Nae Ionescu şi generaţia condamnată la luciditate
Pentru tiparProfesorul de logică şi de metafizică, dascălul de gazetărie mereu actual, mentorul de gândire al unei întregi generaţii, „filozoful” în gazetărie şi „gazetarul” în filozofie, polemistul bătăios, Nae Ionescu se situează în viaţa bucureşteană ca elev al lui N. Iorga şi ca moştenitor spiritual al lui V. Pârvan.
„Profesorul de nelinişti”, cum zicea N. Steinhardt, s-a format înainte de primul război mondial (când a început războiul avea 26 de ani). C. Rădulescu-Motru a fost nu numai profesorul său, ci şi acela care i-a orientat destinul, primindu-l printre colaboratorii „Noii Reviste Române” şi trimiţându-l apoi la doctorat, în Germania, la München. Ulterior, în 1920, C. Rădulescu-Motru îl va introduce în corpul universitar ca asistent al său, încredinţându-i cursurile de logică, de teoria cunoştinţei şi metafizică şi tot el va fi acela care îl va lansa pe fostul său student în câmpul unei ziaristici care îi va aduce lui Nae Ionescu gloria, la fel de mare ca şi cea a renumitelor sale cursuri universitare. Alături de C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu a fost cel de-al doilea dascăl care a contribuit la formarea intelectuală a viitorului doctor münchenez. Admirator fanatic al lui N. Iorga, care i-a fost profesor şi mentor spiritual, Nae Ionescu nu va ezita, după ani de zile, să polemizeze cu profesorul său1.
Influenţa lui Nae Ionescu s-a propagat în medii diferite, dar a rodit mai bogat în mediul universitar, începând cu anul 1922. În viaţa universitară, Nae Ionescu se situează ca un descendent direct al lui N. Iorga şi se recunoaşte ca unul „din elevii săi cei mai „puri”, crescuţi adică în realismul istoric, fenomen românesc dinamizat de N. Iorga”. Cronologic însă Nae Ionescu apare ca un „descendent” al lui V. Pârvan. „Căci de la 1926 încoace are în faţa sa o masă de studenţi care crescuseră sub magia lui V. Pârvan şi care nu-şi mai găseau nici un maestru spiritual.”2 Nae Ionescu va gândi în continuare orientarea spirituală, căci studenţii „nu caută la Universitate numai o bună şi precisă învăţătură”, ci mai ales „o metodă de viaţă şi de gândire, un maestru spiritual, adică un om destul de sincer ca să nu şovăie” şi „destul de viu ca să nu piară el însuşi, copleşit de conştiinţa acestei zădărnicii”3. „Profesorul” se dovedeşte de la bun început un tip socratic prin refuzul oratoriei şi al metafizicii exterioare. „El va readuce metafizica la punctul ei iniţial: cunoaşterea de sine. De la prima sa lecţie de metafizică – problema fiinţei va rămâne centrul de preocupări teoretice ale profesorului Nae Ionescu. Structură antioratorică, el introduce în Universitate tehnica socratică a lecţiilor familiare, calde, dramatice. Creează repede un stil, pe care îl imită studenţii: vorbire directă, fraze scurte, exemple frivole.”4 Nae Ionescu va susţine metoda gândirii cu „mintea proprie”, cu priză la real şi cu perceperea vieţii ca ipostază vie a realului. Mulţi dintre tinerii care vor săvârşi marea deschidere a culturii române spre universal au fost discipolii lui Nae Ionescu. Deşi personalităţi complexe şi total diferite, ei s-au simţit apropiaţi prin aceleaşi crezuri şi prin dezbaterile atât de actuale în acea vreme – „cunoaşterea de sine”, „autenticitatea”, „trăirea”, „experienţa” pe care le aflaseră în ideile lui Nae Ionescu. Datorită metodei „socratice” a „Profesorului”, foştii săi elevi sunt „atât de personali, atât de rotunjiţi sufleteşte, chiar atât de deosebiţi între ei”5.
Mircea Eliade va fi unul dintre acei care au trăit cu intensitate „aventura” cunoaşterii, enunţată de Nae Ionescu. Simpatia dintre Mircea Eliade şi Nae Ionescu a fost reciprocă. Discipolul vede în profesorul său un mentor spiritual care se adresează studenţilor chemându-i să reflecteze asupra diverselor probleme şi învăţându-i să le rezolve singuri printr-o reflectare proprie. Datorită lui, Mircea Eliade pătrunde la „Cuvântul” şi devine cunoscut într-un cerc larg de intelectuali. Profesorul îi intuieşte posibilităţile şi îi supraveghează lecturile filozofice care se înmulţesc simţitor: Bacon, Kant, Steiner. Mircea Eliade a păstrat o adâncă recunoştinţă faţă de mentorul său spiritual, dovadă este iniţiativa sa de a aduna într-o culegere articolele politice ale lui Nae Ionescu, scrise în 1926-1933. Acestea vor fi publicate în 1937, la Editura Culturii Naţionale sub titlul Roza vânturilor, însoţită de o scurtă prefaţă a autorului şi cu o amplă, elogioasă postfaţă a îngrijitorului ediţiei – Mircea Eliade. Aceasta va fi singura carte, apărută în timpul vieţii sale6. După moartea lui Nae Ionescu (15 martie 1940), s-a constituit un Comitet pentru editarea operei sale, alcătuit din foşti studenţi şi colaboratori ai profesorului (Const. Floru, Const. Noica, M. Vulcănescu) care au beneficiat şi de sprijinul altora, sub coordonarea academicianului Octav Onicescu. Acest comitet a editat patru cursuri celebre: Istoria logicei (1941, cu un memorabil portret al lui Nae Ionescu, scris de V. Băncilă), Metafizica (1942 – este vorba de cursul despre Cunoaşterea imediată, ţinut în 1928-1929), Logica generală (1943), Metafizica II (1944 – este vorba de cursul despre Cunoaşterea mediată, ţinut în anii 1929-1930).
