Despre pizza, pizzerie, dar şi despre pizzar1
Pentru tipar0. Într-o intervenţie2 a noastră la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale limbajului, Suceava, 1999, am abordat, în treacăt, problema substantivelor ce constituie obiectul acestei comunicări. Remarcam, atunci, dificultatea de adaptare a substantivului pizza, împrumutat din limba italiană, la sistemul morfologic românesc. De altfel, nu e singurul cuvînt împrumutat din limba italiană care ridică probleme de adaptare. Pot fi amintite şi altele: graffiti, lasagna, spaghetti, tortellini, gnocchi, broccoli, mozzarella, carpaccio, mortadella, cappuccino etc. În ceea ce priveşte limba italiană, putem afirma că, alături de limba engleză, aceasta reprezintă o sursă de împrumuturi pentru limba română de azi, devansînd chiar şi limba franceză.
1. Dicţionarele etimologice italiene (DEG şi DEI) ezită în ceea ce priveşte etimologia acestui cuvînt. DEG ne dă următoarele informaţii: pizza (p. 1549) – lat. mediev. pizza(m), 997, dat. got. o lomb. *pizzo, ted. ant. bizzo, pizzo „boccone, pezzo di pane”, der. di bizan „mordere”, passato nei dialetti italiani, spec. nel napol. pizza, da cui è difuso in it. e in altre lingue moderne.
DEI ne oferă nişte informaţii care ni se par mai bine argumentate: pizza1 (p. 2961) f. (XVI sec. Caro), -erìa (f., XX sec., negozio dove si confeziona e si mangia la p.; v. roman e merid.); ant., forma di cacio di figura come un uovo; (Magalotti), focaccia; (a. 1804, D’Alberti), schiaciata rustica o dolce in uso nell’Italia centro (Marche, Umbria) – merid; piza panis (a. 1531, Pesaro), piczas casey... pizzas de pane (a. 1201, a Sulmona), pizza focaccia (a. 997, Codex Cajetanus), forse da un lat. picea [placenta] come calco di ‘pitta’ (gr. pitta pece), con i come nel tosc. piccia più pani attacati insieme, corso pěccia paio, tosc. appicicare, ecc., non ancora ben spiegato. Una derivazione diretta da *pits – «punta», ‘pizzo’, urta contro il significato antico di «facaccia» «schiacciata». Vedi anche pinza (p. 2931) – ant. (a. 1256, a Rimini); ‘pizza1’, specie di pane; (XIII sec., Salimbene), striscia o lingua di terra; cfr. venez. pinza pane cotto sotto la cenere, pizza1, romagn. pinza specie di pane a forma di spola. cfr. ‘pinzo1’. Un alt dicţionar important, DELI2, ia în discuţie (pp. 1206-1207) ambele etimologii. A se vedea, în acest sens, şi cuvîntul românesc pită (<bg. pita; gr. pitta).
1.1. Substantivul pizza lipseşte din DOOM, fapt remarcat şi de Theodor Hristea într-un articol publicat în paginile revistei Limbă şi Literatură3. În schimb, apare în DEX2, la pagina 800, pizză, pizze – „un fel de tartă din aluat, garnisită cu roşii, caşcaval, peşte etc.” (cuvînt şi definiţie preluate din DEX-S). Cuvîntul mai apare menţionat şi în Dicţionarul de cuvinte recente al Floricăi Dimitrescu (DCR1,2), cu o definiţie asemănătoare, sau în dicţionarele redactate de către Florin Marcu, DN3, MDN, DEIR.
1.1.0. Pe baza sondajelor întreprinse, putem susţine că forma care există în uz, pizza, va trebui acceptată de noul DOOM care e în pregătire, căci această formă i se pare vorbitorului cît se poate de firească. Un enunţ de tipul Am cumpărat o pizză apare destul de bizar (cf. Am cumpărat o pizza). În cazul acestui substantiv, ar trebui să vorbim, din punct de vedere gramatical, despre o neutralizare a opoziţiei de număr în româna actuală şi despre un morfem de tip cumulant (pizza + -a = pizza: desinenţa -a + morfemul determinării definite -a). Lucrurile sînt mai clare în cazul celorlalte limbi romanice, unde flexiunea substantivală nu mai este relevantă (fr. pizza, pron. [pidza], cat. pizza, ptg. pizza, piza, sp. pizza, it. pizza).
