Despre degradare şi risc în Europa, cu Vintilă Horia
Pentru tiparPână la sfârşitul vieţii departe de ţară, şi totuşi atât de aproape prin gând şi faptă... Putem spune că acesta a fost destinul lui Vintilă Horia, împătimitul de dragoste pentru tot ce a însemnat frumuseţe şi înălţare spirituală românească. Precum un alchimist dibace, el a ştiut să aducă în prea-plinul istoriei Europei, de foarte multe ori întunecată de intrigi, războaie şi trufie, lumina blândeţii sufletului românesc, ale cărui izvodiri străvechi se trag de pe muntele Om sau de pe înălţimea sacră a muntelui Kogaionon.
Eseul Despre degradare şi risc a fost scris de Vintilă Horia în anul 1961, cu intenţia de a însoţi romanul Cavalerul resemnării, într-o necesară încercare de a explica cititorilor săi diabolicul mecanism prin care s-a dorit denigrarea personalităţii sale, pricinuite de acordarea premiului Goncourt. Editorul nu a fost de acord cu publicarea acestui text, temându-se de represalii din partea acelor publicaţii care l-au atacat pe Vintilă Horia. Pentru prima dată a fost publicat în 2002, în volumul Întoarcerea lui Vintilă Horia, alcătuit de Marilena Rotaru. Eseul constituie o pledoarie pentru adevăr, împotriva relei-credinţe, a urii şi a minciunii. Dovadă a mândriei de a fi român, mărturisind iubire pentru adevăratele valori, datorită cărora acest neam dăinuie de veacuri, şi nicidecum ură, căci cei care l-au umilit au fost instrumentele diabolice ale unui regim politic de împrumut, străin de adevărata matrice a sufletului românesc, sunt romanele trilogiei exilului, precum şi Mai sus de miazănoapte, ultimul roman scris de Vintilă Horia, redactat, pentru prima dată, direct în limba română. „Aparţin unui popor de ţărani şi de poeţi, – mărturiseşte el cu mândrie, dar şi cu nostalgie – al cărui contact cu istoria a fost totdeauna dureros şi tragic. Un popor care adesea s-a retras din istorie (filozofii noştri Lucian Blaga şi Mircea Eliade au explicat bine acest fenomen), s-a ghemuit dincolo de vizibil, în pădurea miturilor lui. Este vorba de o promisiune sau de un mesaj pe care Ovidiu şi Radu Negru, personaje ale celor două romane ale mele, l-au pus în lumină. Acest popor a avut întotdeauna, în formă dacă antică, sau în cea românească modernă, un sens religios despre viaţă, care evită orice tendinţă spre extremism, fie acesta optimismul sau pesimismul exagerat. Filozofia sa este aceea a resemnării, aşa cum e prezentată în paginile ultimului meu roman (Cavalerul resemnării – 1961): o libertate care se autorestrânge la acţiunea pur umană, lipsită de posibilitatea momentană de a se realiza pe dimensiuni mai înalte şi mai durabile. Acest fel de a fi nu implică o separare de divin”1.
Tulburarea şi pervertirea normalităţii politicului şi a metapoliticului sunt resimţite fie de către exilatul poet Ovidiu sub strălucirea amăgitoare a Romei antice, fie de Radu Negru în frenezia ospeţelor deşănţate din Veneţia, ori de Toma Singuran în închisorile României şi în pustietatea Bărăganului, într-un cuvânt, de Vintilă Horia prin toate aceste personaje, dar şi prin rechizitorii precum Despre degradare şi risc, Autobiografie spirituală, Ceva despre locurile înalte, Există o singură problemă în Transilvania: comunismul, Către o regăsire în fiinţă, Ce ne mai poate fi de folos, O armată pentru un nou început, Pentru o biserică mai unită, O ştiinţă despre lume şi despre noi cu totul nouă, Ce nu-ţi doresc ţie, Întoarcerea la real etc.
Meditând la deşertăciunea gloriei spre care toţi împăraţii romani se consideră mai mult decât îndreptăţiţi să acceadă, dispreţuind sinceritatea şi adevărul în favoarea minciunii şi a intrigilor mercantile, Ovidiu, personajul central al romanului Dumnezeu s-a născut în exil, constată realitatea efemeră, sortită pieirii imperiului: „Trebuie să fii ori inconştient ori favorit al regimului ca să nu doreşti o schimbare, ca să nu-ţi dai seama de un lucru foarte grav: că am pierdut orice libertate şi că ajunge un cuvânt, rostit de un sclav la urechea unui poliţist, ca să-ţi pierzi averea şi viaţa. Este deci logic să gândeşti că pacea lui Augustus este pacea fricii şi că, la Roma sau la Tomis, există oameni care cugetă altfel decât senatorii. Mulţi au primit pedeapsa pe negândite, ca mine, şi au descoperit adevărul abia după ce au simţit pe pielea lor asprimea lui [Jupiter]”2.
