Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora
Pentru tipar;)
În zilele de azi, deloc uşoare pentru Ministerul Culturii, care din ce în ce mai rar sprijină editarea unor volume de carte, reviste etc. sau, cu atît mai mult, organizarea unor manifestări ştiinţifice, a devenit o tradiţie, însă, la Iaşi, desfăşurarea unui Simpozion Internaţional, organizat de Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române – Filiala Iaşi, în colaborare cu Asociaţia pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român ASTRA, Departamentul „M. Kogălniceanu”.
Majoritatea comunicărilor susţinute sînt reunite apoi într-un volum editat de Institutul de Filologie Română „A. Philippide”.
VolumulLimba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, îngrijit de Ofelia Ichim şi Florin-Teodor Olariu, cuprinde comunicările prezentate la Simpozionul Internaţional ce a avut loc la Iaşi, în zilele de 23 şi 24 mai 2003.
Reunind cercetători din numeroase ţări, ca Egipt, Franţa, Germania, Republica Moldova, România, Slovacia, Spania, Ucraina, simpozionul în cauză şi-a propus, cum menţiona şi Dan Mănucă, directorul Institutului de Filologie Română, să urmărească „modul în care se raportează românofonii la ei înşişi”.
Lucrarea este realizată pe secţiuni, de altfel ca şi Simpozionul propriu-zis:
1. Lingvistică (Limbă şi identitate; Aspecte ale dinamicii lingvistice); 2. Critică şi istorie literară (Există frontiere literare; Diaspora şi literatura); 3. Etnologie: Cultura populară – factor definitoriu al identităţii naţionale.
Volumul începe cu articolul lui Dan Mănucă Dacoromânism, diaspora şi exil, în care se insistă asupra definirii cît mai precise a noţiunilor spaţiul etnocultural, dacoromânism, diaspora. Analizate fiind dintr-o dublă perspectivă (diacronică şi sincronică), criticul literar va evidenţia cîţiva factori importanţi, ca limba, literatura şi cultura tradiţională „capabili de a ordona şi, totodată, de a impune respectarea identităţilor felurite din interiorul românismului, inclusiv dacoromânismului”, un subiect „extrem de delicat”.
Pentru a da o imagine cît mai amplă, cercetătorul încearcă să găsească răspuns la întrebări, de tipul: Este dacoromânismul un factor coercitiv, chiar nociv? Se poate vorbi de o singură literatură română? Nu cumva un asemenea concept ar moşteni păcatele anexioniste ale dacoromânismului? Există grupuri masive de autori care scriu româneşte, spre exemplu, în Statele Unite, în Israel. Cărei literaturi aparţin aceşti autori? Sînt ori nu influenţaţi de mediul literar majoritar în care trăiesc?
Dat fiind faptul că termenii spaţiul etnocultural şi diaspora, prezenţi în titlul Simpozionului, cît şi al volumului de faţă, sînt dificil de definit, Dan Mănucă propune el însuşi şi îi invită deopotrivă pe lingvişti, istorici, informaticieni, chiar politicieni, în viitor, „să atingă cîteva din dificilele şi delicatele chestiuni pe care le presupune abordarea unei problematici atît de vaste”.
În articolul Identitatea naţională între limbă şi literatură, Dumitru Irimia consemnează: „Stabilirea şi recunoaşterea identităţii unei limbi implică luarea în considerare, în primul rînd, a unei serii de elemente care ţin de istoria ei şi de raportul dintre istoria limbii şi istoria poporului care o vorbeşte”. Lingvistul şi-a propus două direcţii de cercetare: recunoaşterea existenţei unei identităţi lingvistice, pe de o parte, şi a unei identităţi stilistice, pe de alta. Pornind de la ideea că „identitatea lingvistică îşi are originea în raportul limbă – popor – istorie, identitatea stilistică în raportul limbă – popor – Lume”, autorul ia în discuţie principalii „poli” ai identităţii naţionale.
Denumirea limbii, prima marcă de identitate, trebuie, consideră lingvistul, „să îşi fixeze locul în logosul adevărat”. Demersul său interpretativ, susţinut de citate din operele marilor scriitori români, evidenţiază un fapt cunoscut de multă vreme, dar care este ignorat şi încălcat: „limba vorbită de populaţia autohtonă în Republica Moldova, încă majoritară, una şi aceeaşi cu limba vorbită în România, în regiunea Cernăuţi şi în alte teritorii vecine locuite de românii băştinaşi este limba română, singura limbă romanică din România orientală în stare de funcţionare şi că aceste populaţii sînt parte din poporul român”.
În studiul Limba română, egală în rang cu orice altă limbă de cultură (europeană), Ioan Lobiuc face cîteva observaţii asupra raportului limbă – cultură, mai precis, asupra raportului tip de limbă şi tip de cultură. Autorul vizează, în special, locul limbii române în raport cu orice altă limbă de cultură, concluzionînd: „româna nu cedează în nici o privinţă faţă de alte idiomuri europene, asiatice etc., dovadă că tot ce se poate spune în acestea se poate spune şi în română, mai ales că aceasta este creatoarea şi purtătoarea unei culturi vechi, de largă recunoaştere europeană şi chiar internaţională”.
