Oraşul
Pentru tiparOraşul e minunea cea dintîi
adusă-n dar de zei
primului om
care-a uitat singurătatea;
şi pentru că zeii erau păgîni,
au răspîndit actori şi clovni,
i-au pus să joace săptămîni
spre a înlocui,
spre a sărbători
tărîmul părăsit de-atunci...
Oraşul s-a schimbat
şi clovnii rătăcesc
înstrăinaţi de noii zei;
însă şi astăzi
Curtea Miracolelor ne aşteaptă
la fiecare pas, pe fiecare stradă.
Elemente
Aripa fluturelui – plasa pescarului
zădărnicită-n aşteptare –
ochiurile goale n-au ştiut să prindă
polenul ne-mplinit în miez de floare.
Petala nufărului – ochi de fecioară
din propriul plîns se adapă –
disperarea-şi macină zadarnic avînturile
rupte între dorul de vînt sau de apă.
Ovalul şarpelui – lianele verii
căzute la pămînt fără de vlagă –
şi oare ce ar şti să domolească
înlănţuirea vrejurilor ce nu se mai dezleagă?
Contrast
Soarele azvîrle
cu gesturi leneşe şi largi
săbii subţiri de foc,
găurind inimile
frunzelor de aur străvechi
pe a căror faţă văd
luciri crepusculare.
O ultimă ciocîrlie,
obosită,
ca un semn închircit,
mai încearcă o dată,
cu aripi de plumb,
să-şi sărute iubitul ceresc.
Un rîu de scîntei cărunte
curge mohorît
peste convoiul frunzelor
săgetate.
Lugubre se-nalţă,
ca tuburile unei orge,
ramurile pădurii schingiuite.
Natura toată e un arc slăbit
ce se-ncovoaie.
Eu – mă înalţ în primăvara mea,
înaltă şi dreaptă,
verticală din natura întinsă.
Cînd înfloresc caişii
E primăvară!
Anotimpul mireselor
şi al plăpîndelor nuntiri
din florile buimace de cais...
Zîmbeşte îndoit caisul
sub norul de fluturi roz-albi.
Şi-şi zvîrle-n slavă inconştiu
înaltele-i subţiri crenguţe.
E tot un fluture, plină ofrandă,
zîmbet uimit, fantasmagoric...
Mirat, copilul s-a oprit –
Stau faţă-n faţă –
doi copii...
Cu mîna-i fluture ghioc
copilu-atinse o mlădiţă
şi rîse floare şi băiat...
Zvon de copil şi zbor de fluturi,
gingaşe aripi în ninsoare –
Risipă fi-va ori ofrandă?
Taina timpului
Copacii vineţi strîng cu greu
Sonorul ram, pe umed trunchi;
Se frîng clipitele mereu,
Răresc al timpului mănunchi.
Sonorul ram pe umed trunchi
Îşi pleacă trupul cel inert.
Răresc al timpului mănunchi
Secundele. Fug în deşert!
Îşi pleacă trupul cel inert
Copacii; tac şi nu-mi răspund.
Secundele. Fug în deşert?
Au taina lor nu le-o pătrund?
Copacii; tac şi nu-mi răspund,
Privesc cadenţa unui zbor.
Au taina lor nu le-o pătrund?
Ce fuge timpu-aşa uşor?
Privesc cadenţa unui zbor
Şi mîna plină-aş vrea să simt.
Ce fuge timpu-aşa uşor?
Mă doare că nu pot să-l prind.
Şi mîna plină-aş vrea să simt
Cu apa-vie: timpul meu.
Mă doare că nu pot să-l prind...
Copacii vineţi strîng, cu greu...
Rînduri-gînduri
Amicii mei, să nu-mi vorbiţi,
în noaptea-şătrărească,
de prietenie, de iubire –
de fructe putrede-n pahare,
sucul cel negru-ar irupe
în cioburi mii, imunde,
zăgazuri,
preschimbate-n cupe...
să nu-mi vorbiţi, asemeni,
de flori şi de... uitare –
cuvintele deşarte
ar fremăta pe unde,
la mine să ajungă:
Şi tot aşa cum luna
şi-aruncă-n bălţi stătute
profilu-i de sidef,
ofrandă luminilor mărunte,
alcătuirilor de praf,
pe care pofta lor smintită
de ne-nceput şi de plăcere
o soarbe-n clipa cea hulpavă,
de seacă amăgire –
ştiu şi eu chipul travestirii
în cumpăna întoars-a firii.