1.1.1. Instabilitatea acestui substantiv e remarcată şi de Mioara Avram, într-o lucrare recentă4, care susţine că „în mai multe dicţionare este dat cu finala, mai puţin obişnuită, a neaccentuat şi este considerat invariabil ”5. În schimb, nu sîntem de acord cu afirmaţia domniei sale conform căreia „se răspîndeşte din ce în ce mai mult varianta pizză cu pluralul pizze, acceptată de DEX.” Aceeaşi autoare remarcă şi faptul că forma este „hibridă (neadaptată grafic, în ciuda adaptării morfologice)”6.
1.2. Substantivul feminin pizzerie (pizza + -erie < it. pizzeria, it. var. pizzaria), înregistrat în DEX-S (p.184), DEX2 (p. 800), DCR2, (pp. 178-179 – „local unde se vinde şi se consumă pizza”) şi în MDN, e şi el hibrid, la fel ca şi în celelalte limbi romanice (fr. pizzeria, pron. [pidzerja], cat. pizzeria, ptg. pizzeria, pizaria, sp. pizzería), căci şi aceste limbi au împrumutat cuvîntul din limba italiană, cuvînt format, în această limbă, prin derivare progresivă de tip sufixal pizza + -eria, sufixul italian fiind înlocuit printr-un sufix specific fiecărei limbi. În limba română, acest sufix e de dată recentă şi este, „în esenţă, de origine franceză şi, o dată pătruns în limba română, a constituit stimulul care a dus la punerea în mişcare a unei analogii latente cu elemente preexistente în limba română”7.Sufixul coexistă în limba română contemporană cu un altul mai vechi, -ărie (lăptărie, fierărie, cojocărie, blănărie, librărie, cămătărie etc.).
1.3. Un alt substantiv din aceeaşi familie lexicală este şi cuvîntul pizzar – „persoană care face pizza”, creat pe teren românesc, căci în unele limbi romanice avem un împrumut direct din italiană pizzaiolo (pizza + -aiolo – „chi fa le pizze / gestore di pizzeria”), cum este cazul fr. pizzaiolo, pizzaďole. Cuvîntul nu e înregistrat în nici o lucrare lexicografică de la noi (DEX2, DOOM, DCR1, 2, DN3, MDN, DEIR) şi se pare că acesta se impune, fiindcă s-a adaptat cu uşurinţă la sistemul limbii române, mai ales în ceea ce priveşte sufixul de agent (-ar), sufix care este foarte productiv şi care face parte din fondul latin moştenit al limbii române (lat. -arius: morar, păcurar, olar, argintar, găinar, rotar etc.). În latină avem ollarius, herbarius, porcinarius etc. Dăm cîteva exemple şi pentru alte limbi romanice: fr. menuisier, meunier,it. ferraio, cat. ferrer, sp. herrero, sd. molinargiu, ret. chevrer, prov. Tentchurier, ptg. padeiro. Spaniola a făcut şi ea apel la acest sufix productiv (sp. pizzero). L-am întîlnit pentru prima dată în paginile ziarului România liberă, serie nouă, nr. 2733, miercuri, 24 martie 1999, p. 14. Rădăcina cuvîntului păstrează acelaşi aspect hibrid despre care vorbeam mai sus.
1.3.1. Cuvîntul reprezintă o creaţie lexicală pe teren românesc, posibilele sale sinonime, brutar şi pitar, neîncadrîndu-se bine în enunţuri care conţin în structura lor substantivul pizza, căci brutarul, de fapt, nu face pizza.
2. Nu ne rămîne decît să acceptăm familia de cuvinte a substantivului pizza, pronunţat cu [ţ], (familia de cuvinte a substantivului pizza cunoaşte, în italiană, pe lîngă cuvintele discutate, şi altele: pizzétta, pizzettìna, pizzoso, pizzaiola, pizzosità), cel care va decide soarta acestui cuvînt în limba română fiind, fără îndoială, tot vorbitorul, căci el e cel care atestă faptul că „limbajul e făcut de şi pentru vorbitori, nu de lingvişti pentru lingvişti ”8.
Bibliografie
a) Studii şi articole
1. AVRAM, Mioara, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Chişinău, Editura Cartier, 2001, 304 p.
2. CHIRCU, Adrian, Limba română actuală între normă şi uz. Probleme de fonetică, morfologie şi sintaxă, în Actele Colocviului Internaţional de Ştiinţe ale limbajului, vol. IV (Limbaje şi comunicare), Suceava, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, 2000, p. 161-168.
