Sonet blindat
Pentru tipar noului Chişinău
zid înalt de pietre asudate
porţi de fontă neagră. Câini de fier
şi-un safeu trăgându-şi la parter
geamurile toate după gratii
lácăt pe viteză şi pe fler
nou sistem de cifre urlă-n rate
sloi de gheaţă. După uşi blindate
stă la pândă-un neam de mamifer
nici lumini, nici umbre, nici ecouri
numai vântul scârţâie sub bolţi
şi-un schilod cerşeşte după colţ
euro-uri grase de zerouri
infinitul plânge-ngândurat
peste murii de beton armat
Această lună
această lună plombată
la osia unui butic azuriu
această lună ce-şi devorează vedeniile
e şi ea o afacere de tristeţi
acest mai viscolind către ceruri
cu fulgii fierbinţi de floare de plop
e şi el un decembrie înverzit
de furia copacilor
tânăr cum treceam prin ochii beatricei
cine totuşi mă dăduse-n urmărire?
are cineva ceva numai al lui?
astfel păşind cu viaţa încă-n viaţă
trecând spre moarte
am trecut
Sonetul sintezei prea-târzii
târziu de tot surâsu-mi-a sinteza
suplă şi strună / arc de Artemis
ţintind în fruntea bardului proscris
să-şi spele-n alte albii ipoteza
când numărai în palme câte mi-s
tăiate crud să le deznud asceza
mă provocă din negre paranteze
şansa ieşirii din abis
şi-atunci – paşii nici viu nici om nici eu
cum cel dintâi cuvânt şi-aruncă-n hău
doar o silabă – din silabă-un ton
din semiton umbrit armaghedon
mă urmărea Destinul – orb şi surd –
şi unul dintre noi râdea absurd
Sonetul soneticităţii
ce stranie-i intrarea în sonet
nici praguri nici portal de catedrală –
doar umbra unui clopot cât vocala
fonemelor de spaţiu simfonet
un cadru pur un cifru cibernet
o şansă oferindu-se egală
în absolut – doar clipa siderală
străpunge rar discursul incomplet
şi totuşi simt în crusta lui perfectă
prea strâmtă pentru limbile-n delir
un germene de grâu sau de insectă
de crisalidă-nchisă în potir –
cum mişună în urmă spre lumină
trăieşte doar cât stă sub ghilotină
Sonetul urâtului
unuia
Urâtului i se urî de sine
Drept consecinţă-a urâciunii sale
Mereu pe roşu aţinându-şi calea
Cât hăul făcând răul cât mai bine
I se urî – Nu-şi mai dorea urale
Nici lauri urgisiţi printre ruine
Urla flămând de-o altă urâţime
Vociferată-n spasme guturale
Îl năpădi un virus mai hirsut
Se plictisea – Şi-atunci dădu cu râtul
Până-şi văzu în treucă mohorâtul
Său chip
Teşit şi slut
Pe faţă-i înverzea arama
De boala nebăgatului în seamă
Sonetul datelor negate
nemăsurate şi oarbe
nemângâiate şi tinere
nenumărate şi unice
neprevăzute şi sincere
nedezminţite şi totuşi
neauzite şi cântece
neasemuite şi ieftine
neadevărate şi nete
neprihăinite şi darnice
nenorocite şi demne
necredincioase şi pure
nedeşteptate şi treze
neaşteptate şi dincolo
neîmpăcate şi pace
Multi – sonetul
mai inutil decât o lege
mai grav decât un accident
mai tainic decât evident
mai părăsit decât un rege
mai vechi decât un continent
mai nou decât un privilegiu
mai negru decât un cortegiu
şi mai puţin decât un cent
mai am un singur dor în care
mai în-doiţi şi mai sublimi
mai ardem vieţi înşelătoare
mai-mai căzuţi dintre lumini
mai dincoace la lumânare
mai dincolo de heruvimi
Sonetul secundarului impar
doar secundarele surprind mişcarea plină
orele mint iar zilele-n falset
ba se dilată-n albul de retină
ba în nocturn iris se-nchid încet:
să fie Anul etalonul zero?