Articolul semnat de Silviu Berejan Specificul regional ca piedică pentru restabilirea identităţii etnice şi naţionale la populaţia românească din Republica Moldova analizează problema identităţii etnice (şi naţionale) şi a identităţii de limbă în Republica Moldova, care, după cum afirmă autorul, „nu numai că n-a fost soluţionată definitiv, dar nici nu s-a apropiat de soluţionare (în afară de identitatea de limbă, pe care sînt nevoite să o recunoască chiar şi forţele ostile) şi nici nu are şanse reale să fie soluţionată într-o perioadă previzibilă de timp”. Regretul lingvistului este cu atît mai mare cu cît, după o luptă de martir de mai mult de un deceniu încoace, „formarea conştiinţei naţionale pierdute, a simţului identităţii de neam, a sentimentului întregului etnic este o sarcină grea, utopică chiar, în special, în situaţia ce s-a constituit în prezent în republică”.
Puncte de vedere asupra identităţii limbii întîlnim şi în următoarele articole: Identitatea prin limbă – o dominantă în cultura românească (Mariana Flaişer) în care se analizează relaţia dintre limbă şi religie; Exprimarea identităţii prin limbă în familiile mixte din Republica Moldova (Vasile Dumbravă) în care autorul remarcă: „Identificarea cu o limbă sau alta (româna sau rusa) în familiile mixte a depins şi depinde de reprezentările şi atitudinile pe care le au părinţii şi copiii faţă de cele două limbi, de factori de ordin social şi psihologic, precum şi de politica lingvistică a statului, care se schimbă mereu”; Limbă şi identitate naţională. Cazul României în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Cătălin Turliuc) în care se urmăreşte problema identităţii, precizînd unele elemente de ordin istoric şi conceptual; Limba română ca factor de menţinere a identităţii etnice şi a promovării culturii naţionale în regiunea Cernăuţi (Felicia Vrînceanu) în care sînt expuse rezultatele unei anchete, ce vizează funcţiile sociale ale limbii române în regiunea Cernăuţi.
Într-o epocă a globalizării informaţionale şi comunicaţionale, informaticienii şi lingviştii deopotrivă propun unele tehnologii de informatizare în studiul limbii române. În articolul Menţinerea identităţii prin limbă: instrumente şi resurse lingvistice în format electronic, Gabriela Haja propune proiecte naţionale şi internaţionale ce ar contribui la realizarea de resurse, instrumente şi tehnologii de prelucrare a limbii române, în toată complexitatea acesteia. Mai mult, autoarea notează că „odată puse în practică rezultatele cercetărilor de acest tip, problema ameninţării identităţii lingvistice şi implicit culturale a unei naţiuni nu se mai pune, de vreme ce comunicarea vorbitorului de limbă română, prin Internet, cu orice vorbitor, indiferent de limba lui maternă, devine astfel posibilă”.
În studiul Noi contribuţii la informatizarea editării atlaselor lingvistice româneşti regionale, Florin-Teodor Olariu, Vasile Apopei şi Silviu Bejenariu sugerează un program de editare asistată de calculator a atlaselor lingvistice şi a textelor dialectale. Prezentînd pe scurt maniera în care se realizează o hartă interpretativă, autorii evidenţiază avantajele oferite de acest sistem informaţional, menţionînd în încheiere că „rezultatele obţinute pînă la acest moment ne dau speranţa că în viitorul apropiat aceste deziderate vor putea fi valorificate”.
În sistemul de învăţămînt românesc actual, ca orice inovaţie, instruirea asistată de ordinator nu a fost receptată pozitiv, găsindu-se la jumătatea drumului dintre necesitate şi rezistenţă. Mihaela Secrieru în articolul Actorii cîmpului universitar şi Internetul ca spaţiu naţional şi internaţional de promovare a limbii române dezbate problema „implementării tehnologiilor informaţionale în spaţiul universitar românesc”. Este lăudabilă munca autoarei în vederea enumerării unor site-uri româneşti, care contribuie la stabilirea unui contact permanent cu lumea ştiinţifică naţională şi internaţională.
Tot la capitolul Aspecte ale dinamicii lingvistice remarcăm articolele semnate de Gheorghe Popa şi Valeriu Rusu, care prezintă nivelul de predare a limbii române în Republica Moldova – cel dintîi şi în Franţa – cel din urmă. Apreciem rigoarea analizei cu atît mai mult, cu cît autorii pornesc de la nişte realităţi concrete: Valeriu Rusu analizează modul de predare a limbii române la universităţile franceze şi, în special, la Universitatea Provense, iar Gheorghe Popa se referă la pregătirea lingvistică universitară din Republica Moldova şi formulează unele sugestii vizînd diminuarea gravităţii elementelor lacunare ale predării disciplinelor lingvistice în instituţiile de învăţămînt.
