româneşti de după prada Batie hanul” (H., II, 150), „românii ceşti din coace de munţi, adecă din Moldova şi din Ţara Românească” (H., II, 154). „Voievodul de moşie, domn al Moldovei”, D. Cantemir, pe întreg parcursul operei îşi declară apartenenţa la neamul românesc (numit şi moldovenesc, dacă e vorba, concret, de locuitorii Ţării Moldovei): neamul nostru al românilor (H., I, 89, 94), românii noştri (H., I, 105, 131, 135 ş.a.). Limba în care a scris Hronicul...D.Cantemir este numită română: „…noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească…, ci românească…”10; „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor întîi pre limba latinească izvodit, iară acmu pre limba românească scos”.
În sprijinul rădăcinilor istorice ale etnonimului român şi ale glotonimului limba română profesorul A. Ciobanu aduce probe concludente nu numai din literatura română veche, ci şi din cea a scriitorilor clasici, oferind posibilitatea cititorului de a trage concluzia că implicarea termenilor de moldoveni şi de limbă moldovenească drept instrument de luptă ideologică împotriva închipuiţilor duşmani ai statalităţii, împotriva „românizatorilor” nu consolidează independenţa şi suveranitatea noastră, ci, dimpotrivă, dezbină unitatea naţională.
Note
1 A. Ciobanu, Unele cauze ale erodării factorului „conştiinţa naţională”, în Limba Română, Chişinău, 1995, nr. 4 (22), IV, p. 71.
2 Actele legislative ale R.S.S. Moldoveneşti cu privire la decretarea limbii moldoveneşti limbă de stat şi revenirea la grafia latină, Chişinău, 1990, p. 3-5.
3 Anatol Ciobanu, Privire retro- şi prospectivă asupra situaţiei lingvistice din Republica Moldova // în Probleme actuale de lingvistică. Omagiu profesorului universitar Valeriu Rusu, Chişinău, 2002, p. 152.
4 Vladimir Beşleagă, În mîinile cui este soarta limbii? // Limba Română, 1999, nr. 6-8, anul IX, Chişinău, p. 9.
5 Anatol Ciobanu, Limba şi statul, în Literatura şi arta, nr. 46 (3038), 13 noiembrie 2003, p. 2.
6 Varlaam, Opere, Chişinău, 1991, p. 20.
7 Ibidem, p. 22.
8 M.Costin, Opere, vol. I-II, Bucureşti, 1965.
9 D. Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, vol. I-II, Bucureşti, 1999-2000, p. 87.
10 Citat după Istoria gîndirii lingvistice româneşti, Texte comentate, I, Bucureşti, 1987, p. 58.