cadran solar cu perimetrul şchiop –
anul bisect dărâmă tot misterul
de faur relativ şi mizantrop
pe cât mai mare-i aşadar mărimea
orgoliului nostru temerar
pe-atât mai verosimilă-i mulţimea
erorilor vuind prin calendar –
în nicăieri şi-n zbaterea cea vie
de secundar – acolo-i veşnicia
Sonetul altei presimţiri
rafală ori zvâcnire de eoni
îndată şi atenţia spre geam
intrarea unui alb epitalam
nu fu – doar constelaţii de peoni
şi dalii – revărsat mesopotam
auzului (sau altor epigoni
ce-şi muşcă salvatorii mameloni
dar îşi alungă neamul din wigwam)
de-odată febra altui simţ difuz
reţine paşii stânsului amurg
mai tresărind în propriul apus
şi-n recidivă sunetele curg
fără ecou chiar ultimii s-au dus
truverii minezingherii din burg
Sonetul câinelui salieri
– Bunul meu confrate dragule Salieri
Trage mai aproape umbra mai în faţă
Să vorbim la capul mortului de viaţă
Roade osul fugii fără să dispere
– Frate Amadeus morţii te răsfaţă
Numai os şi fluier Orga miserrere
În coloane roşii imne fructifere
Chiar şi după... după... zgarda mi-o agaţă
– Figaro-vulpoiul ne-a minţit duios
Iartă-ni-se-n cheia mi-minor (iertare!)
Picură otravă din pianul roz
Să urlăm la sânul lunii cât mai tare
Hector joace-un triller messir Berlioz
Bah – dalmaţiene Beethoven – ogare
Sonet mecanic
nici chiar dublura Unului nu sunt
doar un format dedus din mamă-tată
cu matricea ştanţând nelimitată
surprize-n roi de univers secund
un boţ – o roată – Mâna – Şi deodată
un ţipăt scurt – Un înger muribund
îşi trage husa umedă şi scund
din nou pe buza apei se arată
planeţii cad – luceferii se sting –
alţii se nasc – aceiaşi – dar sunt alţii
un şir al infinitelor tentaţii
ursite-n scama Marelui Colind
desăvârşeşte Plodul – cheamă Roada
...când fără milă se învârte – Roata
Sonet în Bruiaj
cu ochii în pământ născuţi
suntem – să nu vedem tot cerul
cel plin de ochi şi de mistere
nouă ne suntem nevăzuţi
şi neştiuţi –
gândim în două emisfere
vorbim în patru (largi) unghere
pe vorba lungă aşternuţi
doar în scurtimile de teamă
ne-adulmecă un fulger mut
dar gândurile ni-s de scamă
iar simţurile ni-s de lut
un belzebut sfârşindu-şi truda
îşi mână-n smârcuri baracuda
Sonetul orei zero
Un ghem de presimţiri postancestrale
Presentiment al unei vechi fisuri
E-n ritmul unitarelor cezuri
Al minutarelor sentimentale
Aci plesnesc oglinzile-n călduri
Şi vălură spre virginale falii
Acolo-i tot aici – Aceeaşi jale
Înghite-n sinea lacrimei făpturi
Numai poetul e ogarul clipei
Vânat la rându-i de-alt ogar zălud
La rându-i – de Socratele Xantipei
Pe când se coace zeama mătrăgunii
Şi steaua neagră cade-n fructul crud
Aud cum plânge-n mine plânsul lumii
Sonet sufletist
Când într-o suflare-şi plânge chipul
Lumii infinite – Arhetipul –
Suflete prea plinule de toate
Cele mai de preţ mai mult gunoaie
Nu m-ar arde sumbra lor văpaie
De n-aş şti că-s prea adevărate
Sufletului spornic lung răgaz nu-i cer
Zâmbetului tainic nu-i nutresc povara –
Cine-aprinde stelele în fiece seară
Ziua-ntreagă ţine Cercu-ncins pe cer
Spinul trandafirului Nufărul fecioarei
Oazele emirului prinse-n adulter
Părăsind grădinile cu grilaj de fier
Se ascund în pieptu-mi fugind dinafară
Sonet fără ultimul
un pic antic şi un pic modern
şi încă un pic mângâiat de soare
voi mai fura din ninsoare
încă de-o apă a sâmbetei să-mi aştern
anotimpuri de iarbă-n întâmpinare
mereu să mi se prelingă pe stern
barem cât o singură din etern
picătură picurând în lumânare
treceţi vă rog peste ultimul vers
şi vă implor – nimic nu luaţi în seamă
totul se cântă invérs
în această apocaliptică gamă –
treceţi peste ultimul sfânt – vă implor
şi peste ultimul do-minor
Ambasadorul Atlantidei – 2000
tot mai mărunţi Atlantido atlanţii
tot mai amar biberonul speranţei
tot mai uitucă bătrâna mămucă
totul pe brânză şi totul pe ducă
tot mai amarnică tot mai făţarnică
tot mai iubindu-ne sârma hotarnică
tot mai şi râde tot mai şi plânge
tot mai fierbinte băltoaca de sânge
tot mai tocată cămaşa destinului
tot mai imperii ne-nghit intestinului
totuşi odată şi-odată cu totul
tot după mască mulându-se botul
tot mai şi tocmai căzând ai să urci
tot mai pierdută-n lozinci şi bulbuci