Verba volant, scripta manet!
Pentru tiparAnul 1988 a fost perioada celor mai aprige controverse privind necesitatea decretării statalităţii limbii şi a revenirii la grafia latină. Pe tapet se aduceau multiple argumente, care erau răstălmăcite şi comentate caraghios în presă. Aveau loc ample manifestări de stradă, şi basarabeanul, vorba cîntecului (dar aşa se întîmpla aievea), mergea „şi la botez cu tricolorul”. Toată suflarea („rîul, ramul”) era contaminată de dorinţa de a depăşi inocenţa, ignoranţa şi incompetenţa. Poporul îşi revendica dreptul, dat de Dumnezeu, la istoria şi cultura naţională. În Parlament însă cu greu răzbătea vox populi. Era natural ca intelectualii să nu stea în expectativă. În acele împrejurări conta mult, ca de altfel şi astăzi, ţinuta, capacitatea de a argumenta şi de a convinge forţele adverse că adevărul şi dreptatea sînt de partea noastră. Memorabilă în acest sens a fost o şedinţă ce a avut loc la Academia de Ştiinţe din Moldova şi la care au participat cei mai prestigioşi savanţi romanişti din ex-Uniunea Sovietică, în frunte cu Vladimir Solnţev. În prezenţa unui public numeros, într-o atmosferă incandescentă, s-a discutat pe parcursul unei zile întregi despre „rolul”, „rostul” şi „eficienţa” declarării limbii de stat şi a revenirii la grafia latină. Vorbitorii se perindau la tribună, consumînd întreg registrul de tonuri şi tonalităţi: de la atitudinea laşă, conformistă, arogantă, obraznică la cea echidistantă, competentă, curajoasă. Părea, însă, că întrunirea se va încheia fără a aproba vreun document, mai ales că delegaţia sosită de la Moscova urmărea lucrările fără a interveni şi, mai cu seamă, fără a lua o poziţie clară în problemele examinate. Moderatorul acad. Silviu Berejan, directorul Institutului de Limbă şi Literatură al A.Ş.M., a avut dificila misiune de a menţine echilibrul dezbaterilor, firul aprinselor discuţii riscînd să se rupă în orice moment. Or, şedinţa respectivă urma să aibă consecinţe asupra derulării multor evenimente ulterioare. Iată de ce era nevoie de calm, de răbdare, de spirit tolerant, căci sala era asemenea unui butoi cu pulbere gata să explodeze. Au fost ore în care totul depindea de un cuvînt, de o frază, de un gest. Izbînda obţinută cu greu atunci se datorează multor savanţi de la Academie. Rememorînd acea zi în minte, îmi apar figurile a trei dintre lingviştii noştri: a domnului academician Silviu Berejan, a domnului Nicolae Mătcaş, cu alura de distins profesor şi om de ştiinţă, care ştia să intervină cu mult tact în dezbateri, şi, în mod special, a domnului profesor Anatol Ciobanu. În calitate de martoră a respectivului eveniment, nu voi uita niciodată următorul fapt: în momentul în care se părea că argumentele sînt epuizate, la fel ca şi forţele celor din sală, conducătorul delegaţiei, Vl. Solnţev, surîzînd cuceritor, a accentuat: „Întrucît dumneavoastră sînteţi de origine latină, ar trebui să ţineţi cont şi să vă conduceţi de proverbul latinesc Festina lente!”
Din centrul sălii s-a ridicat atunci profesorul Anatol Ciobanu, care, pe un ton plin de respect, de atenţie şi de amabilitate, i-a spus distinsului savant moscovit: „Vă apreciem pentru că ne-aţi amintit de provenienţa noastră latină, dar tot latinii afirmau: VERBA VOLANT, SCRIPTA MANET!”
Solnţev, cucerit de replica inteligentă a profesorului nostru, a zîmbit iluminat solar în forul său interior, după care cumpăna dreptăţii a înclinat spre partea împătimiţilor basarabeni. Fraza a fost determinantă în acea situaţie. A fost cuvîntul potrivit la locul potrivit, rostit de Omul potrivit. A fost, în fine, cuvîntul care s-a dovedit decisiv în cîştigarea unei bătălii.
Pentru această potrivire de gînd, de vorbă şi de faptă, Vă aducem în dar florile recunoştinţei, iubite domnule profesor Anatol Ciobanu.
Să ne trăiţi că acum ne trebuiţi mai mult ca oricînd!