Gînduri despre profesorul Anatol Ciobanu
Pentru tiparExistă în viaţa noastră momente pe care le evocăm cu o plăcere deosebită şi care, în pofida faptului că nu mai ţin de prezent, rămîn să dăinuie în suflet şi să ne marcheze puternic ori de cîte ori le rememorăm. Astfel de momente pentru mine sînt anii de studenţie, cînd l-am avut în calitate de profesor pe domnul Anatol Ciobanu. Mi s-a întipărit în minte ziua în care Domnia sa a apărut în faţa noastră – proaspeţii şi fericiţii înmatriculaţi dintre atîţia rămaşi în afara examenelor de concurs. M-a impresionat chipul său, costumul impecabil, parcă turnat pe el, asortat cu cămaşa albă şi cravata. Era sobru, sigur în tot ce afirma, vioi, păşind cu multă demnitate. Anatol Ciobanu avea pe atunci 39 de ani şi de curînd îşi luase, la Moscova, cel de-al doilea doctorat, habilitatul, cum i se spune astăzi.
Fiindcă a venit vorba de gradul ştiinţific, nu cunosc prea multe persoane care să fi obţinut gradul de doctor în filologie la doar 26 de ani, imediat după cei trei ani de studii la doctorat. Mai tîrziu am înţeles că în spatele acestor două titluri s-au aflat o muncă enormă de iniţiere şi aprofundare în cercetarea problemelor care l-au preocupat, zeci şi sute de ore petrecute aplecat, de cele mai multe ori după miezul nopţii, asupra articolelor şi comunicărilor, asupra lucrărilor redactate sau coordonate, asupra cursurilor elaborate ori asupra tezelor de an, de licenţă şi de doctorat.
Şi mai puternică a fost impresia primelor lecţii de la cursul de sintaxă. Profesorul Ciobanu expunea materia cu o pasiune de invidiat, în multă cunoştinţă de cauză, iar aceasta venea din ponderea imensei informaţii ştiinţifice pe care o stăpînea, din care ştia să transmită, într-un limbaj accesibil, numai ceea ce este cu adevărat esenţial. Vorbea convingător, trecînd mereu printre rîndurile de bănci. Cele 90 de minute treceau pe neobservate şi doar sunetul de repaus ne da de veste că trebuie să amînăm plăcerea de a-l asculta pentru altă dată, fiind obligaţi să trecem în alte săli, la alte cursuri, unele dintre ele, înţeleg acum, mai puţin interesante şi nu atît de folositoare viitoarei carierei filologice.
A urmat primul seminar, pe care – curios lucru – îl aşteptam nerăbdători. Domnia sa, după ce a făcut cunoştinţă cu noi, mulţumind respectuos fiecăruia pentru „efortul” de a se ridica şi a se prezenta, a început să ne poarte prin materia studiată, cerînd să argumentăm teza împărtăşită cu fapte concrete. Anatol Ciobanu se prezenta la ore cu mai multe fişe cu exemple – marcate pedant cu diferite culori şi selectate cu multă atenţie din literatura artistică, exemple pe care, de fapt, le cunoştea pe de rost – şi lecţia de îndată se transforma într-o animată dispută lingvistică, cu diverse opinii expuse asupra faptului de limbă discutat, duse în anumite situaţii pînă la extreme, dar, cum mi-am dat seama ulterior, foarte utile pentru noi, viitorii profesori de limba română: dumnealui ne îndemna să nu ne limităm la reproducerea conţinutului subiectului urmărit, ca în carte sau conspect, să nu gîndim unilateral, ci să expunem propriile viziuni asupra fenomenului. Important pentru Domnia sa era să pătrundem în miezul problemei, să analizăm critic cele asimilate, chiar cu riscul de a greşi.
De la profesorul Ciobanu am auzit pentru prima dată de personalităţile marcante ale lingvisticii româneşti: Sextil Puşcariu, Iorgu Iordan, Alexandru Graur, nume care, în virtutea atitudinii oficiale ostile de atunci pentru tot ce venea de peste Prut, erau ocolite de unii cu înfrigurare, întrucît numai trecerea acestora în bibliografie îţi putea aduce nu doar simple neplăceri.
