Ubicuitatea omului din poezia lui Adrian Ciubotaru
Pentru tiparN-aţi observat că secolul care îşi cronometrează vertiginos începutul pare grăbit să anunţe şi nişte debuturi ieşite (prin textul lor, evident!) din comun?
Pentru noi, cititorii acestui nou mileniu, trăind vremuri de cumpănă şi perversiune, ar fi destul de relevant să pătrundem şi în fibrele cele mai ascunse ale poeziei lui Adrian Ciubotaru din volumul Omul roş*,apărut la editura Prut Internaţional. Acest poet, destul de incitant, după părerea noastră, şi-a format un stil modern aparte, chiar pe alocuri exagerat prin extracţii expresioniste şi suprarealiste. Dar acestea nu ne incomodează, deoarece reprezintă aşa-zisa particularitate preponderentă a plachetei. Deci Adrian Ciubotaru scrie o poezie a trăirilor şi chiar a dramelor sale, instigate şi perindate în universul secund al Omului roş. Accentul mesajului cade cu precădere pe exclusivismul postmodernist, iar autorul caută oarecum spontan, dintr-o necesitate percepută şi trăită doar de el, să se asocieze cu versurile sale: paronomasiei, chiasmului, asydentonului împănat (şi) mai ales witz-ului în cheia suprarealistă. Însă toate acestea par nişte inele saturnice care asigură endosensibilitatea, mult mai ambiţioasă: înspre mine îndreptaţi-vă rănile! / cu şorţ alb tămăduitor, ochii-mi ard cîineşte / ca două tăişuri / înfipte în fundul sărat al mării. / Peste ligheanul din bronz al mitului / întindeţi sfoara plăcerilor oprite, / afişaţi lista cu ploşniţe, hemoroizi / şi stele căzătoare / din cerul hirsut al dorinţei! // Călăuziţi cîinele pluripod / şi delirant semantic / spre budinca din creierul meu / mirosind inconfundabil / a sex de femeie... (Hubloul din marea cu monştri, p. 39).
Observăm că fiecare poezie îşi schimbă unghiul de lectură, în aşa fel ca receptarea să fie conştientizată în acord cu intenţionalitatea textului, care este de fapt o lume potopită de cuvinte, împinse în bizar de o „şiretenie retorică”. Ironiile aluzive sunt triste din calcul: nu ştii dacă mai poţi să scrii / cu ceea ce nu ştii // şi eu / mă gîndesc la o obsesie / e o greşeală care-mi explodează-n timpane / şi mă urc / mă caţăr / cu tinereţea gîndacului / hotărît şi nealegoric / pe rafturi / s-o caut // şi ea / să mă găsească şi să se uite / aşa tîmp la mine / şi eu la dînsa (iscoditor) / şi să-i crească mai multe picioare / şi s-o zbughească din pagină în / pagina albă a unui copil (Faute éclatante..., p. 32). Adrian Ciubotaru surprinde sensibilităţile contemporane, în gama unor culori fantast-derizorii, iar decorul realităţii este împrumutat şi din lumea cuvintelor printre care se plimbă enigmatici şi decepţionaţi strămoşii... cărora: li s-a mai zis meşteri ceasornicari alchimişti / tăietori de lemne şi vînători ai vînatului // Uneori zăboveau pe treptele izvoarelor / munţilor şi gurilor de peşteră / şi se priveau în oglinda apelor / ca într-o oglindă // De obicei erau singuri / li se mai spunea mulţi / şi totuşi munceau anevoie / cu un simţ neîndoios al inimii / şi al tăcerilor pe care le ascundea / cristalul şi cristalinul // Totul era o parte a părţii / şi limpede ca o fiinţă / şi fiinţa era un cocoloş străveziu / cu picioarele din zmeură şi gratuite / Visul lor era un zeu frumos / cu partea de sus a părţii de jos / din cinabru şi era visul meu(Strămoşii mei, p. 13).
Poezia lui A. Ciubotaru nu poate fi citită şi înţeleasă corect (ca şi poezia multor contemporani de-ai lui) decît renunţînd la obişnuinţele pe care alte cărţi de debut ni le-a creat nouă, şi, în cele din urmă, ar însemna să neglijăm insolitul versului din Omul roş, denaturînd sensul. Autorul conferă profunzimi nebănuite acestui cuprins, privind scrisul ca pe o metaforă ascunsă: mîine seară / examen de capacitate / redusă la întrebări despre zei timp şi fiinţă / în ce fel de relaţii eşti cu lumea / nu face decît să descifrezi algoritmul de mai sus / oricare altul // eşti la teatru / vrei să dai replica cea mai / auzită / se uită unde se joacă de obicei / piesele / toate piesele / inclusiv antractele / pauzele de masă cafenelele literare şahul / Joc logic şi măiestru cu mai multe posibilităţi. // iată de exemplu / morunul este un cuvînt / care traduce un peşte în limba română / gîndiţi-vă la sensul acestei fraze şi veţi / vedea că el nu este singur / nimeni nu este singur / mai ales sensurile pe care se sprijină lumea (Mîine seară surprins să vezi iubirea, p. 34).