Remarcabil este şi gestul unor lingvişti care, aplicînd o metodologie modernă, propun teme impresionante de investigaţii: Concepte ale modelului etnometodologic în analiza conversaţională cu aplicaţie la limba română (Luminiţa Mirela Cărăuşu); Aspecte ale creativităţii lexicale în terminologia filozofică actuală (Eugen Munteanu).
Cea de-a doua secţiune a volumului are în obiectiv critica şi istoria literară, stabilind statutul literaturii româneşti indiferent de teritoriu şi sistemul de valori ale imaginarului în beletristică.
O amplă şi atentă prezentare este dedicată analizei literaturii din Republica Moldova. Pornind de la faptul că literatura din Basarabia „păstrează, prin memoria etnică, rădăcinile arheale româneşti, dar care sub «teroarea Istoriei» e bîntuită de o «conştiinţă sfîşiată», căutîndu-şi specificitatea”, Adrian Dinu Rachieru, în articolul Există o literatură basarabeană?, examinează controversa literatura românească – literatura basarabeană (şi/sau „moldovenească”). Studiile lingvistice, istorice, politice dau o imagine complexă a „sorţii acestei literaturi”. Dincolo de cercetarea contextuală a literaturii din Republica Moldova, autorul speră că „într-o zonă a confluenţelor şi într-o epocă a globalizării, ea se va dezvolta endogen, apărînd valorile şi modelele culturale care ţin de spaţiul românesc unic”.
În studiul Etape ale literaturii din Basarabia (secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea), Vasile Ciocanu îşi propune să delimiteze cîteva etape privind literatura basarabeană de pînă la 1918, urmărind condiţiile socio-politice şi culturale ale Basarabiei şi relaţiile ei cu Rusia şi autorităţile de cealaltă parte a Prutului. Autorul afirmă că în Basarabia, în secolul al XIX-lea, „s-a scris relativ mult în româneşte şi în ruseşte în special, doar că acestea s-au publicat cu mare întîrziere şi în afara ţării de cele mai multe ori”. În plus, „o seamă dintre literaţii basarabeni s-au stabilit în Principatul Moldovei, în România, unde şi-au continuat activitatea, integrîndu-se în mişcarea literară general românească”. Pe de altă parte, Vasile Ciocanu ne atenţionează că „rezultatele pozitive înregistrate de literaţii basarabeni în această perioadă inspirau un anumit optimism şi, în cazul evoluţiei normale a lucrurilor, literatura în acest spaţiu ar fi progresat”.
Receptarea operelor literare este un alt aspect abordat în volum. Pentru a demonstra cum stau lucrurile în literatura din Basarabia, Ana Bantoş analizează, în articolul O imagine a Chişinăului literar, „universul artistic al scriitorilor basarabeni, „de la adîncirea într-o interioritate ancestrală folclorizantă şi pînă la avîntul către cele mai sofisticate túrnuri şi turnúri ale limbajului”, avînd ca punct de plecare „imaginea oraşului ca şansă de raportare a personajului liric din poezia basarabeană la un orizont diferit, la un orizont mai amplu”.
O perspectivă imagologică de tratare a literaturii memorialistice este propusă la acest capitol de Alina Ciobanu-Tofan. După ce readuce în atenţie cele trei elemente definitorii ale modelului psihosociologic al comunicării: reprezentarea de Sine, reprezentarea despre Celălalt şi reprezentarea despre context, preluate de la Jean-Claude Abric, autoarea studiului Imaginea Celuilalt în memorialistica basarabeană face o serie de observaţii cu privire la memoriile unor scriitori de la noi.
Un alt aspect al literaturii din Basarabia este mişcarea literară denumită „proza rurală”, care ia amploarea unui curent ideologico-literar, reprezentat prin creaţia unor talentaţi prozatori ca Ion Druţă, Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă, Nicolae Esinencu, Vlad Ioviţă, Nicolae Vieru ş.a. Cu referire la această temă, Anatol Gavrilov în articolul Proza rurală, sămănătorismul şi problema sincronizării accentuează că:„proza rurală basarabeană poate fi considerată un tradiţionalism sincronizat cu spiritul epocii sale de vîrf ”, adăugînd că „în ea [în proza rurală – n.n.] ruralismul şi-a găsit expresia artistică cea mai autentică”.
Un studiu comparativ, ce ne permite să determinăm locul limbii şi literaturii române în alte ţări europene, pe de o parte, şi locul unei limbi şi literaturi europene în spaţiul cultural românesc, pe de alta, este realizat de Alberto Madrona-Fernández (Predare şi traducere: două aspecte ale receptării limbii şi literaturii române în Spania) şi de Sergiu Pavlicencu (Receptarea literaturii spaniole în spaţiul cultural românesc). Reţinem, în acest context, şi articolul Receptarea literaturii române în Slovacia (Jana Palenikova).
Menţionăm în încheiere că volumul Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, prin problematica abordată (noi am amintit doar de unele articole), denotă, în ansamblu, interesul sporit al lingviştilor, literaţilor, folcloriştilor, istoricilor, informaticienilor pentru studiul multilateral al limbii, literaturii şi culturii populare române atît sub semnul realizărilor, cît şi sub cel al deficienţelor.