Frică, teroare, umilinţă sunt armele regimurilor totalitare care s-au repetat în istorie ca nişte molime cărora mulţimi nevinovate nu le-au putut face faţă. Cum bine se ştie, Salvarea de ostrogoţi, ultimul roman al trilogiei exilului, este un rechizitoriu, o denunţare a realităţii crunte din ţară, unde fărădelegile comunismului năşteau monştrii şi ucideau adevăratele valori intelectuale. Toma Singuran este condamnat la exilul singurătăţii şi al pustiului din propria sa ţară. Nu trebuie să pleci dincolo de graniţele ţării tale pentru a te regăsi mai aprig condamnat la celula singurătăţii decât între zidurile unei închisori. Exilat în tine însuţi ca într-o peşteră pe ai cărei pereţi te chinui să desenezi amintiri în încercarea de a te salva de negura uitării, aşa cum picturile rupestre de odinioară alcătuiesc fragmente dintr-o memorie colectivă risipită precum nisipul în clepsidră, îţi rămâne doar libertatea de a visa şi de a-ţi aşeza gândurile în lăcaşul secret al unui caiet. Toma Singuran, profesorul universitar condamnat, mai întâi, la cincisprezece ani de închisoare, se vede osândit, pentru a doua oară, de astă dată la izolarea din Bărăgan şi, implicit, la exilul interior. „Nu deznădăjduia, nu avea nici măcar chef să plângă sau să strige, tristeţea i se dizolva cu încetul în sânge, era deja obişnuit, căci singurătatea îi dezvăluise sensul ei ascuns şi alinător: ea era ţara lui, se contopea cu ea de cincisprezece ani, această nouă pedeapsă îl întărise în realitatea lui dintotdeauna, în vreme ce închisoarea îl despărţise de ea. Închisoarea ca înfăţişare a străinului, a ocupaţiei, a unei oribile şi nivelatoare impuneri venite din afară, silind pe toată lumea să cunoască teama, care este unul din numele singurătăţii. Închisoarea, simbol viu şi palpabil al ceea ce se petrecuse în ţară după război. Înstrăinarea prin trup şi spirit. A izola pe cineva între ziduri ostile, a-l pune în lanţuri şi a-l fixa de butuc însemna a-l expatria, a-l zvârli în afara spaţiului său. Ocupaţia străină era un exil, o transhumanţă pe loc. Pentru ca acest miracol demonic să fie cu putinţă, ocupantul crease rasa călăului. Mii de călăi, torţionari, bătăuşi cu simbrie, gardieni înarmaţi şi implacabili, asasini oficiali deveniţi funcţionari de stat a căror misiune consta în a face posibilă pentru cetăţenii ţării călătoria în străinătate, transhumanţa pe loc. Sângele şi durerea, în viaţă şi moarte, înlocuiau trenurile, vapoarele şi avioanele de odinioară, mijloace burgheze de a călători oriunde. Acum, a călători însemna a propune un singur peisaj, un itinerariu unic, acela al izolării între ziduri sub vântul loviturilor şi al injuriilor. Vremurile noi, acest romantism sadic, impuneau lumii propriile lor mijloace de transport. Oamenii erau alungaţi de pe pământurile lor, condamnatul la călătorie fiind silit să-şi îngusteze spaţiul, vinovaţii fiind constrânşi să existe în nuclee de anti-natură, tot mai reduse, ca nişte condensări în rău. Totul fusese astfel inversat – binele însuşi devenise rău, frumosul se preschimbase în urât, fericirea în nenorocire, fuseseră însă păstrate cu grijă etichetele originale, aplicate doar pe conţinuturi contrarii – astfel călătoria se deghizase în nemişcare, iar ţara în stranietate.”