Fără dificultate observăm că monologul liric în poezia lui Adrian Ciubotaru nu are numai facultatea de a descrie, ci e şi o modalitate de a evada din universul închis al faptelor de creaţie. Poetul respectă o succesiune, proprie doar lui, astfel încît poemele se înşiră lanţ, alcătuind din Cvadratura cercului: prima latură: / cîinele aleargă / în jurul cuştii / în jurul pămîntului / în jurul unui creier: // a doua latură: / atunci cînd / latră cîinele / tu nu te gîndeşti / la moarte: // / more geometrico / dumnezeu a murit / înfometat / într-o cezură // a treia latură: / dacă vezi o cuşcă / te gîndeşti la Empedocles / la singurătatea lui / sferică: // a patra latură: / pămîntul: femeia care / naşte metru cu metru / începutul zilei femeia / pe care toţi o privesc / de la înălţimea memoriei: (p. 5). Asistăm la o inserare lejeră a enunţurilor în răspăr, provenită din grupări excesive, această „logică” a adeveririi care forţează realitatea în „ilogic” defineşte lirica lui A. Ciubotaru. E o realitate pe care poetul edifică parabole, elaborează degajat fragmente criptice, halucinează banalul sau amuză perplexul: Palma o laşi pe balustradă, / iar eu plec în căutarea celuilalt obraz. / Ştiu că voi merge cu amîndouă mîinile / într-un buzunar, de ruşine. / Mi-e frică să întîlnesc femeia / care-mi va recita cel mai frumos poem / scris de mine / şi nu voi şti ce să fac / cu mîinile. / Bineînţeles că nu port oglinzi, / un buzunar fiind plin cu mîini, / iar celălalt cu pietre (Celălalt anotimp, p. 7). Demonstraţia cuprinde, desigur, o componentă delimitativă, pe care tînărul scriitor are buna inspiraţie să o desfăşoare fără emfază într-o formidabilă expansivitate a limbajului poetic postmodernist. Şi dacă am pomenit de „ubicuitatea” omului în poezia lui A. Ciubotaru, să urmărim starea şi de după spectacol, cînd sentimentul epuizării în singurătate devine impacient: Îmi lipesc fruntea de copilăria mea / pitită ca un melc în pori de beton. / Îmi amintesc de un bătrîn care mergea / din poartă-n poartă şi ne spunea poveşti: // Umbra unui corb trece grăbit / Pe alături. / Eu clocesc oul fadorii, / „iar mama are trupul tatei”. // Cu burta lui mare şi grea ca un zeppelin, / el sădeşte-n grădină un şarpe lung-prelung. / Îl acoperă cu solzii plumburii ai pămîntului, / „iar tata are trupul mamei”... // Acesta era drumul / din cartea cu poveşti / cu proze arăpeşti; / vechi şi-nciorchinat / cu fete de-mpărat (Al şaptelea poem în proză, p. 15). Festivitatea îşi aruncă masca plină de sens ascuns, iar toată filozofia poetului constă de acum în sesizarea eu-lui ca fiinţă „proiectată” în univers. Chiar dacă ne vom feri să trecem prin labirinturile poeziilor zoofobice (p. 40-49) din această plachetă, semnele alarmante, puţin colerice, sînt preluate ca nişte ieroglife ale lipsirii: femeia e ca o pagină pe care / o laşi mereu necitită / pagina cu bibliografia // iar tu iarba vrei să-ţi crească / direct din pori / să te culci pe propria ta piele / ca pe o zale obosită // sîngele poemelor învinse de tine / curge în sîngele poemelor tale – / rugina tropilor în care / cîinele îşi bălăceşte leşul // ea să te privească: / să-ţi cadă părul din cap / ca tencuiala de pe trupul omizii / ea să-ţi zîmbească: // din acel papion / desfacîndu-l pe dincolo / în două oglinzi paralele / să-şi ia zborul / un strigăt înăbuşit / de om spîn şi roş: / ELSA (Omul roş, p. 46). Strofele parcă emană travaliul sufletului dominat de o tristeţe onirică, ele (strofele) vin în principal din revelaţia brutală a timpului devorator.