3. COŞERIU, Eugen, Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu, realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, 184 p.
4. DOMINTE, Constantin,Sufixul -erie în limba română în Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol. al IV-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1967, p. 69-79.
5. HRISTEA, Theodor, Ortografia şi ortoepia neologismelor româneşti (cu referire specială la împrumuturile recente), în Limbă şi literatură, vol. II, Bucureşti, Societatea de Ştiinţe filologice, 1995, p. 36-53.
6. MARGARITO, Mariagrazia, Italianismes du français. Notes sur des parcours de recherche, în Cahiers de Lexicologie, nr. 78, fasc. 1, Institut de Linguistique française (CNRS) & Honoré Champion, Paris, 2001, p. 117-126.
7. Walter, Henriette, L’aventure des mots français venus d’ailleurs, Paris, Editions Robert Laffont, 1997, 345 p.
b) Dicţionare
1. BATTISTI, Carlo, ALESSIO, Giovanni, Dizionario Etimologico Italiano (DEI), volume quarto (Me-Ra), Firenze, G. Barbèra Editore, 1968.
2. CORTELAZZO, Manlio, ZOLLI, Paolo, Dizionario Etimologico della lingua italiana, seconda edizione (DELI2), Bologna, Zanichelli, 1999.
3. DE MAURO, Tulio, MANCINI, Marco, Dizionario Etimologico Garzanti (DEG), Milano, Garzanti Linguistica, 2000.
4. Dicionário da língua portuguesa contemporânea, II, Académia das Ciências de Lisboa & Fundaçao Calouste Gulbenkian, Lisboa, Editorial Verbo, 2001.
5. Dicţionarul explicativ al limbii române. Supliment (DEX-S), Bucureşti, Editura Academiei, 1988.
6. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX2), ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
7. Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM), Bucureşti, Editura Academiei, 1982.
8. DIMITRESCU, Florica, Dicţionar de cuvinte recente (DCR1), Bucureşti, Editura Albatros, 1982.
9. DIMITRESCU, Florica, Dicţionar de cuvinte recente (DCR2), Bucureşti, Editura Logos, 1997.
10. Gran Diccionario de la lengua espańola, Barcelona, Larousse Planeta, S.A., 1996.
11. Gran Diccionari de la llengua catalana, Barcelona, Enciclopédia catalana, 1998.
12. Le Grand Robert de la langue française, deuxième édition dirigée par Alain Rey, tome 5 (orge-roma), Paris, Dictionnaires Le Robert, 2001.
13. MARCU, Florin, Marele Dicţionar de neologisme (MDN), Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2000.
14. MARCU, Florin, Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române (DEIR), Bucureşti, Editurile Saeculum I.O. & Vestala, 2001.
15. MARCU, Florin, MANECA, Constant, Dicţionar de neologisme, ediţia a III-a (DN3), Bucureşti, Editura Academiei, 1978.
16. ZINGARELLI, Nicola, lo Zingarelli. Vocabolario della lingua italiana (ZVLI), a cura di Miro Dagliotti e Luigi Rosiello, Dodicesima edizione-ristampa, Bologna, Zanichelli, 1995.
17. WALTER, Henriette, Dictionnaire des mots d’origine étrangère, 2e édition, Paris, Editions Larousse & France Loisirs, 2001.
Note
1 Iniţial, acest articol a fost prezentat la o sesiune de comunicări, organizată de Catedra de limba română a Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca, în toamna anului 2002.
2 Adrian CHIRCU, Limba română actuală între normă şi uz. Probleme de fonetică, morfologie şi sintaxă, în Actele Colocviului Internaţional de Ştiinţe ale limbajului, vol. IV (Limbaje şi comunicare), Suceava, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, 2000, p. 161-168.
3Theodor HRISTEA, Ortografia şi ortoepia neologismelor româneşti (cu referire specială la împrumuturile recente), în Limbă şi Literatură, vol. II, Bucureşti, Societatea de Ştiinţe Filologice, 1995, p. 36-53.
4 Mioara AVRAM, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Chişinău, Editura Cartier, 2001, p. 52-53.
5 Ibidem, p. 52.
6 Ibidem, p. 53.
7 Constantin DOMINTE,Sufixul -erie în limba română, în Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol. al IV-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1967, p. 69.
8Eugen COŞERIU, Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu, realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 30.