Nu mai cred în zăpadă,
în geometria albă
a apei ce se frînge
în ea şi în adîncuri
spre-a s-alinta mai pură
în palmă, printre rînduri.
Sub muntele de gheaţă,
pustiul toamnei geme;
sămînţă picurată, otrava din brînduşă
deschide largi corole,
de vinete capcane.
Şi nu-mi plîng ochii, lacrima-i secată,
de prealumina îndelung răbdată;
nici mă dor tălpile adînc brăzdate
de cremenea din piscuri fulgerate,
ci truda lungă care o să fie
pîn’ la zăpada din copilărie.
E soare iar...
Un soare blem impersonal;
din zori mă-ncearcă ceaţa;
în vene să-mi pătrundă,
şi, trîndavă, să mă-mpresoare
şi să mă ţeasă-n crisalidă –
Cerc a mă-mpotrivi: zadarnic,
în pîcla din cetate,
sub fiecare fulg de ceaţă,
clepsidrele se frîng în cioburi,
nisipurile se încheagă,
din curba sticlei desfirate...
Doar frigul stă să mă adune,
iar ceaţa-ncepe a se prelinge
pe buze lin şi pe pleoape –
Mă-ncredinţez tăcerii,
orbirii dimpreună –
rotund compact şi pur
gonit prin ceţurile sure...
Dreptatea
Am pus în talerul stîng
armura albă
de luptător în prag de izbîndă;
şi-am aşteptat,
şi am chemat
ursitoarele să se înfrunte.
Prima a scăpat în talerul drept
galbenul amăgirii;
următoarea – albastrul despărţirii;
scînteia roşie a clipei...
şi cîte şi mai cîte
culori nemaivăzute pierdute-n griul talerului drept.
Cumpăna a căzut într-o rînă
şi nu mi-a mai rămas
decît să-ntind o mînă,
să mai încerc o dată
s-adaug o iluzie-n partea dreaptă.
Dreptatea ţine, la ochi legată,
îndoiala – cumpănă nedreaptă.
Duet
1 – neiertătorul tăiş
al singurătăţii;
lama rece, lucidă,
a eu-lui
în căutarea de sine.
2 – curba amăgitoare,
cîrligul fragil
al iluziei de a te regăsi
pe tine
în 1-ul altuia.
Ah! drumul bătătorit
al întoarcerii din 2 în 1...
Amintire
De casa bunicilor –
în fiecare primăvară –
cireşul rezema mirarea albă
a rodului ce-avea să vină.
An după an,
cu-aceeaşi bucurie,
lumina sleită a florilor răsărea
ca o nouă credinţă din căutările iernii.
În grădina bunicilor
cireşul de odinioară
s-a uscat; şi-a ars odată cu el
şi amintirea imobilizată a copilăriei.
Amnezie
În globul de cristal al zilei de ieri
caut înverşunat învinuirea din mîine
şi, clocotind în neştire
o-nchipuire cu cîte-o amintire,
topesc în ieri pe azi şi mîine
schimbîndu-le costumele ca-n piese
făcute din oglinzi şi din reverse:
pînă ce jocul-nşelător şi dublu,
uitîndu-şi începutul,
mă-nşeală şi pe mine.
Pînă ce stropii umezi de lumină
se smulg din colbul părăsit
iertîndu-l pe mîine de orişicare vină.
Stare de verde
Mi-s ochii dragului atît de verzi,
că primăvara,
clipesc în ei toţi mugurii-nvierii
şi uit să văd cum în fereastră – merii
se scutură de floare – alb.
Mi-s ochii dragului atît de verzi,
că vara,
mă adîncesc ca-n fîn cosit
şi uit că-n geam e mărul prăbuşit
sub rîs de mere – roşu.
Mi-s ochii dragului atît de verzi,
că toamna,
pîndesc în fiecare şoaptă o-ntristare
şi n-aud cîntecul luminii adunate
în mere coapte – galben.
Mi-s ochii dragului mai verzi ca marea
cînd îşi cocleşte-n valuri repetarea;
şi ca faleza, în decembrie, pustiită,
apuc tîrziu în iarnă să mai văd
cum mere verzi în muguri se ridică.
Fără scăpare
Am un cub –
cubul meu de lumină:
fiecare faţă îşi oglindeşte fidel opusa,
în deplină armonie...
Narcis zîmbeşte,
mulţumit de sine!
Doar muchia visează încordată
la Marea Nebunie
de-a se descătuşa...
vreodată...
în sferă!