În Izvoare de filozofie. Culegere de studii şi texte, II (Editura Bucovina, Bucureşti, 1944) vedea lumina tiparului teza de doctorat, în limba germană (susţinută de Nae Ionescu la Universitatea din München, la 3 aprilie 1919).
Nae Ionescu va fi acela care îl va descoperi şi pe Mihail Sebastian, în 1927, când prezida Comisia de bacalaureat la Liceul din Brăila. Remarcând calităţile excepţionale ale tânărului candidat, profesorul Nae Ionescu l-a invitat să vină la Bucureşti pentru a intra în redacţia ziarului „Cuvântul”. Astfel a început cariera de scriitor şi publicist a lui M. Sebastian. La Bucureşti l-a cunoscut pe M. Eliade (care avea să-l introducă în cercul fruntaşilor tinerei generaţii – M. Vulcănescu, P. Comarnescu, Arşavir Acterian, Ionel Jianu – care erau mai vârstnici decât el cu vreo 3-4 ani). M. Sebastian a fost bine primit şi s-a bucurat de protecţia a două personalităţi importante care i-au înlesnit ascensiunea în lumea literară – Nae Ionescu şi Al. Rosetti, directorul „Revistei Fundaţiilor Regale”. M. Sebastian a rămas un admirator fidel al lui Nae Ionescu, deşi între ei exista o contradicţie flagrantă. Nae Ionescu era un reprezentant al influenţei germane în România, un susţinător al ideilor naţionaliste de extremă dreaptă, pe când M. Sebastian era un adept al culturii franceze şi avea convingeri democratice de stânga. Conflictul nu a întârziat să apară, în 1934, atunci când M. Sebastian i-a cerut lui Nae Ionescu o prefaţă pentru romanul său De două mii de ani în care relata suferinţele unui tânăr student evreu din pricina prigoanei milenare împotriva poporului său. Nae Ionescu a scris o prefaţă în care a susţinut că aceste persecuţii sunt necesare potrivit legilor istorice, deoarece poporul evreu nu şi-a recunoscut Mântuitorul. Când a primit această prefaţă, M. Sebastian s-a aflat în faţa unei crunte dileme: să publice prefaţa şi să confirme, astfel, teza lui Nae Ionescu ori s-o restituie autorului cu explicaţiile de rigoare. „M. Sebastian, printr-un act de bravadă, a publicat prefaţa, fără s-o însoţească cel puţin de o postfaţă în care să combată teza net antisemită a binefăcătorului său. Abia mai târziu a publicat o broşură separată în care a încercat să explice soluţia pe care a adoptat-o.”7 În urma eseului Cum am devenit huligan al lui M. Sebastian, oricine ar fi putut întrevedea destrămarea prieteniei lor. Dar nu va fi aşa, căci autorul Oraşului cu salcâmi va continua să-l aduleze pe cel pe care îl numise „directorul de conştiinţă”. În Jurnal, poate cea mai paradoxală pasiune intelectuală pe care o face M. Sebastian, este cea pentru Nae Ionescu, pe care îl apelează simplu şi călduros, Nae. Deşi demult nu mai era student, discipolul nu lipseşte de la nici unul din cursurile profesorului pe care le comentează pasionat în însemnările sale. Fascinat de fantasticul joc al ideilor, M. Sebastian nu se poate abţine să nu noteze şi uriaşele crize de orgoliu ale lui Nae Ionescu, tiradele sale naţionalist-extremiste, ca şi fabulaţiile pe teme politice. La moartea idolului, o durere acută străbate fiinţa lui M. Sebastian: „A murit Nae Ionescu (15 ianuarie 1940). Plâns nervos, imposibil de reţinut. Se duce cu el o întreagă perioadă din viaţa mea. Ce soartă stranie a avut omul ăsta extraordinar care moare neîmplinit, nerealizat, învins – şi dacă nu mi-ar fi greu s-o spun – ratat. Mi-e atât de drag tocmai pentru că a avut aşa de puţin noroc”(16 martie 1940).
