Al. Sturza, scriitorul
Pentru tiparAlexandru Scarlat Sturza (Sturdza) e unicul filozof român din sec. XIX care a dezvoltat şi a popularizat în întreaga Europă filozofia creştină. Mărturie sunt lucrările lui ce au văzut lumina tiparului în timpul vieţii sale, precum şi Operele postume religioase, istorice, filozofice şi literare, editate în limba franceză în cinci volume, între anii 1858-1861, păstrate şi azi la Biblioteca Naţională din Paris. Lucrările lui s-au bucurat de o înaltă apreciere din partea multor personalităţi de vază ale timpului: Filaret Scriban, Mihail Kogălniceanu, Vasili Jukovski, G. Byron şi alţii. Dentu, editorul său de la Paris, scria: „Nimeni n-a fost mai capabil şi mai vrednic de a apăra cauza comuniunii ortodoxe de Orient (Constantinopol – n.n., E.V.) decât autorul acestui volum”.
Al. Sturza s-a născut la 18 noiembrie 1791 la Iaşi. În următorul an părinţii lui se strămută în Rusia. A fost crescut şi educat în spiritul creştinesc, al unei bogate culturi universale. Cunoştea limbile română, rusă, greacă, latină, franceză, germană.
A lucrat la Ministerul de Externe al Rusiei, mai întâi ca mic funcţionar, apoi ca diplomat la Viena, Paris şi Berlin. A participat activ la pregătirea Congresului de la Viena. Numele lui e strâns legat de actul de constituire a Sfintei Alianţe.
Timp de câţiva ani activează la Ministerul Cultelor şi Învăţământului al Imperiului Rus. Dar din cauza sănătăţii şi a decepţiilor legate de rezolvarea unor probleme diplomatice, demisionează, iese la pensie şi se stabileşte cu traiul la Odesa. Se consacră muncii ştiinţifice. Anii 1830-1854 au fost cei mai fructuoşi ani ai vieţii sale. În această perioadă el scrie cele mai valoroase lucrări: Eseu despre legile fundamentale ale societăţii şi instituţiile umane, Considerente despre filozofia creştină, Menţiuni despre Rusia etc.
Moare la 13 iunie 1854 la moşia sa de la Manzâr, judeţul Tighina.
Al. Sturza este cunoscut şi ca un mecena al culturii şi ştiinţei naţionale. I-a promovat şi i-a susţinut în activitatea lor pe mulţi oameni de ştiinţă, scriitori, inclusiv pe Al. Hâjdău, M. Kogălniceanu, F. Scriban şi alţii. La 1835 Al. Hâjdău, la propunerea lui Al. Sturza, e ales membru corespondent al Societăţii de agricultură din Odesa. În 1839, la fondarea Societăţii de istorie şi antichităţi din Odesa, domnitorul Moldovei M. Sturza e ales membru de onoare, iar peste un an în calitate de membru activ al acestei societăţi – M. Kogălniceanu. Cu susţinerea lui Al. Sturza, F. Scriban ajunge episcop al Stavropolului.
În rândurile de mai jos ne vom referi la unele lucrări mai puţin cunoscute ale autorului, în special la cele inserate în volumul Amintiri şi portrete, în care se relevă harul de scriitor al lui Al. Sturza.
Al. Sturza s-a manifestat în literatură ca eseist. Practica, mai ales în ultimii ani de viaţă, schiţa literară. Mânuia cu iscusinţă pana (scriitoricească), reuşind să realizeze portrete, medalioane, evocări din propria viaţă şi cea a eroilor săi. El întreţine şi o corespondenţă inedită cu apropiaţii săi ori cu unii oameni de vază din prima jumătate a sec. XIX. E cunoscut mai cu seamă schimbul de scrisori între Al. Sturza şi poetul V. Jukovscki, acestea fiind publicate în ziarul orăşenesc din Odesa. Numindu-i oameni distinşi în literatură, redactorul le propune cititorilor să urmărească schimbul de păreri între aceste două personalităţi – unul poet-creştin şi altul creştin-filosof, „deşi nu în egală măsură înzestraţi ca literaţi”.
Al treilea volum al operelor postume ale lui Al. Struza e intitulat Amintiri şi portrete. Aici sunt inserate câteva lucrări literare valoroase: „Amintiri despre viaţa surorii mele pentru cei care au iubit-o”, „Amintiri despre domnia împăratului Alexandru I”, portretul vestitului filosof francez Joseph de Maistre, al renumitului medic şi savant german C. Hufeland, socrul autorului, şi altele. Un şir de evocări, cum ar fi cele despre N. Karamzin, N. Gogol, I. Inzov, precum şi corespondenţa sa cu F. Scriban, M. Pogodin, E. Marţela şi alţii sunt mai puţin cunoscute.