Ce poate fi în sufletul tău când vezi că nimănui nu-i pasă de soarta poporului tău, ba mai mult, când primeşti un refuz categoric la iniţiativa ta plină de entuziasm de a apăra valorile spirituale şi materiale ale unui colţ creştin de lume faţă de invazia altor religii şi puteri materiale? Negru Vodă se vede silit să abandoneze speranţa într-o cruciadă care ar fi putut salva ţările creştine din Europa de cotropirea păgână, asigurând Ţării Româneşti, mai întâi, bunăstarea spirituală, şi apoi, pe cea materială. De ce? Pentru că, la vremea respectivă, o ţară creştină, care ar fi putut juca un rol hotărâtor în a schimba soarta Europei, a preferat să-şi recunoască doar propriile interese. Repetabilul egoism şi indiferenţa faţă de ţări cu nume mai puţin sonor pentru principi şi alţi conducători au făcut ca aceeaşi atitudine să fie preluată la nesfârşit în istorie. Inconştienţa conducătorilor politici a transformat, de cele mai multe ori, istoria propriei ţări într-o diformă pagină a timpului ce şi-a revărsat conţinutul mutilând devenirea altor popoare. Romanul Cavalerul resemnării consemnează efortul lui Radu Negru de a aduna creştinătatea într-o încercare disperată contra păgânităţii. Dogele Veneţiei nu poate accepta o asemenea ipoteză, preabinele politicii de moment îi acoperă orizontul devenirii propriei republici: „Cum să demonstreze dogelui – se întreabă Radu Negru – că acest răgaz se va sfârşi într-o zi printr-un dezastru şi că fiecare corabie veneţiană încărcată cu mărfuri, navigând spre Istanbul, sporea puterea duşmanului, că fiecare monedă de aur câştigată de Veneţia nu era decât o falsă bogăţie, o garanţie a catastrofei viitoare? Cum ar fi sprijinit Veneţia o cruciadă, în acest moment în care setea de cuceriri a turcilor părea domolită? (...) Şi, dacă ar da greş, la ce uşă ar trebui să bată, dacă Franţa întreţinea relaţii cu Poarta pentru a găsi în turci nişte aliaţi împotriva Spaniei şi Austriei, dacă Austria, în mod direct cea mai ameninţată dintre puterile europene, părea că nu-şi dă seama de primejdie? Cum să realizeze o unitate de vederi între ţările creştine, dacă războiul între ele atârna mai greu în preocupările lor decât orice idee de cruciadă?”4.
Această inconştienţă se află sub semnul întrebării, deoarece sub masca ei multe jocuri calomniatoare au mărginit viitorul altor state şi multe principii de reală şi bună înţelegere între naţiuni s-au spulberat. Vintilă Horia, cel căruia premiul Goncourt, acordat pentru valorosul roman Dumnezeu s-a născut în exil, era sortit retragerii datorită aparatului antiuman al Securităţii, conceput contra bunului-simţ şi perceput ca atare de aproape întreaga societate academică, dar, din păcate, din aceleaşi raţiuni ca cele ale dogelui Veneţiei, prea puţin înregistrate ca o reală ameninţare, conştientiza, în 1961, pericolul diabolizării politicii: „Cred, – mărturiseşte scriitorul – că asistăm astăzi la un proces înspăimântător de diabolizare a politicii, devenit posibil în momentul în care lupta dintre bine şi rău, prezentă în orice suflet omenesc, a fost câştigată de către adversar (...). Adversar al lui Dumnezeu, deci şi al oamenilor, Calomniatorul, prinţ al răului, n-a putut niciodată să triumfe. Victimele lui n-au fost decât victime parţiale: până în momentul când omul a decretat moartea lui Dumnezeu, iar Adversarul a rămas singur în mijlocul nostru. De atunci totul a fost umilit prin politică”5.
