Eminescu şi noi
Pentru tiparMi-am propus să vorbesc despre trei propoziţii eminesciene, pe care le consider fundamentale pentru gândirea poetului naţional. Cele trei enunţuri comunică plasmatic între ele. Iată-le: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”; „Nu noi suntem stăpânii adevărului, ci adevărul este stăpânul nostru”. În fine: „Şi eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om”.
În privinţa reflecţiei despre limbă, Eminescu este confirmat de mari gânditori şi lingvişti ai secolului al XX-lea precum Benjamin Lee Whorf, Martin Heidegger, Umberto Eco sau Eugen Coşeriu. În 1947, Heidegger publică celebra Scrisoare despre umanism, în care atrăgea atenţia asupra primejdiei care plamadă asupra limbii dinspre cei care o agresează, care se cred „stăpânii” ei, orice abuz ducând la o degradare a limbajului echivalând cu o catastrofală degradare a omului însuşi. Heidegger considera că limba este Casa Fiinţei, învestind-o, aşadar, cu înaltul privilegiu al adevărului în sens ontologic. Vom înţelege acum intuiţia genială din paralelismul celor două propoziţii despre limbă şi adevăr la Eminescu. Tot ce violentează limba duce la o gravă precaritate ontologică, la primejduirea fiinţei umane. Iată ce scria în Jurnal Eugen Ionescu despre logocentrismul deşănţat al contemporanilor: „Cuvintele au ucis imaginile sau le ascund. O civilizaţie de cuvinte este o civilizaţie dementă. Cuvintele nasc confuzie. Cuvintele nu înseamnă cuvânt… Fapt este că, dacă-mi este permis să spun aşa, cuvintele nu mai spun nimic…”. Dar în textele eminesciene exista deja acest avertisment: „Din mii şi mii de vorbe consist-a voastră lume”, sună preludiul sumbru al poetului nostru. Şi: „Oare glorie să fie o vorbă într-un pustiu?”. Estetica eminesciană împotriva cuvintelor goale ce din coadă or să sune (din Criticilor mei) este binecunoscută.
Tot un fenomen de degradare a limbajului, cu siluirea adevărului fiinţei, este astăzi aşa-zisa „limbă moldovenească” din stânga Prutului. Adevăraţii scriitori au simţit aici, mai acut decât oriunde, primejdia degradării limbajului. Mă gândesc, în primul rând, la Grigore Vieru, cel care a mers intuitiv pe urmele lui Eminescu, recorelând adevărul fiinţei cu adevărul limbii. Vieru e, în sens eminescian, păzitor de limbă, un smerit slujitor al ei, iar nu un trufaş stăpân pus pe „experimente” mutilatoare. De aceea poetul se vrea doar un fel de „vestală” care întreţine focul sacru al limbii materne, din „mila” căreia este poet: „Suflu în jăraticul / Limbii Române / Atent mereu / să nu moară / Focul cel sacru / Nu sunt mai mult decât o simplă măicuţă / Care suflă-n jăratic” (Jăraticul).
Există la Grigore Vieru o veritabilă kenoză critică în faţa limbii şi a adevărului, ambele arătând eminescianismul de profunzime al poetului. Eminescu se diferenţiază de ego-ul romantic al înaintaşilor săi europeni tocmai prin această exorcizare a micului eu, o lepădare de trufie în sensul isihasmului ortodox al strămoşilor, ceea ce l-a şi ferit de excesele nihilismului european care se iviseră deja în vremea lui prin filosofia lui Nietzsche, cel care decretase trufaş moartea lui Dumnezeu. „Şi eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om” este o mărturie isihastică, chiar dacă poetul n-a fost un practicant religios, fiindcă – zice el în Preot şi filosof – „Noi suntem de cei cu-auzul fin / Şi pricepurăm şoapta misterului divin”. Eminescu este un poet tragic, dar el n-a căzut niciodată până la angoasa nihilismului existenţialist, până la ceea ce Kierkegaard numea maladie à la mort, acea neputinţă de a muri, cum se-ntâmplă în universul bacovian: „Şi tare-i târziu, / Şi n-am mai murit…” (Pastel). Dimpotrivă, în celebrul emistih care încheie poezia Melancolie poetul mărturiseşte: „Parc’am murit de mult”. Interpreţi superficiali cred că e vorba aici de o blândă resemnare mioritică, ceea ce ar fi cam acelaşi lucru cu disperarea în faţa vidului existenţial. În realitate, e o moarte a micului eu, după o pustiitoare pătimire eliberatoare, singura capabilă să ne pună faţă în faţă cu adevărul fiinţei, cu acea şoaptă a misterului divin care poate să fie şi-n firul de iarbă: „Ci trăieşte, chinuieşte / Şi de toate pătimeşte / Ş-ai s-auzi cum iarba creşte” (În zadar în colbul şcolii…). Fiindcă tot am făcut trimitere la Grigore Vieru, în acest sens trebuie interpretată şi mărturia lui epitafică: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”. E o simplitate la care ajungi după ce ai învăţat a muri, ca în Odă (în metru antic). Sau, cum spune Sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul: „Nu doar instruindu-ne despre cele divine, ci şi pătimindu-le” (Despre numele divine, 2, IX, P.G. 3, 648 B). Şi de toate pătimeşte, dincolo de colbul şcolii, zice Eminescu.
Am fost uimit să descopăr la părintele Pavel Florenski, marele filosof, teolog şi om de ştiinţă rus, condamnat la moarte prin împuşcare de către comunişti, o propoziţie identică cu emistihul citat din Melancolie. În Scrisoarea a IV-a din capodopera sa Stâlpul şi temelia adevărului, părintele Florenski se destăinuie tânărului său discipol: „Mi se pare că am murit de mult” (Dogmatică şi dogmatism, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 171). O spunea în 1914. Ai bănui că e vorba de un „plagiat”, dar părintele Florenski nu l-a cunoscut pe Eminescu. Sensul afirmaţiei sale e profund creştin. Teologul rus ne şi explică de ce trebuie să trecem prin moarte, prin disperarea şi pătimirea în faţa morţii pământene, spre a ne putea înfăţişa liniştiţi în faţa lui Dumnezeu. A muri înseamnă a te elibera de ego, de narcisismul individual: „Am renunţat la mine însumi, şi astfel am încălcat regula fundamentală a identităţii, deoarece Eul primar a încetat să existe. Am constatat o anumită întărire a Eului, dar într-un sens nou. (…) A apărut un fel de însănătoşire ca după o boală. Se simţea deja prospeţimea înviorătoare şi îndepărtata izbire a valului Veşniciei” (Ibidem, p. 172).
Ceea ce părintele Florenski explica, la 38 de ani după Eminescu, oarecum „speculativ”, Eminescu pune în imagine poetică inegalabilă în Melancolie şi, mai ales, în Odă (în metru antic): „Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”. După ce a pătimit totul, după ce a disperat totul, aşa cum nu se mai întâmplă în templele moarte („biserica în ruină”) ale modernilor, care mai văd doar icoana, dar înţelesul nu: „Ei nici văd faţa, ei văd sfinxul rece / Ei văd icoana, înţelesul nu” (Variantă la Melancolie, în Opere, I, p. 381).
Acesta este Eminescu, pe care nu ne sfiim a-l numi mai departe, împreună cu Noica, „omul deplin al culturii româneşti”, lumina ce pe lume a revărsat-o (cum zice în Scrisoarea I), fiindu-ne mai apropiată şi mai necesară ca niciodată.