Vom preciza că Al. Sturza a demonstrat har scriitoricesc şi în lucrările traduse sau publicate în limba română.
Asemeni multor scriitori, Al. Sturza îl îndeamnă pe cititor să scruteze realitatea, meditând asupra vieţii, fiind pentru fiecare individ inedită, trăită, pătimită. Iată impresiile şi observaţiile personale despre vestitul filozof francez Joseph de Maistre, expuse de Al. Sturza în schiţa „Contele de Maistre”: „Contele a fost un om neobişnuit, el păstrează vioiciunea tinereţii mele şi reprezintă prima figură impozantă pe care am întâlnit-o, după ce am terminat şcoala şi am părăsit căminul părintesc. Aş vrea şi acum să-l văd în faţa mea pe acest bătrân nobil, care părea mereu cu capul ridicat, acoperit cu păr albit de natură şi capriciile modei. Fruntea-i lată şi faţa palidă reflectau trăsături ale unui caracter uimitor, aidoma gândurilor luminate, ochii lui albaştri, cam stinşi de vegherile nocturne, adânci şi obositoare; în sfârşit, costumul lui absolut elegant, vorba şi manierele lui politicoase – toate acestea creează în conştiinţa mea o integritate originală, plăcută, cu care imaginaţia mea şi astăzi este luminată. Oricine va privi atent portretul contelui de Maistre din frontispiciul operelor sale, va păstra o impresie vie şi durabilă precum chipul său mi s-a întipărit şi în memoria mea”1.
Autorul evocă personalitatea ilustrului filozof francez J. de Maistre, precizând concepţiile lui politice, atitudinea faţă de Marea revoluţie franceză (1789), faţă de Napoleon, comentează opiniile contelui despre religie, face o succintă analiză a operelor lui, expune gândurile lui de Maistre, deseori neacceptate de el, realizând astfel o imagine completă a contemporanului său.
Cu multă dragoste, dar obiectiv, descrie Al. Sturza chipul surorii sale Roxanda în eseul „Amintiri despre viaţa surorii mele pentru cei care au iubit-o”. Autorul îşi deapănă firul gândului începând cu anii copilăriei. Roxanda a fost o a doua mamă pentru cei mici. „Greşelile noastre, bolile şi zbuciumurile noastre copilăreşti erau acceptate de inima ei şi ea le purta cu dragoste pentru ca nouă să ne fie mai uşor. Însă grijile pe care noi i le dădeam, creşteau pe măsură ce caracterele şi pasiunile noastre se dezvoltau fizic şi moral. Spiritul judicios şi plin de clarviziune al surorii mele nu putea să prevină ceva, nici să repare, dar sufletul său tandru ştia să aline.”2
Tot aici autorul îşi aminteşte şi de buna sa dădacă, Maria Sandamuri, o femeie simplă, pioasă, liniştită la vorbă şi cu o inimă plină de dragoste; despre preceptorul său, eruditul savant francez Jean Joseph Dopagne, pe care-l caracterizează ca pe un om destoinic şi fidel familiei sale.
Roxanda a fost domnişoară de onoare la Curtea imperială, una dintre persoanele apropiate ale împărătesei Elizaveta, vieţuind într-o societate de elită. Pentru devotamentul său faţă de familia împăratului, pentru inteligenţa sa, contesa Edling-Sturza obţine, la 1824, o concesiune de 10 mii de desetine în Basarabia, lângă Tighina. Într-un stil eseist, concis, Al. Sturza descrie modul de gospodărire pe moşia Manzâri (sat lângă Tighina, azi Lesnoe, Ucraina): „Întreprinderea creată la Manzâri se mărea văzând cu ochii şi semăna cu o vrajă ieşită dintr-un pământ necultivat. Sora mea împreună cu soţul său izbutiseră să creeze această oază în mijlocul stepelor; ea a fondat pe o scară largă un sistem rural, având la bază munca liberă şi just retribuită. Această vastă întreprindere se diviza în trei ramuri ale industriei agricole din stepele noastre: creşterea oilor cu lână fină, cultivarea cerealelor şi vieritul... Valea din Manzâri, unde creşteau ici şi acolo stejari, se acoperea încetul cu încetul cu tufe umbroase şi astfel arborii fură protejaţi de incendiile atât de frecvente provocate din cauza ierburilor înalte de stepă”.
Este impresionantă presimţirea morţii de către Roxanda. Când bolile s-au agravat (suferinţe sufleteşti, afecţiuni de inimă), ea trimite scrisori tuturor membrilor familiei, pentru a sărbători împreună Sfintele Paşti din anul 1843. Acesta a fost ultimul Paşti în viaţa sa.