Tot Domnia sa avea grijă să participăm, cel puţin ca simpli auditori, la diverse consfătuiri ştiinţifice organizate la sau în afara Facultăţii. Ţin minte şi acum sesiunea de comunicări de la Institutul, pe atunci, de Limbă şi Literatură al Academiei, la care domnul Anatol Ciobanu mi-a fost un fel de ghid, şoptindu-mi între pauzele referatelor: „Acesta este Silviu Berejan, alături e Alexandru Dîrul, celălalt e Nicolae Raevschi, doamna din prezidiu e Tatiana Iliaşenco, iar cel de la tribună e Vasile Soloviov”.
Profesorul Ciobanu încerca o satisfacţie deosebită să-şi împărtăşească bucuria atunci cînd intra în posesia unor cărţi cu problematică lingvistică. Îmi amintesc, de exemplu, cum într-o zi a venit cu un volum al lui Emile Benveniste, pe care mi l-a împrumutat cu îndemnul să-l consult şi să pregătesc un referat. Expunerea urma să o prezint în faţa membrilor cercului lingvistic la care mă invitase să particip şi pe care îl conducea la fel de pasionat cum ţinea orele de curs. Fiecare participant venea cu tema sa, pe care o prezenta sub forma unei scurte comunicări. Urmau întrebări şi luări de cuvînt asupra celor audiate. De fiecare dată se înfiripau discuţii aprinse, uneori chiar în contradictoriu. Sufletul acestor dezbateri era, fireşte, profesorul Anatol Ciobanu, iar felul în care dumnealui dirija discuţiile îl făcea pe student să simtă acel fior al cunoaşterii ce îi da încredere în forţele proprii. Şi aceasta avea loc într-o atmosferă degajată şi caldă, aş spune colegială, între profesor şi student existînd relaţii de respect reciproc şi bună înţelegere. Această calitate – înalt apreciată în mediile pedagogic şi de cercetare – de a şti să stimulezi studenţii cu vocaţie şi, în acelaşi timp, să nu insişti în cazul celor fără har lingvistic, dar care manifestau aptitudini şi interes pentru alte domenii, această metodă de selecţie, pe care Domnia sa o aplica cu rigurozitate şi tact, a dat roadele rîvnite, astfel încît mulţi dintre studenţii cărora profesorul Anatol Ciobanu le-a fost conducător la teza de licenţă, în mare parte membri ai cercului lingvistic, s-au consacrat, într-un fel sau altul, muncii de cercetare sau celei de la catedră.
Sînt convins că, prin destinul său, pedagog şi cercetător a fost să fie. Şi-a descoperit de timpuriu vocaţia, pe care a cultivat-o cu entuziasm şi perseverenţă pe tot parcursul vieţii. Chiar dacă soarta i-ar fi hărăzit altceva să facă, am deplina certitudine că la fel de bine i-ar fi reuşit. Opera domnului Anatol Ciobanu – cărţile, cursurile, catedra, studenţii, Consiliul ştiinţific specializat, Academia şi multe alte activităţi – este sensul şi preocuparea de zi cu zi a Domniei sale.
Mă onorează faptul că l-am avut pe domnul Anatol Ciobanu în calitate de profesor, dar şi de îndrumător la teza de licenţă. Acest prilej s-a răsfrînt oarecum cu destul profit asupra carierei mele, Domniei sale datorîndu-i recomandarea candidaturii mele, după absolvirea Facultăţii, la Institutul de Lingvistică al Academiei.
Aceste ecouri mi-au răsărit în memorie de ziua aniversară a domnului profesor Anatol Ciobanu, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Despre academicianul Anatol Ciobanu sper să am fericitul prilej de a scrie şi peste mulţi ani înainte. Astăzi însă Domniei sale îi doresc din toată inima multă sănătate şi putere de muncă în activitatea didactico-ştiinţifică pe care o desfăşoară de aproape jumătate de secol la Universitatea de Stat din Moldova, activitate care – lucru foarte important de reţinut – îl face atît de util limbii şi neamului românesc. Şi încă o urare: să ajungă şi să depăşească vîrsta primului său conducător ştiinţific, academicianul Nicolae Corlăteanu, de care vorbeşte întotdeauna cu veneraţie şi căldură şi care, la fel ca şi sărbătoritul, este născut în luna mai. Amînduror Profesori, nume de referinţă în lingvistica basarabeană, cel mai sincer gînd de recunoştinţă şi La mulţi ani!