Pierderea Basarabiei şi a nordului Bucovinei este percepută de tânărul care tocmai se pregătea să plece cu funcţia de ataşat de presă la Roma ca „sfârşitul unei lumi româneşti”, „o dramă cumplită” – „se încheia un ciclu din istoria României”6. Celui care copilărise câţiva ani pe meleagurile Basarabiei, căci tatăl său fusese numit inginer agronom la Cahul şi apoi la Chişinău, celui care avea un frate mai mic născut în această parte a României i-a fost dat să trăiască, alături de mii de români condamnaţi la aceeaşi suferinţă, mărturia nepăsării conducătorilor marilor puteri politice ale lumii faţă de drama unui popor mic, dar care a dat atâtea jertfe pentru ca cei mari să doarmă liniştiţi. În plină actualitate a anilor ’90, de fapt, chiar în martie 1990, impresionat şi plin de speranţă în normalizarea viitorului României, Vintilă Horia sintetiza într-un interviu întreaga istorie a ţării: „istoria românilor este istoria unor patimi care încep, aş zice, cu sinuciderea lui Decebal la Sarmizegetusa şi se termină cu morţii de la 22 şi 23 decembrie”. În eseul Despre degradare şi risc, autorul trilogiei exilului se transformă în vocea acuzării, autorizată de suferinţa exilului şi de conştiinţa sa de român, demascând pierzania adusă de comunism în România, precum şi lipsa de solidaritate a ţărilor care ar fi putut influenţa în sens pozitiv istoria. Probabil că tocmai tonul tranşant, departe de a acorda circumstanţe atenuante pentru întâmplările dureroase din propria sa ţară, a făcut ca acest eseu să nu vadă lumina tiparului în timpul vieţii autorului. Vintilă Horia a ales soarta poetului Ovidiu, percepând, iniţiatic, exilul ca pe unica şansă de a-şi apăra conştiinţa de blestemul comunist, prin purificarea adusă de suferinţa distanţei fizice faţă de spaţiul-matrice, de jertfirea fiecărei zile trăite la mii de kilometri depărtare, în Italia, Argentina ori Spania, pentru tomurile scrise cu gândul bun şi curat faţă de poporul român şi istoria deloc blândă ce i-a fost hărăzită. „Prăbuşirea frontului francez, în mai 1940, – rememorează Vintilă Horia momentele care au zguduit existenţa românilor – a fost pentru noi începutul apocalipsului. Durerea noastră amestecată cu deziluzia, aprinsă de teamă şi de furie, a fost imensă şi sinceră. Am văzut lumea plângând pe străzi atunci când jurnalele anunţau ruperea liniei Maginot, deoarece, pentru noi, înfrângerea Franţei însemna şi înfrângerea celeilalte extremităţi a comunităţii europene. În iunie 1940, după un ultimatum, ai cărui termeni n-au fost nici măcar respectaţi, şi cu consimţământul sine qua non al aliatului nazist, Uniunea Sovietică a invadat Basarabia şi Bucovina de Nord. Scene oribile au avut loc atunci în acele regiuni, scene obişnuite şi tipice situaţiei în care armata Utopiei pătrundea pe teritoriul Omeniei. Şi nimeni, din întreaga lume, n-a strigat în numele nostru, căci noi nu mai aveam glas pentru a striga, nici lacrimi pentru a plânge, cum spuneau bătrânii noştri cronicari. După două luni a fost rândul Transilvaniei şi al Dobrogei meridionale. În foarte scurt timp, România pierduse un sfert din teritoriul ei şi nimeni în Europa, nici măcar puterile care ne garantaseră integritatea frontierelor –Franţa şi Anglia – nu mai erau în măsură să ne apere. Lumea părea să fi devenit prada celor doi aliaţi, care-şi împărţiseră întâi Polonia: Germania lui Hitler şi Rusia lui Stalin”8.
În plină dictatură comunistă, respectiv în anii ’60, Vintilă Horia îşi asumă răspunderea şi riscul de a acuza şi de a denunţa întregii lumi pericolul şi consecinţele falselor precepte de libertate şi egalitate impuse de comunism. Astfel orânduită încât să nu poată sau să nu dorească să respingă minciuna şi nedreptatea acestui regim al terorii, istoria secoluluiXX a fost bântuită de pericolul extinderii coşmarului pe care, din nefericire, unele popoare l-au trăit cu adevărat. Umanistul Vintilă Horia identifică neşansa proliferării acestei maladii spirituale şi materiale şi, tocmai de aceea, încearcă să avertizeze Europa prezentului şi a viitorului: „Comunismul este astăzi factorul care se opune omului, ideii de libertate, ca şi progresului, poate mai material, dar nu mai puţin uman, al bunei stări.
Dacă în 1936 sau în 1938, comunismul şi fascismul erau în inegală măsură răspunzători de calamităţile omenirii, după moartea fascismului, comunismul a rămas unicul mare responsabil. Stalin ar fi putut salva comunismul în 1945, dacă s-ar fi prezentat în faţa popoarelor europene, sărăcite şi terorizate, ca un eliberator. El a ratat, însă, în fond, unica ocazie favorabilă comunismului, arătând în schimb lumii faţa lui adevărată: imobilismul, imposibilitatea de a evolua. În loc să elibereze popoarele, Stalin le-a transformat în sclavi, demonstrând, încă o dată, că ideologia comunistă nu era decât haina falsă a unui monstruos şi perimat imperialism, nu mult deosebit de cel al ţărilor de altădată. Ceea ce s-a întâmplat la Budapesta în 1956 n-a făcut decât să pună în evidenţă din nou ceea ce Stalin începuse, intrarea în decadenţă a ideii de revoluţie şi prăbuşirea îngerilor răzvrătiţi în propria lor îngrozitoare aventură”9.