Într-o lucrare literară redusă ca volum, Al. Sturza realizează o caracterizare amplă a acestei personalităţi culte, care a trăit între oameni aleşi; cu diverse aptitudini, inclusiv de fermier, cu trăsături de caracter deosebite: bună, atentă faţă de cei din jur, fidelă, săritoare la nevoie şi ingenioasă.
Al. Sturza recurge deseori în lucrările sale artistice la descrieri peisagistice, creând tablouri surprinzătoare, pentru a evidenţia caracterele personajelor, sentimentele, mai ales cele religioase. Într-o scrisoare, adresată mamei şi surorii sale, din august 1836, el descrie locurile splendide din Elveţia, unde îşi urma tratamentul: „Aceşti munţi uriaşi, acoperiţi până la mijloc de nori, aceste cascade, care cad cu repeziciune de la înălţimi mari şi aceste locuri adânci şi străvezii, împrejmuite de trei lanţuri de munţi, situaţi succesiv în niveluri; toate, dragă, îţi uimesc şi înduioşează inima... În acest Tibet european, în aceste cupole de verdeaţă, piatră şi numai piatră, gheţuri veşnice Dumnezeu a fost binevoitor să ne dea un punct de sprijin pentru a cugeta despre măreţia Lui”3 .
Fastuoase tablouri ale naturii redă autorul în „Carnetul călătorului de nevoie”, publicat în revista Moskviteanin, la începutul anului 1847. Sunt nişte note de călătorie din Italia, unde a fost în vara lui 1845 – iarna lui 1846. Iată un fragment în care transpare cu elocvenţă verva de scriitor: „O zi întreagă am urcat spre creasta munţilor şi am coborât când se lăsa întunericul nopţii de toamnă, spre o trecere pe un pod vechi plutitor peste un râu rapid într-o regiune dintre cele mai pustii, care ne amintea de măicuţa Rusie. În zori de zi, panta sud-vestică a munţilor a deschis în faţa ochilor noştri somnoroşi o privelişte pitorească, inedită pentru noi: coboram pe treptele munţilor spre Marea Mediterană ce se vedea azurie în depărtare şi pe fiecare terasă o minunată vegetaţie ceda loc alteia. Din crângurile de chiparos am intrat în stratul inferior de aer, prielnic pentru măslinii sălbatici şi pentru castani; coborând mai în vale ne-am pomenit printre pomii de lămâi şi rozacee, printre care se zăreau gospodării suburbane şi căscioare de basm. Apropiindu-ne de Sarzana, am descoperit adevărate zăplazuri de trandafiri pe ambele părţi ale drumului. Fiecare pas parcurs de la Sarzana spre Pizza ne bucura cu farmece tot mai noi şi mai noi: Carrara, unde se dobândeşte cea mai bună marmură folosită de sculptori; drumul şerpuind printre munţi şi păduri verzi, sclipirile mării azurii; orăşelul Massa cu vechiul castel şi crângul de portocali de pe piaţa centrală a acestui orăşel, cu care se mândresc şi îl admiră locuitorii; în cele din urmă – Lucca, fosta capitală a fostei republici (Lucca din Evul Mediu – n.n., E.V.) – toate acestea ne-au compensat din belşug trecerea anevoioasă prin Apenini, frumuseţea cărora cedează munţilor Alpi. Am ajuns la Pizza, odinioară rivala Genovei, şi ne-am oprit pe malurile fantasticului Arno şi, după cum ne-au sfătuit medicii, ne-am decis să iernăm sub cerul blând al Toscanei”4 .
Specifică pentru unele opere ale lui Al. Sturza e folosirea digresiunii (abaterea de la subiectul tratat). Astfel, în „Carnetul...” menţionat deja, autorul consemnează: „Într-adevăr, în ziarele cele mai proaspete, am citit o informaţie despre tratativele Curţii Sardiniei cu cea a Spaniei privind retrocedarea către oraşul Genova a rămăşiţelor pământeşti ale ilustrului cetăţean al ei, Columb, care au fost transportate din Sevilla, locul decedării acestuia, pe insula Cuba şi se odihnesc acolo, avându-se în vedere că anume el a descoperit continentul America. Poate nu toţi ştiu că geniul lui Columb, înaripat de credinţă, s-a străduit să lărgească universul nu numai din simpla sete de cunoaştere. Gândul şi inima lui erau preocupate de instaurarea dorită de el pe pământ a noii împărăţii a lui Hristos”5 .
Într-o altă lucrare – „Priviri istorice asupra învăţăturii şi duhului bisericii ortodoxe” – Al. Sturza apelează la o curiozitate revelatorie şi azi: „Numărul patru, respectat de Pitagora, atât de consecvent în matematici, este sfinţit prin semnul crucii. Combinat cu numărul trei, el oferă numărul şapte, care este arhetipul funcţiilor sistemului nostru planetar”6 .
