Motoul şi anticamera
Pentru tiparCe legătură poate fi identificată între aceste două substantive, de s-au pomenit alături în titlul eseului de faţă? se poate întreba cititorul curios şi iscoditor.
O atare legătură există, şi o vom arăta la locul cuvenit.
Până s-o facem, consemnăm că este interesantă şi atrăgătoare, plină de informaţii utile şi de lucrări artistice marcate de talent publicaţia Clipa siderală, revistă de cultură şi creaţie literară a tinerei generaţii. Îndeosebi numărul 5-6 pentru anul 2003, în care sunt omagiaţi laureaţii Concursului Naţional „Iulia Hasdeu”, ediţia a V-a. Dar chiar primul articol din revistă are... „motto”.
Am luat cuvântul din urmă între ghilimele, deoarece toate dicţionarele de prestigiu recomandă să-l ortografiem cu un singur t: móto. Înainte de toate, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a (1998), numeşte citatul luat de obicei dintr-o operă consacrată sau semnată de un autor celebru, pus la începutul unei lucrări, al unui capitol etc. cu scopul de a releva ideea fundamentală a scrierii respective, móto, la plural motóuri (pag. 656).
La fel recomandă să scriem acest cuvânt Vasile Breban în Dicţionar general al limbii române (pag. 650), autorii Dicţionarului explicativ uzual al limbii române (Chişinău, Grupul editorial Litera, 1999, pag. 350), Alexei Palii în al său Dicţionar explicativ pentru toţi (Chişinău, Editura Epigraf, 2001, pag. 130) şi alţi autori. Cu adevărat radical se dovedeşte Andrei Crijanovschi, care în, de multe ori şi pe deplin întemeiat, elogiatul său Dicţionar de dificultăţi ale limbii române (Chişinău, Editurile Arc şi Museum, 2000, pag. 250) notează: „Móto s.n., scris greşit motto; art. motóul; pl. motóuri”.
Greşit „motto”! Dar anume aşa – cu doi de t – e ortografiat acest substantiv în întreaga carte Istoria Moldovei falsificată de Vasile Stati a lui Vlad Zbârciog (Chişinău, Editura Pontos, 2003, pag. 3 (de două ori), 12 (de două ori) etc.), apoi şi în alte tipărituri de ultimă oră. Drept care este nu numai firesc, dar şi obligatoriu să întrebăm: de unde persistenţa „greşelii”, de vreme ce o întâlnim mult prea des, în cele mai diverse contexte şi publicaţii?
Citim în Dicţionarul limbii române literare contemporane (volumul al III-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1957, pag. 133), după recomandarea principală – móto, (rar) motóuri s.n. –, o „anexă”: „Scris şi: motto”.
Rezultă că nu e greşită ortografierea „motto”?
Nu insistăm asupra caracterului greşit al acestei ortografieri. Zicem că aceasta a fost, dar nu mai e recomandată.
În limbile italiană şi franceză se scrie motto şi, prin urmare, n-am avea de ce ne feri de o atare ortografiere a cuvântului în discuţie. Mai cu seamă că faimoasa anticameră se ortografiază aşa, şi nu după cum ar fi natural să scriem în limba noastră conform sensului „antecameră”, deoarece anume cu prefixul anti- este ortografiat acest substantiv în aceleaşi limbi-surori italiană şi franceză, din care a fost preluat de limba română. Deci, ar fi natural să scriem „motto”. Or, am văzut care e tendinţa generală a lexicografilor la ora actuală. Mai că am propune să revenim cumva în unanimitate la „motto”, fără să specificăm că ar exista şi „varianta” moto. Nu de alta, dar încurcătura e de faţă şi o putem evita numai convenind cu toţii să întrebuinţăm o unică formă acceptabilă. Până atunci însă ne înţelegem să scriem, conform prestigioaselor dicţionare de specialitate, móto, articulat motóul, la plural motóuri, motóurile, după cum scriem anticameră, în pofida tuturor argumentelor pentru „antecameră”.
Oarecare
Vorbim, aici, despre un adjectiv (alteori, în alte contexte, – pronume) nehotărât, a cărui semnificaţie poate crea confuzii dintre cele mai mari şi mai regretabile. Un om oarecare înseamnă, înainte de toate, un personaj „care nu a fost identificat sau precizat mai îndeaproape” (Dicţionarul explicativ al limbii române, pag. 613). Acesta poate fi şi un ins cu multe şi importante calităţi, care însă, deocamdată, adică în momentul referirii la el, nu este cunoscut de către cel ce face referinţa respectivă.
Adjectivul oarecare are şi sensul „indiferent care; careva” (Ibidem). Acest sens adevereşte că în cazul unui făptaş la care ne referim nu ne interesează persoana lui – fie el om bun sau rău, deştept sau mai puţin deştept, frumos ori poate urât la înfăţişare etc. –, ci îl consemnăm numai ca persoană existentă, ale cărei calificative nu le considerăm operante în problema discutată sau în desfăşurarea unui eveniment.