Autorul perpetuează şi o sensibilitate crepusculară, iar poezia se transformă în „laborator anatomic”, aproape deloc melancolizat: sunt unic în felul meu / şi nu mă posedă nici un înger / nici o fiară fierbinte // doar ceilalţi care sînt / mulţimulţi / iar eu / ca un sens în faţa maşinii de scris / nu găsesc un limbaj // dar nu asta face bine sănătăţii mele / poftei de a mă mişca / împotriva viermelui: din cercul pătratului / în pătratul cercului şi invers: // pînă nu vine ea / şi ne mănîncă pînă la / ciot / pînă nu ia ciotul / şi nu-l aruncă pînă la / cer / pînă cerul nu se face / un morman de gunoaie / care urcă pînă la / gleznele lui Dumnezeu / pînă bocancii nu mă strîng la / glezne / pînă nu strivesc cu ei / omida / pînă din ea nu ţîşneşte – / intestinul fosforescent din iarbă – / un fluture / pînă nu-şi lasă acesta oul străveziu / în sînge / pînă sîngele meu / nu se-ncheagă / într-o gutuie / pînă gutuia / coaja sau poate miezul ei / n-adăposteşte / un vierme / pînă nu vine ea / şi ne mănîncă pînă la / ciot – o conservă / cu învelişul din tinichea / şi transcendenţa-ncălţată-n / bocanci (La ruptul capului, p. 49).
În cele din urmă, am mai remarca expresia neutră şi chiar convenţională a volumului de versuri, iar sub un aspect formal economia de cuvinte glisează spre brevitate. Structural, cele mai multe poezii au o desfăşurare lineară, cu început şi încheiere, apoi pliate în concizii poetice deprinse probabil de la Kavafis. Pentru confirmare, am mai menţiona tendinţa poetului spre descriptivism, iar, ocolind picturalul, poezia se desfăşoară ca o succesiune de notaţii cu funcţie strict indicativă, aparent fără nici o intenţie disimulatorie, incluzînd oarecum pe neobservate un simbol: ca nişte / crini ingenui peste albul paginii / moartea te latră / cu creasta-i de faun p.m. / peste (capa şi) spada pătată cu sosul absolut / cu creasta-i kubofuturist euy / azur culoare prost închisă / peste o pagină încă o pagină / din acest palimpsest necitită / cîinii in folio / roşcat litera aleargă între cei patru / pereţi ai intestinului bucolic / repede-repede / şi clopotul cu vid se închide / peste răsuflarea creierului meu / federalistă crinii vor fi tăiaţi / şi daţi cu tot cu frunze / la cîini (Crinii lui Mallarmé, p. 55). Simbolul crinului interpretează deodată altfel întregul poem, iar cheia de a percepe semnificaţia e ascunsă de poet chiar în textul Bestiarului Zoretei, în tot cazul, Adrian Ciubotaru nu ajunge la concizie şi obscuritate prin însumare, ci prin aluzia anunţurilor mai degrabă, care indică o mişcare de coborîre, de plonjare spre acea latură a vieţii ce nu poate fi cuprinsă în cercul luminos al conştiinţei: Iubi-voi visul care-n chipul meu uneşte / Pătrat cu cerc? Un zbor de zeppelin cobeşte / Beţia viermelui ascuns într-o grenadă / Şi izbucnind. Ca dragostea de o naiadă // Se-mprăştie adulmecînd pămîntul rînced. / Pe el inert ea nu are loc. Amorul lînced / Născînd misterioasa muşcătură albă / Pe sînul roz. Dezbin un duh, pe mijloc nalbă, // Pe părţile-i din stînga şi din dreapta: Una. / Ingenuu crin pe care povestind întruna, / De omul ce am fost îmi amintesc totuna. // Real şi ireal: greşeala mi-au înfipt-o ele / În melci... Tăişul lor, cu jar pînă-n plăsele... / Din trup ţîşneşte Omultrop şi joc de iele(Ţapul ispăşitor, p. 61).
Deşi, prin puterea de a comunica, fără mijlocire, cu lumea, poezia lui Adrian Ciubotaru este foarte migălos elaborată şi, fără îndoială, cultivată, ea conţine prospeţime energică, gingăşie grea şi se află într-o ascensiune continuă, iar poetul are toate posibilităţile să-şi confirme numele printre scriitorii postmodernişti de forţă din ţară.
* Adrian Ciubotaru, Omul roş, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2002.