Interesantă e digresiunea inclusă în discursul „Ştiinţa antichităţilor”, rostit la deschiderea Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odesa: „Alegoria lui Ianus (Ianus cu două feţe), care cuprinde cu privirea sa dublă trecutul şi viitorul, pare să ne ofere o emblemă, ingenioasă şi fidelă, a ştiinţei pe care o cultivam (ştiinţa antichităţilor – n.n., E.V.) şi această imagine, în mijlocul Romei, avea templul său, păzitor al păcii şi prosperităţii publice”7 .
Întreaga operă a lui Al. Sturza e scrisă într-o limbă neaoşă, expresivă. Cine a citit lucrările lui în original (a scris mai mult în limba franceză), neapărat a savurat fraza aleasă, cuvântul dăltuit cu iscusinţă.
Proprie limbajului literar al lui Al. Sturza e utilizarea maximelor, citatelor celebre în latină sau greaca veche, precum: „Salus populi suprema lex est” (Salvarea poporului să fie legea supremă), „Pandere res alta terra et caligine mersas” (A scoate la iveală lucrurile ascunse în adâncul pământului şi în beznă), „Felix qui potiut rerum cognoscere causas” (Fericit e acela care a putut afla cauzele tainice ale lucrurilor) – din „Eseul despre legile fundamentale ale societăţii şi instituţiile umane”.
Dovada măiestriei sale e concentrată şi în utilizarea metaforei şi metonomiei, antitezei şi comparaţiei, invocaţiei şi întrebării retorice etc. „Talisman admirabil”, „fluctuaţie perpetuă”, „pârghie puternică în mâna Providenţei” – iată câteva metafore şi epitete utilizate pentru reliefarea noţiunilor de opinie publică, forţă influentă în societate.
Comparaţii şi epitete reuşite găsim şi în alte lucrări. Astfel, în „Amintirile mele despre Karamzin” Al. Sturza scrie: „Până la el (Karamzin – n.n., E.V.) istoria Rusiei semăna cu aceste regiuni polare spre care trebuie să porneşti la drum prin nişte gropi şi zăpezi adânci, la lumina purpurie a aurorei boreale sau prin bezna nopţilor. El a croit şi a desţelenit cărările, care au dus la cunoaşterea trecutului...”8 . În discursul „Ştiinţa antichităţilor” Al. Sturza compara studierea antichităţilor cu o torţă a istoriei, a geografiei şi cronologiei, iar limba, graiul – cu un depozitar divin al adevărurilor sublime şi al celor mai preţioase tradiţii. Tot în acest discurs autorul pune, chibzuit şi oportun, mai multe întrebări retorice. Pentru a exemplifica această teză, dar şi pentru a vedea cât de actuale sunt gândurile filosofului şi scriitorului nostru, reproducem un scurt text: „Noi trăim într-un secol al industriei şi calculului, unde prezentul e totul, unde combinaţiile materiale absorb toate gândurile noastre. Setea de câştig oare nu ajunge în zilele noastre până la specula cu osemintele generaţiilor stinse şi la extragerea lor în masă pentru ca acestea să servească drept îngrăşăminte câmpiilor şi păşunilor noastre pentru cele mai josnice animale?”9 .
Exemplificările expuse mai sus ne permit să conchidem că eseurile din volumul III al operelor postume ale filozofului, puţin cunoscute publicului basarabean, precum şi alte lucrări de aleasă ţinută literară prezintă interes pentru cercetătorii şi publicul larg. Fapt subliniat şi de M. Kogălniceanu la 1848 în prefaţa cărţii lui Al. Sturza Etudes religieuses, morales et historiques: „pana şi talentul domnului Sturdza, sunt cunoscute şi apreciate în Europa de tot ceea ce este mai distins în litere şi ştiinţe”.
Note
1 Al. Sturza, Oeuvres posthumes religieuses, historiques, philosophiques et littéraires, Paris, Dentu, a. 1859, vol. III, p. 170-171.
2 Ibidem, p. 44.
3 E. Vrabie, Alexandru Sturza. Viaţa şi opera, Chişinău, Centrul editorial al U.S.M., 2002, p. 26-27.
4 Al. Sturza, Zapisnaia knijka puteşestvennika protiv voli // Moskviteanin, 1847, nr. 1, p. 14.
5 Idem, p. 34.
6 Al. Sturza, Priviri istorice asupra învăţăturii şi duhului bisericii ortodoxe, Făgăraş, 1931, p. 30.
7 Al. Sturza, Oeuvres posthumes religieuses, historiques, philosophiques et littéraires, Paris, Dentu, vol. IV, 1861, p. 3.
8 Ibidem, p. 24.
9 Ibidem, p. 3-4.