Acelaşi cuvânt – oarecare – poate denumi şi un personaj „fără importanţă, neînsemnat; care nu iese din comun” (Ibidem). Spre deosebire de celelalte două semnificaţii, aceasta pare să denumească ceva negativ, ofensator. Însă şi în atare cazuri cunoscătorul bun al limbii noastre face discernerea cuvenită: există persoane care nu se disting prin fapte, atitudini, iniţiative etc. deosebite (un student oarecare, un savant oarecare, un scriitor oarecare va să însemne că nu ne referim la un student, savant, scriitor anumit, ci avem în vedere un reprezentant al grupului social respectiv, indiferent de calităţi, merite etc.), dar există şi persoane cu anumite merite într-un domeniu oarecare (ceea ce nu înseamnă în mod obligator un domeniu neînsemnat, lipsit de importanţă etc.), dar pe care (persoane) vorbitorul fie că nu le cunoaşte, fie că nu consideră că virtuţile ei ar fi relevante în problema dată, şi în aceste contexte adjectivul în discuţie nu marchează neapărat ceva negativ; altfel zis, în atare cazuri însuşirile fizice, psihice, etice, estetice etc. ale persoanei nu sunt considerate importante şi operante în context.
Se întâmplă însă ca anumiţi indivizi să se supere dacă numele lor sunt însoţite de adjectivul oarecare, considerându-se lezaţi, înjosiţi, jigniţi. Îi înţelegem, în străduinţa lor de a depăşi anonimatul, de „a ieşi din comun”, dar nu le aprobăm gestul de supărare; depăşirea anonimatului sau „ieşirea din comun” trebuie obţinută prin muncă asiduă, prin fapte relevante, prin atitudini de mare rezonanţă etică, civică, politică etc., pentru ca anume datorită unor atare fapte şi atitudini ele să înceteze în mod obiectiv să fie oarecare; în absenţa acestor fapte şi atitudini de mare şi profundă rezonanţă în viaţa societăţii, nu numai în cadrul îngust al familiei sau chiar al colectivului de muncă, adjectivul în discuţie nu exprimă neapărat ceva negativ, peiorativ, înjositor. Se zice că satul Larga e plin de numele de familie Gheorghiţă. Un oarecare Gheorghiţă ar însemna unul dintre mulţii oameni care poartă acest nume de familie, şi nimic mai mult: nici de bine, dar nici de rău! Abia când am zice un oarecare Ion Gheorghiţă, ar fi cazul să cugetăm profund: un atare calificativ nu poate fi considerat peiorativ în cazul unui elev necunoscut în republică sau al unui lucrător în vreun domeniu, chiar elev sau lucrător harnic, dotat, frumos etc., dar capătă nuanţă peiorativă dacă ne-am referi la scriitorul Ion Gheorghiţă (Dumnezeu să-l ierte!), care ne-a îmbogăţit considerabil literatura, îndeosebi cea pentru copii.
În fine, pronumele nehotărât oarecare, semnificând „cineva, unul; careva” (Ibidem), se întrebuinţează în mod curent în contexte în care nu prezintă interes persoana concretă care a spus, a divulgat, a arătat sau a făcut ceva.
Am încercat această „dezghiocare” amănunţită a cuvântului (adjectiv şi pronume) oarecare, pentru că o atare descifrare a lui nu are numai importanţă teoretică, ci viaţa, cu toate faptele şi întâmplările ei, ne pune în faţa nenumăratelor cazuri de întrebuinţare sau de înţelegere greşită a diferitelor semnificaţii pe care le are el în la fel de diferitele contexte concrete.
Avizele
Chiar la intrarea în cea mai prestigioasă instituţie ştiinţifică din republică ne întâmpină o inscripţie ce se doreşte titlu al unui panou pe care zilnic se afişează veşti referitoare la manifestările planificate pentru perioada imediat următoare. Zeci şi sute de oameni află noutăţile instituţiei cu pricina din foile fixate, de obicei cu piuneze, pe acest panou îmbietor. Însă fie că funcţionarii respectivi nu sunt filologi, fie că ei s-au obişnuit cu greşelile de exprimare ca ţiganul cu scânteia, fie că nimeni nu acordă vreo atenţie inscripţiei-titlu (pentru toate noutăţile aduse la cunoştinţa oamenilor): „Avizuri”.
Bineînţeles, noi nu-i bănuim pe funcţionarii (i)responsabili de publicitate de la instituţia cu pricina că ar fi consultat şi ar fi dat ascultare odiosului dicţionar moldovenesc-român al pseudolingvistului Vasile Stati, în care substantivul afiş se „învredniceşte” – şi el – de pluralul greşit „afişuri”.
Mai curând, şi funcţionarii instituţiei vizate, şi autorul dicţionarului de pomină s-au lăsat influenţaţi de pluralul substantivului anunţ, care, cu siguranţă, e anunţuri, drept urmare şi pluralul celorlalte două substantive li s-o fi părut încoronat cu acelaşi sfârşit, în uri: „avizuri”, „afişuri”.
Adevărul e că şi afişul are pluralul afişe, şi avizul la plural ia forma avize (a se vedea, de exemplu, Dicţionarul explicativ al limbii române, pag. 16 şi 67).
Diferenţa dintre greşeala comisă de funcţionarii instituţiei cu pricina e una pentru uz intern, cotidian, fără vreo pretenţie ştiinţifică şi nu aparţine (în orice caz, noi personal nu putem admite că ar aparţine) unui lingvist, pe când greşeala pretinsului savant este una „destinată” unor mase largi de cetăţeni care o fi căutând în continuare un dicţionar al cărui autor îşi propune să demonstreze întregii lumi că limba „moldovenească” există şi că ea se deosebeşte realmente de limba română.
Oricum, chiar în avize şi afişe, inclusiv în cele destinate simplei informări a oamenilor, e necesar să dovedim mai multă cărturărie, pentru a nu-i induce cumva în eroare pe eventualii sau potenţialii lor cititori neavizaţi în problemele limbii.