Pentru a nu permite mutilarea conştiinţei sale, scriitorul s-a retras din calea torţionarilor, impunându-şi soarta rătăcitorilor fără de ţară. În 1945, judecat în lipsă de Tribunalul Poporului din România, este socotit criminal de război şi condamnat. Fără a pactiza cu forţele oculte, Vintilă Horia a argumentat în nenumărate rânduri că nu a fost legionar, aşa cum era acuzat de către emisarii regimului de la Bucureşti, pentru a-l discredita şi a-l compromite în Europa. Campania dezlănţuită în mass-media cu prilejul acordării premiului Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil este elocventă pentru duplicitatea sistemului politic românesc. Aşa cum el însuşi recunoaşte, ceea ce deranja autorităţile din România erau articolele sale anticomuniste. În ciuda atitudinii ostile şi ameninţătoare, el continuă să acuze şi să demaşte minciuna şi teroarea ca dominante ale regimurilor comuniste: „Ceea ce s-a întâmplat după război – rememorează el cu suferinţă – o ştim cu toţii. E inutil, deci, să revin aici asupra unei Budapeste, de zeci de ori jucată pe scenă, dincolo de Cortina de Fier. Ţara mea a fost comunizată, în ciuda tuturor angajamentelor luate de Stalin la încheierea armistiţiului şi a păcii, în ciuda, de asemenea, aliaţilor occidentali. Mari părţi, din teritoriul nostru, din cel al Poloniei, al Finlandei, al Cehoslovaciei, al Germaniei, toate Ţările Baltice, au fost ocupate de aşa-zişii eliberatori. Numele însuşi al ţării mele a fost schimbat şi denaturat, pentru ca să-şi uite originea ei latină. Ţăranii şi scriitorii au umplut închisorile. Lagăre de concentrare şi de muncă silnică, închisori noi au înflorit peste tot, la umbra unei revoluţii care-şi încheiase ciclul şi devenise propriul ei antipod. S-au inventat noi torturi, printre care faimosul Canal Dunăre – Marea Neagră, canalul morţii, unde au pierit mii de oameni. Piteştii au completat sinistra imagine”10.
Nu numai soarta ţărilor din Europa l-a preocupat pe Vintilă Horia, ci orice situaţie de criză pricinuită nu atât de natură, cât de necugetarea oamenilor. El se simte solidar cu suferinţa celor aflaţi în plin război în Vietnam şi se întreabă, cu sinceritate şi spaimă provocată de conştientizarea atrocităţilor de care este în stare omul: „Cum putem suporta atâta injustiţie şi atâta durere?
Niciodată n-am suferit atâta, alături de nişte oameni atât de îndepărtaţi, atât de frăţeşte aproape”11.
Teama de ceea ce minţile diabolice ale unor oameni pot produce ducând spre pierzanie popoare şi culturi l-a urmărit mereu pe scriitorul român. Ca un iniţiat datorită încercărilor exilului, el oficiază cu fiecare roman o ceremonie prin care îşi re-uneşte destinul cu ţara. „Pentru scriitor – explica el – exilul este o tehnică a cunoaşterii (...), o cheie supremă pentru a ajunge la ultima cunoaştere.” Conferind acest sens depărtării de ţară, îi este mai uşor să-şi accepte destinul şi să pătrundă în universal. Căci, aşa cum mărturisea, „dragostea, exilul şi moartea sunt cele trei chei ale cunoaşterii”12.
Note
1 Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Bucureşti, Editura Ideea, 2002, p. 114.
2 Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil, Craiova, Editura Europa, 1991, p. 37.
3 Vintilă Horia, Salvarea de ostrogoţi, Craiova, Editura Europa, 1993, p. 10.
4 Vintilă Horia, Cavalerul resemnării, Craiova, Editura Europa, 1991, p. 40.
5 Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Bucureşti, Editura Ideea, 2002, p. 110.
6 Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Bucureşti, Editura Ideea, 2002, p. 38.
7 Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Bucureşti, Editura Ideea, 2002, p. 15.
8 Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Bucureşti, Editura Ideea, 2002, p. 122-123.
9 Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Bucureşti, Editura Ideea, 2002, p. 125-126.
10 Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Bucureşti, Editura Ideea, 2002, p. 128.
11 Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Bucureşti, Editura Ideea, 2002, p. 166.
12 Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Bucureşti, Editura Ideea, 2002, p. 73.