Dincolo de opiniile contradictorii la adresa acestei personalităţi atât de controversate în epocă – etichetat de unii „mesianic pe dos”, „seducător agent al Diavolului”, „profesor de logică, acuzat de plagiat”, „monument de cinism, cupiditate şi mercantilism, snobism şi ţopenie balcanică”; iar de alţii – „profesor de nelinişti” şi „director de conştiinţă”, „creatorul elitei gânditoare”, „incredibilul model intelectual” – Nae Ionescu a ştiut să conducă orientarea spirituală a tineretului, având un impact decisiv asupra lor. El a fost acela care a reuşit să dea filozofiei româneşti, pentru prima dată, „o identitate inconfundabilă în cugetarea universală, câştigându-şi un loc echivalent cu cel deţinut de Descartes în filozofia franceză, de Bacon în cea engleză, de Kant în cea germană şi de James în filozofia americană”8. Chemarea lansată de Nae Ionescu a însemnat o sincronizare cu întregul curent literar european; desăvârşirea mai mult sau mai puţin împlinită, în funcţie de talentul fiecărui – avea să vină din partea discipolilor săi. „Momentul spiritual pe care îl alimentează necontenit lecţiile şi articolele lui Nae Ionescu aparţine unui alt ciclu. Se cere, înainte de toate, o totală sinceritate faţă de sine şi faţă de ai tăi. Nu ştii decât ceea ce trăieşti tu; nu rodeşti decât în măsura în care te descoperi pe tine. Orice drum e bun, dacă duce în inima fiinţei tale, dar mai ales drumurile subterane, marile experienţe organice, riscurile, aventura. Un singur lucru e esenţial: să rămâi tu, să fii autentic, să nu-ţi trădezi fiinţa spirituală.” Tinerii erau învăţaţi să creadă în aventură şi să nu devină robi ai teoriilor generale, ai dogmelor seci; sinceritatea era promovată pretutindeni, iar exasperarea – privită cu simpatie. Nae Ionescu nu le cerea tinerilor decât un singur lucru: să-şi găsească drumul către ei înşişi, să aibă dragoste pentru trăirea interioară, să fie sinceri şi să fie autentici. „Omul se verifică prin viaţa şi capacitatea sa de rodire – şi poate nădăjdui mântuirea prin sinceritatea sa faţă de sine. Tot aşa un neam supravieţuieşte prin sinceritatea faţă de sine, prin curajul său de a se cunoaşte aşa cum este; prin autenticitate (…). Autenticitatea, fără de care nimic nu e valabil, îţi cere să fii tu însuţi – dar realizând-o, te recunoşti dincolo de tine (…). Caută-te pe tine însuţi – cu sinceritate, cu îndrăzneală – şi vei vedea că tu eşti în altă parte decât în tine; te vei găsi sub umbra lui Dumnezeu”10.
Nae Ionescu a lansat în epocă conceptul de „trăire”, a pledat pentru ortodoxie, pentru renaşterea românească, s-a conectat la tot ce a dezbătut „generaţia tânără” în acea vreme – „experienţă”, „aventură”, „autenticitate”. „Ca să poţi ajunge undeva, oriunde, trebuie înainte de toate să fii tu însuţi, să fii autentic. În această dramatică şi necesară luptă pentru autenticitate – fără de care nimic nu se poate crea – profesorul Nae Ionescu a jucat rolul de frunte.”11 De numele lui Nae Ionescu se va lega activitatea „noii generaţii spiritualiste”, generaţia patetică a intelectualilor care se simţeau irezistibil atraşi de vâltoarea acţiunii.
Note
1 Dezacordul dintre Nae Ionescu şi Nicolae Iorga a fost mai mult de natură politică. Ceea ce-i reproşa Nae Ionescu lui N.Iorga era faptul că niciodată acesta nu a transformat o acţiune declanşată de el sau în care avusese un cuvânt hotărâtor de spus şi n-a înteţit flacăra atunci când i-a fost cu putinţă.
2 Nae Ionescu, Roza vânturilor, Editura Hyperion, Chişinău, 1993, p. 274.
3 Idem, p. 274.
4 Ibidem, p. 275.
5 Ibidem, p. 428.
6 În timpul vieţii i-au mai apărut articole răzleţe în presa vremii. Într-un volum colectiv al Institutului Social Român – Doctrinele partidelor politice, Editura Culturii Naţionale, Bucureşti, 1924 – îi apăruse conferinţa despre Sindicalism (rostită în 1923). La acestea se adaugă şi câteva prefeţe sau introduceri la volumele altora, cea mai faimoasă rămânând prefaţa la romanul De două mii de ani, amplu dezbătut în epocă.
7 M. Sebastian evocat de Ionel Jianu, în România literară, 17-23 septembrie, 1997, an. XX, nr. 37, p.10.
8 La început de drum de Dan Zamfirescu în Roza vânturilor, ed. cit., p. 4.
9 Idem, p. 276.
10 M. Eliade în Roza vânturilor, ed. cit., p. 282-283.
11 Idem, p. 276.