Am ceva de declarat...
Pentru tipar;)
A devenit deja o axiomă că acolo unde există o universitate (fireşte, e vorba de cele cu tradiţii), viaţa capătă contur, civilizaţia creşte, iar localitatea intră în istorie.
Pe această direcţie de gîndire, avem tot temeiul să credem că universitatea care are dascăli de calibrul profesorului Anatol Ciobanu este marcată de lumina Celui de Sus, emanată cu generozitate pentru toţi.
Dacă din cei 70 de ani, pe care îi împlineşte profesorul nostru în această primăvară, 53 sunt trăiţi cu intensitate maximă la Universitatea de Stat din Moldova, care a avut norocul să-l aibă ca student (1951-’56), doctorand, lector, docent, profesor universitar, prodecan, şef de catedră, miracolul mai este posibil, iar fidelitatea nu este un mit.
Activitatea de asemenea proporţii la Alma mater, de unde porneşte în lumea ştiinţei acest spirit elevat, probează o dată în plus justeţea expresiei folosite adesea de poeţii latini pentru a desemna patria, dar fiind şi denumirea respectuoasă dată universităţilor, comparate cu mama bună care ne hrăneşte (vezi şi Micul dicţionar latin-român de expresii consacrate, apărut de sub pana profesorului în 2002 şi avînd un suport ilustrativ foarte bogat).
Intrînd în ştiinţă prin uşa limbii (ne-am permis să-l parafrazăm pe Cervantes), profesorul Anatol Ciobanu a fondat o solidă şcoală ştiinţifică, aceasta constituind ora de vîrf a trudei, a nopţilor de nesomn, dar şi a entuziasmului, a generozităţii Omului care „se revarsă” în alţii, asigurănd în felul acesta existenţa unui continuum între profesor şi discipolii săi.
De la întemeierea ei şi pînă în prezent, la Şcoala profesorului Anatol Ciobanu au fost „înmatriculaţi” peste 30 de candidaţi, dintre care 24 şi-au luat deja doctoratul. Frumoasă încununare a neliniştii profesorului!
Prin muncă energică, ce dă rod şi oferă bucuria împlinirilor, Învăţătorul nostru ne demonstrează zi de zi că oamenii se deosebesc nu prin ceea ce fac, ci prin calitatea a ceea ce fac. Iată de ce profesorul Anatol Ciobanu este primus inter pares.
Citind cu luare aminte reflecţiile Domniei sale asupra „codului” maestru-discipol, emis de mult regretatul Eugen Coşeriu, l-am regăsit în acel „cod” pe însuşi profesorul nostru. Cap de şcoală ce transmite fără rest rezultatele experienţei sale, pentru ca discipolii să profite de ele, şi profesorul Anatol Ciobanu mai „dă din deget” şi-i „ţine în frîu” pe cei cu preocupări dispersate. Şi profesorul Anatol Ciobanu e convins că nu există teme înguste.
Cei care se „alimentează” la Şcoala profesorului ştiu bine că îndrumătorul le dă minunate lecţii de viaţă, de inteligenţă şi responsabilitate, de modestie, dar şi de verticalitate inconfundabilă a gîndului şi a stilului. Şcoala profesorului Anatol Ciobanu este una a exigenţei care te mobilizează şi te obligă.
Ca „absolventă” recunoscătoare, ce s-a grăbit poate prea încet, nu voi uita niciodată lecţiile învăţate aici, pe care, direct sau indirect, le transmit atît studenţilor, cît şi copiilor mei.
În Declaraţie de iubire, excelentă lucrare despre oamenii care reprezintă „stratul de protecţie ce ne ajută să trecem prin viaţă fară să regretăm că suntem”, Gabriel Liiceanu se întreabă retoric: „Cînd studentul de odinioară îşi evocă profesorul, la ce anume se gîndeşte el mai întîi? La gesturile acestuia? La intonaţia vocii lui? La cele spuse? La mimică? Pesemne că în chip spontan la toate laolaltă, pentru că altminteri cum s-ar alcătui în noi imaginea profesorului, imaginea aceea cu care despicăm apoi timpul şi îl împiedicăm să se aşeze, cu nerăbdarea şi uitarea lui, peste personajul real?”
Pentru noi, „imaginea” profesorului septuagenar Anatol Ciobanu este aceea a savantului total.
Acelaşi Gabriel Liiceanu, pornind de la ideea că suprema condiţie a măreţiei profesorului este să nu plictiseşti, lucru pe care îl poţi face prin ce spui sau prin cum spui, recunoaşte că atunci cînd ambele se unesc, avem de-a face cu genii ale catedrei.
Domnule profesor, daţi-mi voie să preiau acest gînd şi să vă fac aceeaşi declaraţie!
V-am urmărit cu admiraţia unui copil de la ţară, venit la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova de prin părţile de unde şi dumneavoastră vă trageţi obârşia.
Vecinătatea satelor Ruseni şi Corbu (primul fiind satul dumneavoastră de baştină) capătă pentru mine o vibraţie specială cînd constat că multe evenimente care mi-au marcat destinul s-au produs în perioade semnificative din impresionanta dumneavoastră biografie.
Cu mândrie recunosc (fără frica de a-mi trăda vîrsta) că m-am născut în anul cînd dumneavoastră aţi absolvit Facultatea de Litere la U.S.M., că am fost înmatriculată la aceeaşi facultate în anul cînd aţi susţinut cu brio teza de doctor habilitat.
Nu mă ruşinez să fac publică declaraţia că primul şi unicul 1 (unu), pe care l-am avut vreodată, mi l-aţi dat tot dumneavoastră, la orele de „gimnastică a minţii” (sintaxă).
Lăsaţi-mă, domnule profesor, în naivitatea gândului pentru a găsi şi alte intersectări de drumuri.
Îmi place coincidenţa că, în anul în care aţi devenit profesor universitar, m-am transferat la Universitatea „M.V. Lomonosov” din Moscova, unde aţi finalizat teza de doctorat sub conducerea renumitului savant Ruben Budagov, despre care vorbiţi cu multă veneraţie.
Bucuria mea a fost enormă cînd ne-am întîlnit acolo (eraţi la un stagiu), iar eu „gustam” de vreo doi ani din deliciul jurnalismului. Decisivă pentru mine acea întîlnire, deşi tardivă revenirea în domeniul de la care am pornit, de fapt.
Nu uit niciodată, domnule profesor, cum mi-aţi spus la susţinerea tezei că doctorandul trebuie să fie foarte îndrăgostit de temă şi un pic de conducător.
Vă mărturisesc că am avut şi am toată dragostea şi recunoştinţa pentru dumneavoastră.
Vă admir şi astăzi, lucrînd cu deosebită plăcere la catedra pe care o conduceţi, şi mă întreb (retoric, ca pe timpul doctoratului): De unde atîta energie şi curaj, domnule profesor? De unde?!